Jur că am despre ce scrie! Cu toate acestea, atât atuul cât şi boala mea este aşteptarea. Parcă aştept de fiecare dată un subiect mai important, mai semnificativ, mai merituos...Şpilul este că greutatea unui moment se judecă post-factum. Impactul se simte în retrospectivă. NU pot anticipa ce om, eveniment, film sau tablou îmi va schimba complet cursul vieții. Cine sau ce merită să prindă formă in cuvinte, gândite şi scrise de mine? Uneori simt că mă aflu într-un ciclu vicios: aştept până mi se erodează memoria.
Mă frustrează ceva natural. Parcă mi-e în fire să mă împotrivesc mie însămi şi e al naibii de obositor.
Analizez superficial prezentul în dorința de a fura măcar o privire slabă înspre viitor. Nu poți trăi în aşteptare, e absolut penibil, mă simt penibilă.
Uneori mă gândesc ,,Oricum şi prezentul a fost cândva un viitor, nu?".Iar asta sună ca o formă de consolare pentru un om deziluzionat...bleah. În stilul ,,Dar si spirtul conține alcool, nu?" afirmată de un alcoolist cu o sticlă de Mona în mână.
Deşi, in teorie, e adevărat. Am privilegiul de a ştii ceea ce Andrada de acum 4 ani nu ar putea înțelege despre ea însăşi. De abia înțeleg eu, fir-ar să fie (╥﹏╥)
Trecând peste...M-am dus in weekend la cinematograf să văd ,,Cravata galbenă". Nu doresc să fac o analiză de film minuțioasă, nici nu am ajuns la nivelul acela de exprimare. DAR, a biiiig ,,dar": mi-a plăcut, frate, chiar m-a prins filmul.
Poate v-a atins şi pe voi campania de publicitate. Actori mari, din sfera cinematografiei engleze (hehe, Sean Bean, i like you), anunțuri şi interviuri la radio. Reclame, postere şi, pe ici şi colo, ştiri legate de cel mai astept film creat de un regizor român.
Ca idee, filmul, in plan redus: e un omagiu adus unui tată de către fiul său; in plan macro: e biografia celui mai mare dirijor român, Sergiu Celibidache.
Omul a vrut să trăiască şi să onoreze prezentul in mod continuu. Era o fire excentrică: nu permitea inregistrările concertelor sale simfonice, doar transmisiunea în direct. E un principiu de care a ținut cu dinții toată viața sa. Acum ați putea prinde legătura cu prima parte din postarea mea. Înțelegea şi creadea cu fermitate ceva la care eu tânjesc, ceva ce mie imi lipseşte. Something that I barely grasp with my feeble mind.
⋆˚☆˖°⋆｡° ✮˖ ࣪ ⊹⋆.˚⋆˚☆˖°⋆｡° ✮˖ ࣪ ⊹⋆.˚
A fost filmul clişeic? În anumite momente, cu siguranță. Nu puteam simți emoția autentică a unei scene pe care am văzut-o reiterată in zeci de alte pelicule:
@E scena cinei de familie. Tatăl, figura autoritară dintr-un mediu conservatoar, izbucneşte. Îşi bate fiul care nu i s-a supus.
@Mama e pasivă, încearcă să păstreze fațada normalității. Zâmbeşte crispat şi se adresează tensionat celorlaltor odrasle ,,Let's eat our dinner, children" .
@Alungarea copilului nonconformist din căminul părintesc
@Mentorul ce ia sub aripa sa ucenicul cu talent neşlefuit.
@Tipa ce luminează viața haotică a protagonistului şi îi devine suflet pereche
@Mental breakdown ✨artistic✨ în camera de hotel, incluzând BONUS momentele: privire scârbită în oglindă + ghemuirea in poziție fetală pe covor.
Deci da, sunt clişee. Chiar puteam face o listă de bingo ce să o însemnez pe parcursul rulării. Totuşi, cu toată ironia la o parte, nu mi se pare că trag în jos filmul. Clişeele reprezintă familiaritate. Sunt repetate cu un motiv, iar aici? Aici nu m-am simțit agasată de prezența lor.
⋆˚☆˖°⋆｡° ✮˖ ࣪ ⊹⋆.˚⋆˚☆˖°⋆｡° ✮˖ ࣪ ⊹⋆.˚
Sunt şi momente crude şi vibrante? Oooo, DA. Scenele în care dirijează mi se par absolut MAGNIFICE. Chiar m-am uitat la filmările cu Sergiu Celibidache şi cred cu tărie că actorul i-a resuscitat spiritul.
De asemenea, imi plac momentele dintre tânărul muzician şi profesorul său din Berlin. Sunt într-atât de sincere. Cei doi discută despre muzică cu grijă, parcă să nu frângă notele sub greutatea unor cuvinte nepotrivite. Speranţă, ghidare, sensibilitate. Da, cred că asta le-ar creiona relația.
Desigur, au mai fost scene ce m-au mişcat. Mă limitez în a nu dezvălui tot şi toate. Am şi plâns în teatru pe final... heh, ruşine mie. Contrary to popular belief, I have a tender heart, you know?(っ- ‸ - ς)
Un alt aspect ce cred că e important de menționat: filmul arată excepțional. Se observă atenția din spatele cadrelor , culorile şi jocului de lumini. Toate elemnetele sunt ajustate cu sens pentru poveste şi exista un sentiment de grandoare galantă.
Prin urmare, mi-a plăcut filmul, iar la mijloc cred că sunt însumate mai multe motive. De exemplu, iubirea regizorului pentru tatăl său. Admirația inocentă, de copil, e vie. Se lasă resimțită în aura ce înconjoară protagonistul.
Pe lângă asta, ador dirojorii. Sunt nişte făpturi atât de expresive. Mişcări mari, excese de energie dramatice. Pur şi simplu transpun muzica în mişcare într-un mod mult mai natural, mai sincer decât un dansator.
Spre a încheia postarea voi ataşa mai jos un videoclip cu un fragment surprins şi in film. Sergiu Celibidache dirijeaza filarmonica din Berlin in mijocul ruinelor lăsate de cel de al doilea război mondial. M-a marcat scena. Cultura nu mai e o magnolie sau orhidee pentru mine, ci o păpădie. Rezilientă şi încăpățânată. Prima care să răsară spontan dintre dărămături. Aş putea zice, nişte galben printre tonuri cenuşii.
Alegerea locului e evident simbolic, iar simbolul îmi zice ,,Cultura nu are nevoie de permisiune ta, a mea, a nimănui pentru a-şi găsi un culcuş, pentru a trăi"
