#6 (dăunătorii)
Azi este, se pare, sâmbăta morților, Manasia și Urziceniul fac coadă la biserici și se fâțâie cu tăvi cu mâncare pe brațe. Mama a făcut tortul pe care îl făcea mamaia, cu nuci, cremă de unt și mult sirop. Copilul lui Marian a molfăit dezinteresat și ne-a explicat că de ziua lui, care va veni curând, va primi un tort cu Spiderman sau cu Mickey Mouse.
Buruienile cresc ca în filmele horror, văzând cu ochii. Eu am boala amânatului, dar în cazul ăsta amânarea este palpabilă, vizibilă, de la o zi la alta munca lăsată pe mâine devine și mai mare și mai mare, face flori și semințe. Ideea e să nu facă și semințe și să nu domine. Arată înfricoșător cumva când vezi o singură plantă cum începe să domine un loc, nimic nu mai crește în jurul ei și se întinde și spre alte zone măturând totul în cale. Așa și pirul cel inalt de la poartă care s-a întins în grădină și a ras de pe fața pământului roșia cherry de ieșise singură și tot felul de bălării variate ce conviețuiau în pace. Marian consolidează casa. Sapă dedesubt și toarnă beton, dă cu ciocanul în fisuri, le face și mai mari și apoi le umple cu ciment. Noroc că a venit el și a tăiat și ierboiul, că eu am încercat cu coasa fără cine știe ce succes și mă gândeam să mă rostogolesc prin ea până o culc pe toată la pământ.
Am rămas cu cinci degete și cu volbura. Sunt cumplite, cinci degete a făcut ditamai rețeaua de tulpini lungi, iar volbura e venită direct din iad, rupi una cresc cinci în loc, încolăcindu-se pe unde apucă, sufocând, șerpoaica, toate plantele din jur, iar unde nu are pe ce să se cațere mai multe tulpini se unesc și se încolacesc unele de altele formând o tulpina uriașa care-și caută victima.
Am început să le acopăr cu buruieni verzi, gunoi de la păsările unui vecin, paie și pe alocuri frunze uscate de nuc, în speranța că le sufoc și în acelasi timp fac și ceva bun pentru sol. Pe sub ele, însă, cam se ascund limacși, ceea ce nu poate fi decât prefigurarea unei viitoare probleme. Probabil umiditatea aerului a crescut în ultimii ani, că nu îmi amintesc în niciun caz de limacși când eram copil, iar melcii erau o raritate, când găseam câte unul îl duceam în leuștean.
Acum mă văd forțată să scăp de ei, ceea ce pentru o urbană cu pisici și suflet bun e ceva sinistru. Cum a plouat așa mult în mai, am adunat o găleată din gradină și i-am masacrat în cel mai oribil mod. Și anume m-am tot codit ce să fac cu ei, să trec peste numeroasele bariere psihologice și să îi mănânc... sau să îi duc undeva departe, până am uitat de ei și au murit sufocați de căldură și de foame. Tot genocid și tortură am făcut și cu o familie de limacși care o duceau tare bine în niște cărămizi puse teanc sub nuc. Aveau căsuță faină, fiecare cu camera lui și o mulțime de râme din care să se înfrupte. A fost îngrozitor să îi omor, dar nu puteam să îi las să se înmulțească acolo. Pe primul am încercat, nu foarte convinsă, să îl strivesc între două cărămizi, nu a murit imediat, am ridicat căramida, era răsturnat, talpa îi pulsa ca luciul unei ape curgătoare și o zeamă galbenă se scurgea din el. Pe următorii am încercat să îi ucid cu mai multă tragere de inimă, tot prin strivire, dar cred că cei mai mulți au trecut în lumea de dincolo tot lent, în urma rănilor grave, nu m-am mai uitat. Oricum m-am simțit de căcat, nici măcar nu erau chiar așa de scârboși, nu că dacă ar fi fost scârboși ar fi ajutat, dar faptul ca erau aproape frumoși, mari ca niște serpișori, portocaliu cu pete cafenii, și străluceau în soare, a făcut din toată corvoada o oroare.
Aici erau:
Aici este eșafodul:
Primul condamnat; doarme:
Aici s-a trezit de la căldură și nu stie ce se întâmplă cu el, săracul:
The serial killer:
Cimitirul:
În timp ce eu îmi duceam la capăt abominabilele acțiuni, natura își vedea impasibilă de treabă: