Acțiuni repetate

Asta nu este o poveste, ăsta e adevărul. by UZURA

[repeateveryday]

[repeateveryday]

#9(Ionuț)

Mâncăm înghețată.

I: Eu mănânc ca băieții. (face gura mare și hălpăie) Hap!

Eu: Și eu. Hap!

I: Haha! Nu! Tu ca fetele!

Eu: Bine. Cip! Hai, acum tu ca fetele!

I: Cip! Hihi!

Hap! Cip! Hap! Cip! Cip! Hap! Hap! Haha! Hihi! Hoho!

Mai târziu.

I: Tu esti fată sau băiat?

Eu: Poate sunt și fată și băiat.

[repeateveryday]

#8(vacanța de vară)

S-a terminat vara și grăbesc ritmul de studiu că nu vreau să ratez a treia oară momentul plantărilor. Nu e vorba, că am avut și acuma o parcelă strâmtă din care am făcut mai multe borcane de ardei iuți, câteva porții de ardei copți, două salate de vinete, niște pesto și destule roșii cu brânză. Și mai ales am tot învățat, am învățat că nu le pot face pe toate odată și că încă mai trebuie să îmi reamintesc să am răbdare și să mă forțez să fac în fiecare zi lucruri care nu au rezultate decât peste câteva luni sau poate ani. Am un petic de jumate de metru pătrat unde am adus niște plante pitice de pe o pajiște de deal cu tot cu pământ, cimbrișor, trifoi, părăluțe și strecurate printre ele încă câteva specii de flori de câmp pe care nu le-am identificat încă. Regulat le plivesc de știr, căpriță, susai și iarbă grasă, cele mai populare buruieni din zona mea și mă gândesc că poate nu-mi va fi așa de ușor și nu se va întâmpla cu siguranță într-un an să cunosc și să mă împrietenesc cu câteva sute de specii de plante așa cum îmi imaginam la început. Dar este inutil să îmi revizuiesc mereu planurile ca să mă sperii de cât e de complicat să le pun în aplicare, de ce să îmi listez atât de des sarcinile viitoare, când este mult mai reconfortant să fac, de exemplu acum copilesc roșiile, le observ, cum cresc și se ramifică, cum influențează asta dezvoltarea tulpinii principale și a fructelor, nu ridic privirea deznădajduită spre câte mai am de facut, nu contează nimic altceva, încă un fir, încă un rând, iar la sfârșit mă uit mulțumită la brazda pe care am curățat-o și mâine voi face altceva și încet, încet, acum, acum sunt tot mai aproape.

La anul voi folosi mulcitul cu paie numai in lunile caniculare, în rest se adună prea mulți limacsi dedesubt și mănâncă răsadurile și chiar recolta. Paiele păstrează umezeala și pământul e gras plin de râme și gândaci dedesubt, dar degeaba dacă din august grădina mea e un all inclusive pentru melcii fără cochilie. În schimb voi planta pe etaje de inălțime pentru a descuraja buruienile și a feri solul de actiunea directă a razelor soarelui. O să plantez mai multe plante mai rezistente la boli, în special la ciuperci, care sunt o mare problemă în zonă, iar roșiile și castraveții sper să fie camuflate și protejate în acest fel. În plus le aloc o suprafață modestă ca să îmi pot îndrepta atenția mai mult spre pomi și arbuști fructiferi și alte plante perene, pentru că mi se pare mai captivantă nișa asta cu plante mai necunoscute, ignorate sau uitate, care să formeze o gradină abundentă și diversitate.

Luna asta vreau sa termin de indexat plantele care se înmultesc prin puieți sau butași, pentru că ele vor fi primele pe care le voi aduce în grădină. Am deja o listă imensă, am peste 40 de fișe numai pentru gardul viu, sălcioara, gutuiul japonez, mahonia, deuția, salcâmul, oțetarul, dracila, piracantha, măceșul, păducelul și multe altele, plus, firește, fructele de pădure, dintre care și cătină, porumbe, aronia sau coarne, căci mă gândesc să mă aplec un pic și spre lichioruri fine în viitor, țuica fiind potiunea magica aici la țară, metodă de plată pentru servicii mărunte și pretext de socializare. Plus ca am deja doi corcoduși imenși și foarte prolifici.

Seara fac fișe cu plantele pe care mi le doresc în grădină, atât unele plante mai exotice care ar putea fi aclimatizate cu ușurință, cât și plante care cresc aici în flora spontană, care să întărească grădina.

Faptul că trebuie să facem niște reparații la casă îmi ocupă însă destul de mult timp, dar e și o ocazie să interacționez cu oamenii. În copilărie aveam un puternic sentiment de izolare, de imposibilitate de comunicare, de totală lipsă de afinități. Când am revenit, odată cu nostalgia și senzațiile plăcute, dar și dureroase legate de ea, au revenit și o ușoară iritare față de oameni, care se holbau la mine ca la urs și sentimentul de izolare, că viața ar fi în altă parte. Sentimentul nu a disparut, dar am avut așa un precious moment cu meșterul care a lucrat la casă și mai ales cu puștiul lui, care nu știu de ce, poate pentru că m-ma tot jucat cu el, s-a îndragostit de mine. Ba chiar într-o seară nu voia să mai plece acasă fără mine, așa că i-am propus să îl conduc doar până în capătul străzii. Mergeam toți patru pe uliță, copilul mă ținea de mână, părinții lui un pic mai în față și povesteau nu știu ce, iar din spate ne lumina soarele la apus.

[repeateveryday]

#7(cicluri)

Cresc buruienile și nici Dumnezeu din cer nu mai poate sa le oprească. Păpădia azi o jumulești din ardei și mâine a făcut iar frunze mici și multe flori scunde cât degetul mare, care dimineața la cinci sunt galbene, iar seara deja s-au făcut semințe. Jumulești susaiul îmbobocit din pământ și până seara îl găsesti uscat, dar curgând puf lipicios, face seminte și cu ultima suflare, nu ca in filmele în care nu mai apucă să spună informația vitală. Am posibilitatea să fac treabă numai dimineața devreme ori seara târziu și mă grăbesc atunci să trag, însă în fiecare zi ajung să mă mănânce țânțarii când strâng uneltele cu speranța că poate reușesc mai mult a doua zi. Mulcesc de zor cu paie și cu buruienile rupte, inclusiv ale vecinilor, dar nu izbandesc. Dacă ar vedea tataia curtea ar fi îngrozit, de fapt vecinii și chiar trecătorii mă întreabă regulat de ce nu dau foc la uscături, curtea mea e ca un coș pe care toata lumea vrea să îl spargă. Mă fac că nu îmi pasă. Deși mă cam tem că am făcut și eu celebra ciupercă, mana, la vie și la roșii și la fasole. Combat cu purin de urzici. Sunt deja vexată la omorât limacși, ba chiar am și un cuțit special pentru asta și un sunet familiar, cum face când le pocnește burta și le ies mațele afară. Mărul pe care l-am curățat de omizi ca fata moșului într-o zi în care amenința cu poaie, a înmugurit din nou și pare fericit. În gradină nu am rezultate exceptionale, roșiile sunt mici și puține, cred că am făcut greșeala grădinarului începător și le-am udat excesiv. Le-am pus în același loc în care le punea și tataia, el avea un soi pe care il punea an de an de cand ma știu și care a murit probabil odată cu el. Am păstrat atunci niște semințe dar apoi, ce s-a întâmplat cu ele... Am luat răsad din piață, altă greșeală, din câte mi s-a spus ulterior. Mă simt puțin deznădăjdiută și îi dau cam fără tragere de inimă înainte, mai mult de dragul perseverenței. Mama mă încurajează și spune că experiența vine cu timpul și că fără să-mi dau seama voi ajunge să umblu prin curte și să crească flori în urma mea. Ea a reusit în două zile să-și eliberezi dintre buruieni florile și să repună pe picioare grădina pe care o abandonase la moartea lui tata. Acum are sub un piersic niste ardei iuti și niste muscate, o mănă de busuioc adunată pe lângă câteva fire de gura leului, trandafiri, luleaua turcului concurând cu niste vița de vie, regina nopții în care se ascunde un măr pitic cu multe fructe, mâna maicii domnului își face loc pe gard, lupin, cârciumărese, flori câte și mai câte.

Dacă greșești la o etapă ai șansa să înveți și să repari abia la anul. La anul voi primi un răsad bun de la o sursa de încredere din sat, voi pregăti totul la timp, solul, răsadurile, trasplantările, udările. Adun cu speranță materie organică, crengi tocate pentru alei, lemn și pietre pentru paturi, gunoi de grajd pentru compost, paie, chiar și buruieni de pe stradă pe care oamenii le pun să le dea foc. Grădina e o mulțime de greșeli și mici oaze prin care proiectez, e mai mult ce îmi imaginez că va fi, paturi cu rod bogat, helestee, flori, păsări, albine și bondari, alei de rumeguș pe unde umbli, doar întinzi mâna și duci la gură fructe zemoase de pădure, mere dulci, piersici mici și albe, corcodușe acrișoare, cireșe sălbatice, smochine, castraveți crocanți cu țepi negri pe ei și puf, roșii cu carnea moale, flori aromate de mentă indiană, alvole uscate cu mac.

Aici am facut un pat mic pentru o lamaiță crescută spontan si unul in care am pus pietris amestecat cu pamant pentru cimbru:

Aici e cimbrisorul pe care l-am luat cu tot cu radacina de la munte:

Asta e menta indiană:

[repeateveryday]

#6 (dăunătorii)

Azi este, se pare, sâmbăta morților, Manasia și Urziceniul fac coadă la biserici și se fâțâie cu tăvi cu mâncare pe brațe. Mama a făcut tortul pe care îl făcea mamaia, cu nuci, cremă de unt și mult sirop. Copilul lui Marian a molfăit dezinteresat și ne-a explicat că de ziua lui, care va veni curând, va primi un tort cu Spiderman sau cu Mickey Mouse.

Buruienile cresc ca în filmele horror, văzând cu ochii. Eu am boala amânatului, dar în cazul ăsta amânarea este palpabilă, vizibilă, de la o zi la alta munca lăsată pe mâine devine și mai mare și mai mare, face flori și semințe. Ideea e să nu facă și semințe și să nu domine. Arată înfricoșător cumva când vezi o singură plantă cum începe să domine un loc, nimic nu mai crește în jurul ei și se întinde și spre alte zone măturând totul în cale. Așa și pirul cel inalt de la poartă care s-a întins în grădină și a ras de pe fața pământului roșia cherry de ieșise singură și tot felul de bălării variate ce conviețuiau în pace. Marian consolidează casa. Sapă dedesubt și toarnă beton, dă cu ciocanul în fisuri, le face și mai mari și apoi le umple cu ciment. Noroc că a venit el și a tăiat și ierboiul, că eu am încercat cu coasa fără cine știe ce succes și mă gândeam să mă rostogolesc prin ea până o culc pe toată la pământ.

Am rămas cu cinci degete și cu volbura. Sunt cumplite, cinci degete a făcut ditamai rețeaua de tulpini lungi, iar volbura e venită direct din iad, rupi una cresc cinci în loc, încolăcindu-se pe unde apucă, sufocând, șerpoaica, toate plantele din jur, iar unde nu are pe ce să se cațere mai multe tulpini se unesc și se încolacesc unele de altele formând o tulpina uriașa care-și caută victima.

Am început să le acopăr cu buruieni verzi, gunoi de la păsările unui vecin, paie și pe alocuri frunze uscate de nuc, în speranța că le sufoc și în acelasi timp fac și ceva bun pentru sol. Pe sub ele, însă, cam se ascund limacși, ceea ce nu poate fi decât prefigurarea unei viitoare probleme. Probabil umiditatea aerului a crescut în ultimii ani, că nu îmi amintesc în niciun caz de limacși când eram copil, iar melcii erau o raritate, când găseam câte unul îl duceam în leuștean.

Acum mă văd forțată să scăp de ei, ceea ce pentru o urbană cu pisici și suflet bun e ceva sinistru. Cum a plouat așa mult în mai, am adunat o găleată din gradină și i-am masacrat în cel mai oribil mod. Și anume m-am tot codit ce să fac cu ei, să trec peste numeroasele bariere psihologice și să îi mănânc... sau să îi duc undeva departe, până am uitat de ei și au murit sufocați de căldură și de foame. Tot genocid și tortură am făcut și cu o familie de limacși care o duceau tare bine în niște cărămizi puse teanc sub nuc. Aveau căsuță faină, fiecare cu camera lui și o mulțime de râme din care să se înfrupte. A fost îngrozitor să îi omor, dar nu puteam să îi las să se înmulțească acolo. Pe primul am încercat, nu foarte convinsă, să îl strivesc între două cărămizi, nu a murit imediat, am ridicat căramida, era răsturnat, talpa îi pulsa ca luciul unei ape curgătoare și o zeamă galbenă se scurgea din el. Pe următorii am încercat să îi ucid cu mai multă tragere de inimă, tot prin strivire, dar cred că cei mai mulți au trecut în lumea de dincolo tot lent, în urma rănilor grave, nu m-am mai uitat. Oricum m-am simțit de căcat, nici măcar nu erau chiar așa de scârboși, nu că dacă ar fi fost scârboși ar fi ajutat, dar faptul ca erau aproape frumoși, mari ca niște serpișori, portocaliu cu pete cafenii, și străluceau în soare, a făcut din toată corvoada o oroare.

Aici erau:

Aici este eșafodul:

Primul condamnat; doarme:

Aici s-a trezit de la căldură și nu stie ce se întâmplă cu el, săracul:

The serial killer:

Cimitirul:

În timp ce eu îmi duceam la capăt abominabilele acțiuni, natura își vedea impasibilă de treabă:

[repeateveryday]

#5 (plante din gradina mea)

În acest prim an de agricultură singurul lucru pe care am reușit să-l fac până acum a fost sa ma racordez cu natura, pe care, ce surpriză, nu o poți strecura în program. Și înca nu pot spune că e un hop pe care l-am trecut. Am tot ratat momentele, când aveam eu timp liber era prea târziu, prea târziu pentru plantările din toamnă, prea târziu pentru răsaduri, prea târziu pentru spanac, prea târziu pentru morcovi. Sau ploua. Am reușit să pun niște roșii, niște ardei, un pic de busuioc, dar in general mai mult casc gura și mă minunez la bălării.

Așa că dacă pot, datorită lor, să mă bucur și eu de o grădina verde, de ce să nu fac mai îndeaproape cunoștință cu ele. Aleea de la poarta e dominată de mai multe tipuri de pir, la intrare e o iarbă care apare primavara devreme, la început e grozavă să stai pe un preș la soare, scundă, deasă și grasă, spre finalul lui mai este înaltă de aproape un metru, subțire, rară, tare și începe să facă semințe.

Spre capătul dinspre garaj convietuieste o combinație de iarbă înaltă, alt tip, care a inceput sa creasca ceva mai tarziu decat cea de la poarta, și un pir mai nasol, care se inmulteste si prin tulpina si nu-l pot folosi la mulcit. Amandoua au facut o biomasa bogată anul trecut, care a rămas pe pământ până primavara, cand a fost strapunsă de păpădii imense cu frunze înalte, din ele am facut numeroase salate, apoi a stat așa uscat o vreme, dar acum pirul a revenit vânjos, luna mai se pare ca e luna lui. Azi am săpat putin prin el, dar la nici 20 de centimetri e pietriș, probabil a fost pus odată ca să se poată ajunge cu ușurintă spre garaj. Din cauza pietrișului nu am putut să bag cazmaua, deși eram curioasă, mi-a spus mama că dacă sapi ușor pe lângă rizomii subțiri, ca un arheolog, adânc, tot mai adânc în pământ, ajungi la sursă, o rădăcină vârtoasă și ambițioasă. Oricum am fost impresionată de rădăcinile pirului, care de altfel se pare ca au și proprietăți medicinale, o retea strânsă și îmbârligată. Având în vedere că este deosebit de invaziv, cred că voi încerca să scap de el cu carton și mulci, iar la toamna sa pun ceva care sa iasa primavara inaintea lui si sa il submineze.

Pirul e inca putin, dar dinspre gard avanseaza prin aer si sub pamant, intinzandu-si amenintator și rizomii si stolonii, Cinci degete, cu o floare mica galbena si o frunza in cinci petale. Am sapat-o cand au iesit capsunii, am smuls-o, frunzele se rupeau cu usurinta, dar la scurt timp au iesit iar, tataia cred ca s-a luptat mult cu ea sa o tina la distanta, dar se vede treaba ca e deosebit de incapatanata si perseverenta. Despre ea găsesc lucruri bune, frunzele tinere se pot folosi în salate si se poate folosi la ceaiuri, pentru dureri de dinți, febră și alte inflamații. Dar dacă nu e Cinci degete ci Piciorul cocoșului, despre asta citesc că e toxică și că nu e bine să fie consumată. Una peste alta și ea este inamicul meu, având în vedere că una din regulile de aur în agricultură este să nu lași plantele invazive să prolifereze în voie.

Capsuni sunt foarte multi, nici macar nu au conditii ideale, nu i -am rărit deloc, insa se pare ca anul asta a fost bine pentru ei, probabil pentru ca a fost cald si a plouat des, asa ca au facut o recolta foarte bogata, capsunele sunt dulci si au o aroma de cirese, ceva limacsi ma cam deranjeaza, voi incerca sa scap de ei, poate cu un iaz cu broaste? Brr… Am observat cu placere ca unde cresc capsunile nu iese alta iarba, sper ca lucrurile sa ramana asa si pe viitor.

Sub corcodus e o iarba care face spic, tot asa primavara e foarte placuta, deasa si grasa. Parca era ceva cu ea cand eram copil, daca o bagi in gura si spui nu stiu ce cuvinte te sufoci. Mai e și niște căpriță pe acolo, am găsit pe net că e comestibilă și i se mai zice spanac sălbatic, așa că am adunat o mână și am făcut o omletă. Are gust asemănător spanacului, poate nu chiar la fel de dulce.

Tot spontan au crescut si lamaita prin vie, initial am crezit ca e urzica moartă, dar tulpinile nu se rupeau cu usurinta aroma era inconfundabila, hrean, are o floare care miroase foarte frumos cand o atingi, napi, izmă.

In fosta curte a animalelor e o varietate mare de plante, care dau un aer de luminis dintr-o padurice, sunt si pomi, un nuc batrân, fosta casa a gainilor, și niște fructiferi tineri, puși de tata, un cais care a fost suparat anul asta, un cires si un mar. Pe jos, din toate, niște trifoi pitic s-a anturat cu patlagina. Cum salată n-am apucat să plantez, am adunat niște frunze de patlagină și le-am arunct într-o salată de roșii turcești. Au o aromă discretă, cele mai tinere sunt mai bune, cele mai mari sunt cam amare și nu prea fragede. Cred ca-s mai potrivite pentru ceai de tuse. Mai sunt urzici, nelipsitul troscot, un mac, o mână de fire de mușețel și nalbă înaltă și pufoasă, pusă de mama.

[repeateveryday]

#4 (regretele)

Regretul nu folosește la nimic, spunea tata, dacă dai peste unu cu mașina și-l omori, regretul nu ți-l învie. Atunci când are legătură cu moartea, cu ceva ireparabil, regretul rămâne permanent, îți poți explica de ce ai greșit, te poți ierta, dar sentimentul asociat gândului că din cauză că nu ai știut, că nu te-ai gândit, că nu ți-ai dat seama, nu ai fost atent, s-a întâmplat ceva iremediabil nu devine vag cu timpul.

Regret toate pisicile pe care le-am crescut în spiritul unei vieți fără constrângeri, fără granite, care au murit pentru că eu nu știam ce înseamnă libertatea și mi se parea că e ceva frumos, natural și fără repercusiuni. Pisa, albă și foarte deșteaptă, Biziga, o mamă minunată și doi pui ai ei, Tomiță, un tigrișor sufletist și Lipici. Plus micul Jiji, care a murit la scurt timp după ce l-am adus în casă, ca eu să am o primă scurtă întâlnire cu responsabilitatea. Cel mai mult îl regret pe Lipici, a murit călcat de mașină, avea numai doi ani. Cred că nu este posibil să fi fost iubită sau să mai fiu vreodată, așa cum m-a iubit Lipici. Clipea tot timpul la mine și zdrăngănea așa din coadă ca un șarpe cu clopoței de cîte ori mă vedea, mă mângâia cu fața, torcea ca un motor în bratele mele, Vindecătorul îi spuneam, îmi rearanja oasele cu vibrațiile lui. De când m-a vazut prima dată s-a lipit efectiv de mine. Mă iubea deși eu eram tare proastă și îl pedepseam când făcea prostii, ba chiar îl și băteam, în loc să alfu ce are nevoie. M-a învățat ce înseamnă iubirea necondiționată și dedicarea. Motanul care l-a inlocuit pe Lipici mă învață răbdarea și compromisul, mă învață să ofer fără să primesc nimic înapoi. Nu clipește, nu suportă să îl mângâi sau să stau prea aproape de el, mă privește circumspect, cu urechile sucite care incotro, și nu îi tremură niciodată coada în semn de teribil entuziasm, o ține doar în semnul întrebării, vrea doar să îl distrez și sa îl îngrijesc.

Regret că nu telefonam mai des acasă, nici nu-mi place să vorbesc la telefon și mereu găseam chestii mai grozave de făcut. Acum stau cu mama seara și o văd cum așteaptă ca soră-mea să sune. Probabil din empatie, și eu aștept. Când trece o zi și telefonul nu sună, te simți parcă uitat. Uneori treceau și săptămâni fără să vorbesc cu tata. Când treceau perioade lungi fără să ajung pe acasă avea ochii umezi când ne reîntâlneam. Dar după ce am scăpat din colivia care devenise casa părinților vreo zece ani n-am mai avut chef să petrec prea mult timp pe la ei, mă săturasem de critici și de reguli. Tata a fost un om foarte dur, m-a iubit mult, dar, poate tocmai din cauza asta, m-a și făcut să sufar, să mă ascund, să mă feresc. Nu-mi amintesc să mă fi batut vreodată, pe sor-mea o mai urechea când era hiperactivă și te scotea din minți, dar eu am fost un copil foarte docil și nu dădea în mine, aveam totuși parte din belșug de violență verbală, amenințări și critici destul de jignitoare despre școală, îmbrăcăminte, atitudine, preocupări, anturaj, program și te miri ce. Pe măsură ce îmbătrânea, era însă tot mai puțin agresiv, tot mai puțin înverșunat, cum văd că se întâmplă cu trecerea anilor, observi felul în care ceea ce se petrece în jurul tău și experiențele pe care le trăiești te influențează, te schimbă, înțelegi mai bine cauzele și efectele, pentru că ai o perspectivă tot mai amplă. Se apropia de sfârșitul vieții, nici nu știu dacă a apucat să ajungă să-l și ierte, sau poate il iertase demult pe tataia că îi bătuse de-i snopise și pe el și pe mamaia. “Era un om foarte rău, cum să dai într-un copil fără apărare și în femeia care te îngrijește”, spunea despre tataia, care altfel, din punctul meu de vedere, era cel mai echilibrat om din lume, blând și grijuliu, petreceam o grămadă de timp când eram mică, îmi dădea mereu bomboane, ne duceam la câmp cu caii, desfăceam câte un pepene mare la bostană, adunam sunătoare, făceam carne în sobă, iarna, m-a dus prima dată la București cu trenul, doamne ce emoții am avut. Regret că nu mergeam mai des la bunici și că i-am lăsat să devină niște străini, mai ales mamaia, care a făcut și Alzheimer, dar eu nu mi-am dat seama decât foarte târziu.  

Regret că nu am apucat să petrec mai mult timp cu tata acum că se apropia de 60 de ani și era mult mai calm. Ne înțelegeam super, nu mai avea nicio critică, povesteam despre trecut și era mândru de mine, discutam despre tot felul de lucruri, era curios ce cred, îmi cerea sfaturi sau informații. Credeam că o să mai avem o veșnicie la dispoziție, nu mi-am dat seama că boala îl mănâncă pe dinăuntru și că organismul lui suprasolicitat de o viață mult prea agitată nu mai are puterea de altădată. Eram la ai mei, nu am știut, nu am realizat că a făcut infarct, a crezut că a răcit și s-a băgat în pat, când m-am dus să-l trezesc, l-am gasit mort. Regret că nu am fost în stare să îl ajut, poate dacă ar fi mers la spital ar fi trait și acum. Mama l-a îmbrățișat mort, eu ultima data l-am îmbrățișat în vis, la scurt timp după ce a murit. Mi-a apărut și mi-am dat seama că este un vis, pentru că el este mort, m-am gândit, în vis, apoi m-am gândit să îl îmbrățișez, pentru că este în mod evident ultima dată, și am făcut-o, a fost ca și cum îmbățișam o hologramă. Mi-a mai apărut în vis, tot așa ca o hologramă, dar acum vreo două nopți am visat că dispăruse, era ca atunci când cineva cu care petreci zi de zi, chiar și animalul de companie, nu mai vine acasă, îți faci tot felul de scenarii, printre ele e și cel mai sumbru. E un sentiment amestecat amplificat, ca în vis, frică de ce e mai rău, grijă și un pic de speranță. M-am trezit brusc și sentimentul de ușurare că nu a fost decât un vis a fost imediat spulberat.

Ieri am mers cu unchiu la țară să transport niste lucruri pentru atelier cu masina lui. La despărțire am văzut că nu închisesem bine un borcan și niște acid s-a vărsat pe bancheta din spate, în timp acidul va acționa încet-încet până materialul textil se va găuri. Am observat sentimentul de regret, corpul părea greoi, mai ales capul, pe care l-aș fi ținut în palme. Gândurile erau blocate, dar am început să vorbesc cu mama despre alt subiect și deja tonul vocii, neutru, m-a detensionat. Apoi m-am gândit că greseala se plătește și cel mai corect ar fi să vorbesc cu unchiu să-i schimb husa și să-l rog să mă aștepte să strâng banii necesari în funcție de cât costă paguba, deja mă simțeam mult mai ok.

[repeateveryday]

#3 (bunicul)

Poimâine ar fi fost ziua lu tataia, ar fi împlinit 86 de ani. A murit acum doi ani, de cancer. Cică s-a uitat la ceas și și-a dat seama că nu mai știe la ce folosește acel obiect. Așa a înțeles că o să moară și s-a dus la un vecin să-l sune pe tata, deși își pusese telefon tocmai pentru asta, iar după ce au ajuns ai mei au apucat să mai vorbească putin până și-a pierdut luciditatea. Cand am ajuns eu nu mai era conștient, au chemat pe doctoră care ne-a dat injectii sa ii mai aline durerile și a zis ca de-acuma o sa se lupte cu moartea, dar până la urmă o sa piardă. Dar într-o zi din cele 16 cât a durat până a murit a redevenit constient pentru scurt timp si m-a chemat. Mi-a spus ca el a venit cu ideea cum sa ma strige prin casa dupa o sefa frumoasa de-a lui, dar ca se pare ca eu am devenit chiar mai frumoasa decat aia, m-a intrebat cum se simte tata, apoi mi-a spus ca omul se crede cel mai puternic, insa nu e; dar ca orice s-ar intampla si prin orice ai trece, intr-o singura directie se deruleaza totul, inainte. Nu mai stiu exact cum a formulat, dar a accentuat cuvantul inainte.  Apoi a chemat dupa o rudă din sat cu care petrecea mai mult timp si a carui voce se auzea de afara.

Nu inteleg cum s-a ajuns ca ultimii zece, cinsprezece ani alături de ei să se reducă la o singură imagine, în fața porții, mamaia mă pupă mult prea afectuos râzând cu cei doi dinți pe care îi mai are în gura, iar tataia mă bate ușor cu podul palmei pe crestetul capului. Apoi eu si soră-mea ne asezăm pe bancheta din spate și le facem cu mâna până ajungem în capătul străzii, iar ei se dau așa spre mijlocul drumului să ne vada pana cand facem curba. Cu timpul afectiunea bunica-mii scade, pe masură ce ne uită, dar cumva si cu bunicul devenim tot mai străini.

Oare ce înseamnă să te simti puternic aici? Eu încâ am sentimente amestecate legate de locul asta, de multe ori mă întristez și toata energia mi se scurge prin tălpi în pământ și mă întreb din nou ce dracului caut aici. Dar imi place când mă uit pe geam să vad case mici, pământ și mult cer, mai ales îmi place lumina, când apune soarele sau când urmează să plouă sau doar ce-a plouat, îmi place că sunt oameni puțini și am senzația că e mai ușor să se coaguleze o comunitate cu spirit civic, deși nu sunt nici drumuri asfaltate, nici trotuare, nici cosuri de gunoi, iar in mijlocul satului, in locul cooperativei, troneaza o sala de sport construita doar de cativa ani, nefunctionala.

Fac focul la soba si citesc despre casele de cob. Și casa în care am copilarit era facută din pământ. Casa aceea încă mai există în sat, am visat că eram acolo, de altfel visez des locul ăla, crescuse multă vegetatie peste tot, plantele crescuseră și din podea și din pereti. Unul din animalele mele care a murit, Tomiță, un motan vărgat de s-a sălbăticit și n-a mai venit acasă, era acolo, se tot tinea dupa mine cum fac pisicile. Nu mai avea maxilarul inflamat, era curat și gras ca atunci când îl creșteam în casă și îi era bine. Livada era acum o adevarată pădure ca în videoclipurile cu păduri comestibile mai vechi de 20 de ani pe care le urmăresc pe youtube, iar din desiș se insinuau niște cai măiaștri.

[repeateveryday]

#2 (mutatul)

Uneori am atacuri de panica legate de mutatul din garsoniera din Bucuresti, in care am locuit 13 ani și unde se pare ca am facut radacini. Nu imi dădeam seama ca un spatiu devine atat de adictiv.

Cand sunt la țară simt o legătura foarte puternică cu cei care au murit, mult mai puternică decat cum era in ultimii ani cand inca erau in viata. M-am trezit facand aceleasi lucruri pe care le-a facut tata atunci când bunicul s-a dus. Am distrus ceva. Și am simtit și nevoia sa ard ceva si sa arunc multe lucruri, ceea ce nu mi se întâmplă altfel, niciodata. Mama e și ea mai liniștită la gândul că aș putea sa preiau cateva din atributiile lui tata. La pomană am facut gratar, chestie pe care o facea el. Am facut cu mama mancarurile lui preferate ca si cum le-am fi facut pentru el. Era o senzatie foarte dureroasa.

Acest loc mă respinge și mă atrage în același timp, dar ambele trăiri sunt cu siguranță legate de experiența mea aici. Pe de o parte mă gonește ceea ce m-a gonit de la început, lipsa evenimentelor, sărăcia ideilor, tâmpeala generală, munca sisifică, și ce mă atrage probabil, nostalgia și apropierea de spiritele care se pare că rămân în oamenii cu care au fost aproape, în spațiul pe care l-au ocupat și în obiectele pe care le-au atins. Îmi place că aici pot cu ușurință să accesez gândurile unde se află ei, ca niște ecouri, amintirile, anumite obiceiuri, căile neuronale pe care le străbat iar și iar pentru a-i ține încă cu mine.

Și mai îmi place că mă face să mă simt ca atunci când te joci diveste jocuri copilarești la vârsta adultă, desenezi cu creioane colorate sau acuarele de la fondul plastic, te dai pe gheață sau cu sania, acțiunea asta provoacă o absență liniștitoare, lipsa timpului și a anxietății, ca atunci când erai copil, doar un observator, iar lumea se derula în fața ta, fără să aștepte nimic de la tine. În plus, spațiul și obiectele facilitează recuperarea unor amintiri uitate, ca niste imagini neclare, niște senzatii vagi de deja-vu și o atmosfera generala cețoasă, arsă ca în fotografiile vechi. De exemplu niste rosii cherry, le-a plantat mama anul trecut, nu le-a mai cules nimeni și anul asta, surpriză, au ieșit iar, singure de capul lor, odată cu buruienile. Mi-au adus aminte de un pâlc de mișcunele, mic cât o baligă de vacă, care apăreau an de an în același loc. Erau printre primele flori ale primăverii, eram foarte mică când mă duceam sa verific daca au aparut, și mi se parea uimitor să le găsesc acolo printre ierburi și buruieni, cu timpul interesul s-a disipat, iar când le mai verificam, mare fiind, mai degraba retrăiam nostalgic uimirea, până s-a pierdut totul în hățișul gândurilor.

[repeateveryday]

[repeateveryday]

[repeateveryday]

#1 (dubiile)

După o zi de adunat șoareci morți și selectat gunoaiele bune de cele rele dintr-o magazie mă simțeam ca și cum spațiul mă respingea. M-am așezat să mă odihnesc pe o băncuță făcută dintr-o scândură groasă și trei buturugi, la umbra unui corcoduș bătrân, pe ea rămăsese o cană roșie de metal cu care mamaia bea apă. Nu vedeam nimic altceva decât verdeață și soare, dar tot felul de gânduri nefamiliare și amintiri uitate imi treceau prin cap. Odată, când săteam lângă ea pe băncuță, dar deja nu mai știa cine sunt, mi-a zis, uite, uită-te așa printre gene se văd raze frumoase. Tataia nu era prea mester, toate chestiile făcute de el sunt strâmbe din toate unghiurile, pe de o parte că au fost probabil măsurate din ochi, pe de alta pentru că sunt atât de vechi încât structura materialelor s-a modificat. Pe unde s-au stricat au fost reparate cu tabla și multe multe cuie și nituri. Bodgan cica uneori obiectele au un trecut care nu este neaparat necesar sa fie prelungit. Așa e, ce sens are sa incerc sa traiesc in locul asta, sa-mi dedic timpul si concentrarea unui uriaș obiect coșcovit la capătul lumii, când la București, la Paris, la New York lumea tehnologizează, digitalizează, evoluează? Ce sens are să te chinui să stai în locul ăsta care nu te vrea, să muncesti zi după zi să îmblânzesti pământul și în momentul în care te-ai oprit toată strădania să fie acoperită de praf și buruieni ca și cum nici o clipă n-ai trecut pe acolo? În mintea mea gradina creștea repede, puff, aici la fața locului totul dura infinit mai mult. Mă simțeam umilită, ratată, ca și cum normal ar fi fost ca echipe pregatite de muncitori să ridice cu niste scule profesioniste decorul vechi si să pună altul în loc, nou și modern, ca pe canalul Fine Living. Cică pentru a obține un un gazon englezesc perfect trebuie doar să il plantezi si apoi il tunzi saptamanal timp de 100 de ani. De la o vreme am început să simt cum viața mea se scurge tot mai repede fix ca nisipul într-o clepsidra.

Eram franta, dar era inca devreme. Am mers să tai câteva buruieni uriase cu sapa, activitate care s-a aratat a fi energizanta, paradoxal, si chiar m-a inveselit. Poate oxigenul. Pe de altă parte oricat de neglijent ar arata obiectele, ele sunt functionale in contextul lor. Și toate lemnele astea vechi și materiale istovite, care și-au trăit viața, dar pot fi înviate. În curtea păsărilor sunt multe căsuțe care îmi amintesc de copilărie, hambare, porumbare, grajduri, mă fascinau când eram mică și acum îmi dau o stare de bine, reconfortantă, ca atunci când timpul nu exista. O să plantez mulți copaci, iar buruienile vor fi numai bune pentru mulci și compost.

[repeateveryday]