#nonfictiune

[spokz133]

„Viziune Milenară" - VI Mâzgăleală pe pereți (on Wattpad) https://www.wattpad.com/1539974679-%E2%80%9Eviziune-milenar%C4%83-vi-m%C3%A2zg%C4%83leal%C4%83-pe-pere%C8%9Bi?utm_source=web&utm_medium=tumblr&utm_content=share_reading&wp_uname=SpokZ133 2025

[spokz133]

„Viziune Milenară" - I.Fisura Realității (on Wattpad) https://www.wattpad.com/1529266908-%E2%80%9Eviziune-milenar%C4%83-i-fisura-realit%C4%83%C8%9Bii?utm_source=web&utm_medium=tumblr&utm_content=share_reading&wp_uname=SpokZ133 2025

[cdinu]

N-o să mai facă…

Azi, când pare că nimic nu merge în România, iată o poveste adevărată, care dovedește că unele lucruri merg bine. De data aceasta la Poliție și la Justiție

Nu spun foarte multe, pentru a nu vă strica plăcerea descoperirii. Este o poveste mai veche; a început acum aproape doi ani și am scris la ea pe măsură ce s-a întâmplat. Am păstrat-o până acum pentru că lipsea un ingredient important: Zăpada.

Furtul, Februarie 2012

București, iarnă. Nu mai ninge, dar zăpada acoperă încă totul. Printre stâlpi, câte o movilă albă ascunde fie câte o mașină, fie gheața strânsă după o lună de iarnă adevărată. Când mi se smulge iPad-ul din mână cred că cineva mi-a făcut o glumă, însă nu e așa. Văd doi adolescenți că o iau la fugă și din reflex arunc rucsacul de 10 kilograme și fug după ei. Unul face stânga, celălalt îl urmează. Încă o dată stânga, după blocuri, eu după ei. Fugim toți trei cât putem de repede, cu toate că pe jos este gheață.

Se despart, îl alerg pe cel din urmă, deși sunt sigur că tableta e la primul. Am mai multe șanse și, dacă îl prind pe cel slab, aflu cine este și cel iute. Nu îl prind. Antrenamentul și motivația lui sunt mult mai puternice decât ale mele. Îi pierd pe amândoi printre mașini, blocuri și zăpadă.

Îmi dau însă repede seama că pot găsi iPad-ul: are 3G-ul și GPS-ul pornite. După ce recuperez rucsacul, fug în casă să văd unde au ajuns cu el. Hoții n-au fost suficient de isteți să oprească localizarea, aflu că în 5 minute au reușit să ajungă de la Pieptănari la Tineretului. Sun la 112, unde mi se spune să cobor în fața blocului că vine un echipaj de poliție cât poate de repede. Pun aplicația de localizare și pe telefon și cobor. Polițiștii mă așteaptă deja.

Imediat ce află că pot localiza hoții, mă suie în mașină și cer bazei permisiunea să părăsească obiectivul. Începe o urmărire care mie mi se pare că este scoasă din Mission Impossible. Se vede că se bucură și ei. În mașina de poliție le spun că “tableta se află la 350 de metri spre nord, după traseu cel mai probabil în tramvaiul 1. Acum stânga pe Echinocțiului”. Puștanii fac greșeala să coboare din tramvai și să o ia pe o stradă lungă și pustie, unde sunt singuri. Polițiștii, deși mulțumiți că au spațiu de manevră, cer totuși întăriri.

Urmăriții văd mașina de poliție și grăbesc pasul, fără să fugă, pentru a nu trezi suspiciuni. Îi prindem din urmă, dar la perchiziție, nimic – sunt curați. La capătul străzii sunt deja alte două mașini de poliție. N-aveau cum să scape.

Localizarea îmi arată însă că iPad-ul este la maxim 10 metri de ei. Îi văzusem din mașină că au făcut un ocol pe trotuar, dar nu fac pe moment legătura. Folosesc în sfârșit funcția de alarmă a tabletei. Numai că nu se aude nimic…

Fac spirale în jurul celor doi, până când aud un bip-bip-bip înfundat dinspre o movilă de zăpadă. Mă apropii de locul respectiv și aud sunetul tabletei dintr-o fantă care arăta ca și cum ar fi fost înfiptă și scoasă o lopată. Dau să-mi iau iPad-u, dar polițistul mă oprește, scoțându-l cu grijă.

Nimănui nu îi venea să creadă că la 18:35 a fost recuperat iPad-ul furat la 18:07.

Declarații, reconstituiri

La secție, oamenii sunt simpatici și profesioniști. Își dau seama că n-am mai fost niciodată într-o asemenea postură și mă ajută. Sunt fericiți că le-a reușit atât de repede să rezolve un caz care altfel părea de nerezolvat. Apar detectivi, ofițeri, tot tacâmul, deși este duminică seara. E clar că fiecare știe ce are de făcut; acum sunt într-un sistem, mă las în grija lui:

– Acum trebuie să scrieți exact ce s-a întâmplat, uite aici foile, îmi zice polițistul. Aveți pix?

Am. E impresionat că îndoi A4-ul astfel încât să poată să-l îndosarieze.

– Bun, deci scrieți acolo ce s-a întâmplat.

– Narativ, sau cum? îl întreb.

– Dom’le vrei să îi condamne sau nu?

– Vreau, bineînțeles, data viitoare cei de la care fură poate nu au așa noroc.

– Atunci, scrie cum îți zic eu!

Și scriu cuminte ce s-a întâmplat cu stilul lui. Povestind mai întâi, apoi îmi dictează traducerea în polițienește:

Domnule Comandant,

Subsemnatul Dinu Cristian, posesor al CI seria numărul, fiu al și al, cod numeric, domiciliat în, declar următoarele …

La orele , aflându-mă pe , îmi este smulsă, nu reușesc să, sun la 112, împreună cu echipajul, îi recunosc pe cei doi,

Data și Semnătura

Două pagini, aceeași poveste, cam de cinci ori. În afară de câteva examene, n-am mai scris niciodată atât de mult de mână într-o singură zi.

Împreună cu doi polițiști, merg să facem și “reconstituiri”: la locul furtului și la cel al prinderii. Sunt pozat arătând cu degetul, jenat și mândru, modul în care s-a petrecut grozăvia. “Așa este procedura”, îmi zic ei calmi.

Aflu cu tristețe că cei doi au crezut că fură un ceas mai mare și erau mulțumiți să-l vândă cu o sută de lei. Au mărturisit totul detectivilor deja.

În cinci ore totu-i gata. Nu pot să nu mă întreb cum de a putut să dureze o jumătate de oră ca să rezolve problema și de zece ori mai mult să o documenteze. Sunt însă mulțumit că în plicul fără bule primit de la criminalist am iPad-ul, înnegrit de praful de luat amprente, funcționând perfect.

Îmi promit să îl țin mereu încărcat, cu parolă și cu abonamentul la 3G plătit.

Peste vreo două săptămâni primesc o citație, lipită obsesiv compulsiv de poștaș cu nouă panglici de scoci pe ușă. Să mă prezint la Judecătorie, ca parte vătămată. Îmi pun în calendar și îmi promit că mă duc.

Prima oară la tribunal, martie, 28

Judecata primului

Mă duc. Este prima experiență cu justiția din România:

8:30 Ajung alergând la Judecătorie, unde fusesem chemat fix la această oră odioasă. Jandarmii de la poartă ridică părintește sprâncenele când, după ce observ un detector de metale, încep gâfâind să imi scot fisele, telefonul și cheile din buzunare. Mi-au spus amuzați că nu e nevoie să îmi scot și cureaua. E clar că nu sunt la aeroport…

8:35 Caut sala 203 (fostă C2, cum scrie pe citație) și intru, stresat de întârziere. În față o doamnă cu robă gri. În prima bancă doi tineri cu robe negre, distrați de postura în care erau. Aflu mai târziu că sunt avocații din oficiu.

8:45 Sală în picioare! Intră judecătorul. Cum nu vede pe nimeni înăuntru in afară de mine și de niște avocați din plictisiți, declară ședința deschisă, o suspendă și zice că se întoarce peste o oră, la 9 jumate. Sala trebuie eliberată așa că sunt rugat obligatoriu să ies pe hol.

8:47 Din fericire pe hol găsesc o masă lângă o priză, poate mai muncesc ceva până când se apucă ei de judecat.

9:15 Așteptarea continuă. Încep să mă gândesc că e păcat că n-am citit “Procesul” lui Kafka, fără vreo legătură. Lângă mine vorbește o tanti la telefon tare: “Io sînt femeie cu frica lu’ Dumnezeu!! Ei nu i-aș face nimic, dar la restul oamenilor și capurile le-aș tăia că merită, pe cuvântu’ meu!”

9:40 Ședința se de-suspendă, de data aceasta cu mai multă lume în sală. Sunt 37 de cazuri de judecat, majoritatea eliberări condiționate. Durează cam trei minute o audiere care influențează niște ani de viață a celor în cauză. O viață care pare să nu conteze prea mult nici pentru ei nici pentu cei care îi decid viitorul.

9:50 Arta te scoate din pușcărie… "Domnule judecător, Mateescu Georgel a participat la numeroase activități recreative, de educație civică, a efectuat numeroase vizite la obiective culturale, a făcut parte din trupa de teatru a penitenciarului… Solicităm eliberarea acestuia.”

10:15 Pe al meu încă nu l-au luat. Deținuții din boxă sunt calmi. Se fac multe “contopiri”, ce-or fi alea.

10:35 Ajunge și rândul meu. Nu trebuie să fac decât să dau buletinul. Tomescu, hoțul, este acolo cu niște ochi sticloși, ca de animal. Este clar că i se pare că este nedrept ce i se întâmplă. Mie nu îmi dă importanță, sunt parte din decor. Nu se uită la mine, ci aiurea, în același timp încrâncenat și indiferent. Nu e prima oară aici și știe ce i se va întâmpla. Este o formalitate în care este actor fără voie și n-are chef să-și joace rolul. Sunt întrebat dacă mai am ceva de adăugat, spun că nu, că prejudiciul a fost recuperat. Răspund cu “nu” și la a doua întrebare, dacă doresc să mă constitui în parte civilă. Las legea să își urmeze cursul.

Sunt informat după ceva vreme că Tomescu, recidivist fiind, a primit 2,8 ani închisoare cu executare.

Tribunal, a doua oară, noiembrie 8

Judecata celui de-al doilea

Iată-mă a doua oară la tribunal, Judecătoria sectorului patru, de fapt. De data aceasta cu toate electronicele încărcate și pregătite pentru o jumătate de zi de muncă de la distanță. Lejer, la ora nouă și un sfert, ședința tocmai ce a început. O administratoră de bloc este dată în judecată de supușii săi pentru că proiectul de anvelopare al blocului a depășit bugetul inițial de vreo șase ori. Senzația de circ persistă. A urmat un calup de eliberări condiționate. Și deținuții au făcut parte din cluburi și din trupe de teatru. Cultura înflorește în penintenciar. Au muncit și sunt singurii susținători ai mamelor lor acasă. Emoționant, s-ar putea zice. Păcat că nu arată și ce s-a întâmplat cu victimele lor între timp.

Timpul trece greu. Mă mai uit la robele celor din sală, și încerc să-mi dau seama dacă fiecare înseamnă ceva. Mă dezamăgește că majoritatea și le-au aruncat pur și simplu pe umeri în scârbă. Nici măcar nu și le-au încheiat cu un nasture. Sunt grăbiți și nepăsători cu ce se întâmplă acolo. Citesc prin dosare și trag cu urechea când le vine rândul să recite neimplicat numere de articole din Codul Penal, în timp ce impactul în destinele celor ce i-au plătit sunt la fel de importante ca reușita operației unui chirurg.

Roba grefierei arată cel mai bine. Este gri și călcată. Iar cel mai răbdător este judecătorul. Este incredibil cum poate să reziste la toate prostiile pe care le aude și la genul de oameni pe care îi vede. Judecătoria Sectorului 4 este un fel de colon gros al orașului, iar el trebuie să-i supravegheze tractul.

Îmi văd de treabă, cu urechile ciulite după numele meu. “La ce noroc am, o să fiu ultimul iar”, îmi zic. “Noroc că pe la unu-două se termină, că n-au nici ei chef să se lungească cu prostiile”. Am avut dreptate, mai aveam de așteptat.

Noroc că am bateriile pline, la propriu, nu la figurat. Scriu e-mail-uri, mai programez ceva, până când mă vizitează polițistul sălii. Vigilent, îmi spune șoptit că nu am voie să am laptop deschis în sală. L-am întrebat de ce, și a zis că pentru că așa este regulamentul. M-am uitat urât și l-am închis. L-am pus în rucsac, de unde am scos iPad-ul. Polițistul, atent asigurator al disciplinei în circu, îndepărtat între timp s-a întors și mai iritat. Îi zic în șoaptă, având în fundal povestea unei bătăi în penitenciar a unuia dintre doritorii de eliberare condiționată, că n-a zis nimic de tabletă, ci doar că nu am voie cu laptop.

Îmi face semn că trebuie să discutăm afară. Ies și îl ascult activ. Îmi zice, vădit mulțumit că poate să vorbească cu voce tare:

– N-ai voie cu nimic acolo. Uite regulamentul, dacă nu înțelegi.

Pe ușă sunt două foi, la fel de vechi ca tabletele lui Moise, au câteva zeci bullet-uri cu porunci pe care nu am răbdare să le citesc.

– Aveți vreun motiv? Deranjez pe cineva?

– Dom’le, matale nu înțelegi care e regulamentul? N-ai voie cu aparate și cu ziare.

– M-ați chemat la opt jumate și acum e un’șpe, îi zic, revoltat. Dacă vroiați să respect regulile pe care voi le-ați pus aici, trebuia să mă chemați la ora când e bucata mea, la care oricum n-am ce face. Practic voi mă sechestrați acolo, cu toate că nu eu sunt acuzatul.

– Să nu te văd cu altceva, auzi? se face că nu mă înțelege.

De fapt nu mă înțelege.

– Lucrez afară, dar mă chemați dumneavoastră când mă strigă în sală, așa e bine?

– Nu.

Renunț, înainte de a zice ceva care să mă bage prin vreun arest, amintindu-mi că mai am vreo patru coli și două pixuri în geantă. Celuloza are voie în sala de judecată judecată dacă nu este tipărită.

Mă întorc și scriu vreo trei pagini despre mine și despre alții, până când aud că “pe Iancu îl lăsăm la urmă, pentu că e minor”. Mă uit în sală să văd cine reacționează. Îl văd pe Iancu, scund, uscățiv și negru – a venit mai devreme, dar nu l-am recunoscut.

Este cu mamă-sa, tot scundă, dar spre deosebire de el grasă, îmbrăcată într-un contrastant trening alb. Depășiți de ce se întâmplă, se vede că s-au îmbrăcat cu ce aveau mai bun, sunt curați și aranjați.

În douăzeci de minute ne vine rândul, după ce aflu despre povestea unor vecini de vilă care se judecă pentru își închid răutăcios gazele și apa unul altuia.

Sunt chemat în față, alături de ceilalți implicați. Judecătorul mă întreabă dacă mențin ce am declarat. Da, mențin. Doresc să mă constitui parte civilă? Nu, nu doresc.

Iancu este apărat din oficiu. Doamna așezată în dreapta judecătorului, la biroul ei perpendicular, citește o propunere:

Iancu să fie condamnat cu pedeapsa minimă, cu suspendare, pentru că inițiativa infracțiunii i-a aparținut lui Tomescu, celălalt. Situația familială este specială, se află la prima abatere, nu este un pericol dacă pedeapsa este primită cu suspendare.

Când termină de citit judecătorul întoarce capul spre mine și mă întreabă eu ce propunere am. Îi spun onorat și stângaci că sunt de acord cu ceea ce a spus doamna…

– Doamna Procuror, îmi zice, cu un ton care m-a făcut să mă aștept să-mi facă și cu ochiul.

Își îndreaptă apoi privirea spre copilul acuzat și îi zice:

– Dacă recunoști ce ai făcut, poți să primești o reducere de o treime din cât ai primi în mod obișnuit. Vrei?

Acuzatul dă din cap că da. Nu are curaj să vorbească, este prea emoționat. Grefiera tipărește harnic o declarație pe care Iancu o semnează fără să o citească. Nici el în negru, nici mamă-sa în alb nu știu ce li se întâmplă. Judecătorul continuă:

– Ai avut noroc de data asta, dar data viitoare, dacă mai faci ceva, sigur nu scapi.

Declară sesiunea închisă. Îmi iau rucsacul de pe una din bănci, gândindu-mă dacă ceea ce s-a întâmplat a fost bine. A fost. Unul, cel care merită să fie departe, e departe, iar copilul e speriat acum. Sistemul funcționează. Îi zic liniștitor puștiului care, ieșind, trece cu frică pe lângă mine:

– Are dreptate judecătorul, să știi, de data asta ai scăpat ușor. Lui Tomescu i-au dat 2 ani și 8 luni…

Se uită nedumeriți la mine, și el și maică-sa care apăruse între timp. Mi-am dat seama că habar nu aveau nici ce a zis judecătorul, nici ce s-a întâmplat cu Tomescu.

– Pe Tomescu l-au băgat la pușcărie, le zic din nou. Ție ți-au dat “cu suspendare”, adică ai scăpat de pușcărie, nu te trimit acolo.

Fața li s-a luminat instantaneu, nu știau ce este aceea pedeapsă cu suspendare. Continui:

– Numai că vezi că dacă mai faci ceva intri sigur și cu doi ani mai mult.

– Nu mai fac nimic…

Mă aplec să-mi descui bicicleta, atent fiind în jur să văd dacă vreun urmăritor așteaptă să-mi dea pedeapsa și mie. Nu este. Îi spun și maică-s-ii:

– Dacă mai face ceva, e foarte rău. O să fie pedepsit cu acea pedeapsă plus închisoarea de care a fost iertat acum.

Îmi răspunde recunoscătoare:

– Am înțeles, Domnu’! Mulțumim mult! N-o să mai facă…

[cdinu]

Ce facem cu băiatul?

-- Vă plac blondele, așa-i? -- Hă ?! -- Păi altfel de ce ați depășit-o pe domnișoara? -- Poftiți? -- Pe trecerea de pietoni... continuă polițistul șăgalnic. Îi zâmbesc blond la rândul meu: -- Sunt alături de dumneavoastră să știți, dar nu înțeleg nimic. -- Păi n-ați văzut-o pe domnișoara pe care ați depășit-o pe trecere?! În mașina de școală... Mă uit pe geam în spate să văd și eu trecerea de pietoni a comunei de care zice. Drumul nu a mai primit vopsea de niște zeci de ani, așa că nici vorbă de zebră. E un indicator puțin înclinat, pătrat, cu spatele. Acela trebuie să fi fie. -- M-am uitat la mașină și să nu vină nimeni pe celălalt sens ori din spate, îi zic. Pe domnișoară din păcate am ratat-o. -- Ah.... Dați-mi vă rog actele și asigurarea... Îmi ia actele și se duce cu ele în fața șirului de mașini al ghinioniștilor opriți. Am trecut de zeci de ori prin comună și chiar mă distrează că azi au ieșit la vânătoare pentru prima oară de când îi știu. Sunt trei sau patru. Unul se ceartă cu un șofer de Duster care vociferează că n-a făcut nimic. Altul este vigilent așteptând prospături. Nu prea are succes. Cei care vin dinspre Drăgășani dau flash-uri potențalelor victime și acestea se feresc. Flash-ul este acel rar moment de generozitate al unei comunități care, lipsită de un dușman comun sub formă de filtru sau radar, nu există. Mă uit spre mașina de poliție. N-are radar; drumul e suficient de prost astfel încât nimeni să nu poată merge repede, așa că se descurcă și ei cu ce pot. -- Haideți cu mine! îmi zice polițistul întors după vreo două minute. Îl urmăresc zece metri spre secția comunală unde intrarea dă direct într-o cameră de anii optzeci. Un coleg de-al lui stă la masă și mă invită să iau loc. Actele mele sunt ordonate pe masa cu mușamaua destul de curată. Un alt polițist stă în picioare la câțiva metri, vâzându-și relaxat de treburi. -- Unde lucrați? începe cel de la masă. -- În București. -- Și... cu ce vă ocupați? -- Fac programe pentru telefoane și tablete. -- Aha... păi și de ce vă grăbeați? -- Nu mă grăbeam, îi zic. Dar n-am stat după o mașină care mergea cu 20 de kilometri la oră pe un drum gol... -- Păi eram noi. Dar de ăsta nu aveți nevoie? îmi zise jucându-se cu permisul meu ca un jucător de poker cu asul care îi completează un careu. -- Ba da. Fără el nu pot să conduc, îi spun candid. Dar știți asta deja. Răspunsul îl amuză. Mustăcește către celălalt polițist. -- Știți, este și o amendă. -- Asta o să fie ceva mai supărător... îi zic. -- S-au mărit foarte mult amenzile... continuă el, empatic. Este patru sute de lei în patruzeci și opt de ore. Și permisul, două luni minim... -- Ei, mă descurc eu, îi zic. Cei doi tresar. Se uită pe buletin. -- Va fi foarte greu să contestați dacă lucrați în București, va trebui să mergeți personal în reședința de județ să depuneți... M-am prins de ce au tresărit. Îi liniștesc: -- Ah, m-ați înțeles greșit. Am zis că mă descurc, nu că mă "descurc". Nu vă contest nimic. Mă descurc cu tren și cu taxiuri. Conduc rar oricum. Mi-l luați, asta este. -- Păi dacă ați depășit pe trecere... -- Ei, n-a fost pe trecere, n-aveam când, le zic. Am depășit înainte, la curbă. Dar dacă ar fi fost marcată strada trebuia să fi fost o linie continuă, așa că permisul tot mi l-ați lua. -- Păi vedeți că știți? îmi spune satisfăcut cel de la masă. Dar de ce sunteți vesel? îndrăznește să mă întrebe până la urmă, jucându-se în continuare cu pixul între capsele de la cotorul de procese verbale. -- Pentru că dacă m-aș lupta cu dumneavoastră tot aș pierde. Și prefer să pierd permisul pentru prostii decât pentru vreun accident. Sunt pregătit pentru asta. -- Ce facem cu băiatul? îl întreabă pe polițistul din picioare. -- Nu știu, zi și tu... e... mai special. -- Dumneavoastră ce ziceți? mă întreabă până la urmă pe mine. Șansa face să nu trebuiască să răspund la întrebări retorice. Pe ușă în spatele meu apare un altul care le zice celor doi alert: -- Haideți, ce faceți? Așteaptă tot cârdul. Se pun de acord din priviri: scap. Primesc însă o indicație importantă: -- Să ieșiți și să mergeți supărat, să creadă că vi l-am luat! -- Așa o să fac, vă mulțumesc. Iau actele, ies cu privirea în pământ și, târându-mi picioarele spre mașină, încerc să păstrez mina umilit-furioasă, chiar dacă în interior râd în hohote. Polițistul din stradă îmi spune consolator: -- Domnu'... ați lăsat geamurile deschise... am stat eu și am avut grijă. Știți, pe aici sunt fel și fel de oameni! (foto Google Maps + blur)

[cdinu]

Omagiu pentru ZX Spectrum

Primul calculator l-am avut în 1992, aventură ce i-a costat pe părinții mei 12 mii de lei, adică vreo patru salarii românești din acea vreme. Era clonă de ZX Spectrum, numită CIP-02 (asamblată la Electonica București), ce mi-a oferit aproape patru ani de distracție și de învățare, ani al căror impact pozitiv îi simt și acum.

Limbajul în care poți să programezi un astfel de calculator se numește Basic și este o aplicație de 16 kilobytes , ceea ce îți mai lăsa liberi 48 de kilobytes din cei 64 ca că te destrăbălezi. Ca termen de comparație, 64 de kilobiți sunt cam a suta parte dintr-un MP3 de cinci minute.

Nu are funcții, nu are clase, closures sau convention over configuration. Cert este însă că în ciuda tuturor acestor constrângeri, creativitatea în cadrul acestei platformei avea cote asemănătoare cu cea de astăzi pe mobile. Se făceau jocuri, se distribuiau jocuri (pe casete audio, și într-un moment de efervescență nebună a pirateriei chiar prin TV pe postul național), erau cluburi de informatică într-o lumea era la fel de open-source ca și astăzi. Numai că ne scriam programele pe caiet, nu pe stick.

Mi-am dat deci o mică provocare și am căutat un emulator pe care am scris programul meu preferat de atunci. N-a fost prea greu. Am avut dificultăți pentru că nu mai știam pe de rost chiar toate combinațiile celor 40 de butoane de pe tastatura cu trei shift-uri, în rest (evident) nimic schimbat.

Programul se execută în vreo 20 de secunde, lăsându-ți plăcerea să anticipezi rezultatul. :)

  Mai jos este o captură a aceluiași program, rescris într-un mediu modern, pe laptop de 2013. Execuția este evident instananee și se vede dimensiunea de 255x192 a ecranului de Spectrum. 

  Nume: Electronica CIP-02  Tip: Clonă ZX Spectrum, Românească  Apărut în: 1988  Memorie: 64 kb  Tastatură: 40 de taste mecanice  Procesor: Clonă est-europeană de Z80-A  Frecvență procesor: 3.5 MHz

Rezoluție ecran: 266 x 192 x 16 culori  Sunet: 0.5W, Beeper  Alimentare: 5V, 3A

Preț: 12000 lei (~400 de dolari)

Mulțumiri deci pentru cei care au creat acele computere, mulțumiri pentru cei care le-au transformat în ceea ce există astăzi.

P.S.: Acel limbaj modern de care ziceam se numește Processing și are și o versiune în browser. Programul este adaptat puțin pentru a reacționa la mouse (mișcare și click). Enjoy:

int startX, startY; void setup() { size(712, 306); startX=width/2; startY=height/2; } void draw() { background(16); if (mousePressed) { startX = mouseX; startY = mouseY; } for (float i=-width/2;i<= width/2; i+= 5) { stroke(0, 192, 192 + 64 * sin(i/80)); line (startX, startY, i+mouseX, mouseY+ cos(i/40)*60); } }

[cdinu]

Cu bicicleta în Lunca Argeșului

Pentru a salva o sâmbătă, am deschis Google Maps cercetând ce ar fi de văzut în jurul Bucureștiului interesant, care să fie la maxim 30 de kilometri și pe care să nu-l fi văzut de aproape până acum. L-am găsit sub forma lacului de acumulare de la Mihăilești, pe Argeș, la 19 kilometri de Unirii, adică la o oră și un pic de pedalat liniștit.

Excursia a avut practic trei părți: până la lac via Rahova - Bragadiru - Cornetu, apoi pe marginea lacului și prin mini-pădurea / lunca Argeșului, apoi întoarcerea prin Domnești .

Pe bicicletă, drumul pe E70 spre Alexandria e departe de a fi ceva plăcut. Șoferii sunt atenți și depășesc la distanță, dar drumul este aglomerat, zgomotos și înghiți multe gaze de eșapament.

Este un sacrificiu meritat, pentru că pedalatul pe marginea lacului este o plăcere. Este un drum destul de bun, neasfaltat și aproape necirculat. Așa cum am mers, în stânga era apă, în dreapta case și câmp și din față un vânt, care deși enervant pe alocuri, a avut rolul important de a duce ploaia spre Giurgiu. Am mers vreo 10 kilometri, timp în care drumul devine din ce în ce mai îngust, copacii din ce în ce mai deși și peisajul din ce în ce mai frumos. Apa care curge fără iuțeală a dat prilejul vegetației să se dezvolte, iar pe lângă vegetație au venit și păsări de toate felurile (cred că am văzut berze negre și țigănuși). Seamănă cumva cu delta, cea adevărată, nu replica de la Vitan-Bârzești.

Mai e și o stână, cu oi (duh), câini, porci și un cal. E simpatică, dar cu un miros îngrozitor, la câteva zeci de metri de niște vile cu peluză și coș de baschet. 

La Domnești i-am descoperit pe Ilf și Petrov, pentru că altcineva nu putea să dea numele de străzi mai potrivit. Deși e greu să spui "stradă" celor două dungi paralele de cauciucuri în câmp, există deja indicatoare cu numele potrivite cu intimitatea fiecăreia: Str. Galaxiei, Str. Trei Brazi, Jadului, Mioriței și -- cea mai docheată -- Intrarea Venus. În rest Domneștiul seamănă cu ceilalți sateliți ai Capitalei: destul de curat, jumătate din case neterminate și cu o arhitectură la fel de dubioasă ca cea a orașului în jurul căruia gravitează.

În total 55 de kilometri, în vreo 4 ore jumătate, cu tot cu pauze. 

Album foto: http://flic.kr/s/aHsjFrgNEz Ruta pe BikeMap: http://www.bikemap.net/ro/route/2148383-bucuresti-barajul-argesului-domnesti-bucuresti/#/z12/44.3911,25.99485/terrain

[cdinu]

Dacă toate tavanele ar fi ecrane...

Dacă toate tavanele ar fi ecrane și oricine ar putea să afișeze orice pe ele, oare câți ar alege să-și pună deasupra capului o imagine cu cerul? Probabil majoritatea, dar fără să aibă vreun motiv; vor face acest lucru pentru că așa simt ei că trebuie. Ar putea să aibă știrile, ar putea să îl folosească ca pe o oglindă, ar putea pune o operă de artă pe fiecare tavan. Majoritatea insa ar prefera cerul sau albul pereților să fie mereu pe tavanele lor.

Așa s-a întâmplat de fiecare dată. Radioul a fost la început un ziar cu sunet, televiziunea un radio cu imagine, mașinile, căruțe cu motor. Pentru că saltul mental necesită creativitate, intuiție și mai alex experimentare.

Pe tavanele lor cu ecran, oamenii își vor pune mai întâi cerul, apoi niște pionieri le vor arăta cum un lucru care există poate fi pus acolo sus, modificat doar puțin. Apoi alți pionieri creatori vor face ceva cu totul special și neimaginat pentru ei, ceva ce îi va consolida tavanului menirea.

La Read Forward încercăm să fim acei pionieri și creatori ai culturii digitale noi. Avem în stânga vastitatea culturii create până acum, în dreapta tehnologia care este clar cu un pas înainte, iar în fața noastră un viitor pe care îl vrem cât mai aproape și în care să împreunăm cele două entități pe care le percepem diferit.

Noi, oamenii, am creat niște dispozitive cu mai multe simțuri și pe alocuri cu mai multă inteligență decât a noastră. Tableta este o carte care știe unde se află, cum este vremea afară, o carte care își poate schimba forma și (de ce nu) fondul în funcție de starea celui ce îi consumă experiența, din fluxul de Facebook ori din numărul de cuvinte de bucurie apărute în tweet-urile prietenilor săi. Tableta este o scenă care poate fi atinsă, scuturată, “actorii” de pe ea pot să fie fericiți sau triști în funcție de vremea de afară sau de poziția sa față de răsăritul Soarelui. Or de ce nu, aleator complet, o funție a unui liber arbitru al Dumnezeului din mașină.

Suntem în fața unui mare început. Suntem ca niște primi exploratori ai Americii, cu diferența că puțini o știm. Le vom spune tuturor ce pot descoperi. Vom fi alături de artiști pentru a umple tavanele-ecran cu ceea ce nu s-a mai văzut până acum.

[cdinu]

Ziua națională. De la 10 la 1.

(notițe en-passant)

Nu am mai văzut așa puhoi de oameni ieșind din metrou decât dimineața la 8 jumate la Pipera. Azi e la Aviatorilor. Înarmați cu steaguri merg la paradă.

Primul reprezentant al statului pe care îl văd este un polițist care se grăbește cu un saxofon spre Herăstrău.

Un muzicant ambulant cânta Deșteaptă-te Române la o vioară scârțâitoare și dezacordată. Pe gratis. Lângă el stă o femeie pe la 40 de ani cu față de sud-americancă incașă, într-o ie până sub genunchi.

Jandarmii arată chiar bine. Au uniformele perfecte și șepcile puse frumos pe cap. Pe lângă ei trece o negresă spre Arcul de Triumf vorbind tare cu accent american.

Pe difuzoarele montate pe stâlpi au pus populară: Să se-audă’n Chișinău că acolo-i neam de-al meu, Să se-audă’n București, Românie să trăiești.

Daria și Rareș sun noii Marii și Ioni ai României. Pe jumătate din copii pare să-i cheme așa.

Parada începe. Primele trei straturi de oameni sunt lung și compact lipite de gard. În spatele lor, cei 40 de centimetri rămași până la trotuar sunt disputați respectuos de cetățenii cu categoria 2 de enuziasm național.

Sunt priviți cu respect toți, dar aplauze și aprecieri pompierii, SMURD-iștii și cei care au câini pe blindate. Lumea exclamă și arată cu degetul când apar mașini de poliție Logan și Sandero 2.

Sunt oameni de toate felurile. Trece pe lângă mine un vlăjgan cu pălărie ca de Bob Marley. Fără rasta. Apoi doi țigănuși simpatici aleargă prin mulțime cu tricolor vopsit pe față.

În paralel cu parada militară se desfășoară și una a DSLR-urilor, majoritatea Nikon.

“Să învățați bine, da?” le spune un soldat unor copii cu care se conversează zâmbind, în timp ce ei îl privesc cu respect și cu gurile căscate. Dau din cap aprobator.

În Piața Regelui, câțiva monarhiști se pozează micul mon . Sunt mai puțini decât cei care se uitau pe gardul ambasadei de vis-a-vis la poze cu “Rusia Azi”.

Semafoarelele luminează netulburate pe Kiseleff. Copiii s-au suit pe blindatele care s-au oprit după paradă pentru a fi admirate. Puhoiul de lume curge pe lângă.

Înapoi în metrou, la Victoriei. Un grup de adolescenți întreabă “Ăsta merge la Unirii?”. Când aud că da, sar entuziaști în trenul plin de steaguri, panglicuțe, brioșe și chiar unghii tricolore.

La Unirii sus, un alt muzicant ambulant scârție zâmbind un fragment clasic, la doi metri de intrarea la Stradivarius.

Îmi prind steagul de rucsac și pedalez spre muncă. Acum este rândul meu să fac paradă.