Cristian Dinu

Co-founder of Learn Forward Ltd.

[cdinu]

Monitorizarea și Controlul Proiectelor

Procesele din grupul de monitorizare și control au un rol esențial în desfășurarea proiectului. Deși deseori lumea numește acest grup “fază” – pentru că inițierea, planificarea, execuția și încheierea sunt faze. Monitorizarea și controlul nu este propriu-zis o “fază” a proiectului, pentru că ea începe în prima secundă a proiectului și se finalizează în ultima.

Desigur, ponderea efortului de monitorizare și control diferă în funcție de momentul în care proiectul se află, dar acest efort este permanent. Implicarea managerului de proiect este mare, efortul total fiind mai mic însă decât cel de planificare de exemplu.

Sursa web

Prima întrebare care apare de obicei este aceea legată de motivele PMI de a folosi și “monitorizare” și “control” în denumirea acestui grup de procese.

Motivul este simplu: sunt concepte separate și complementare. Cel mai ușor este să ne gândim la ce se întâmplă când conduci o mașină.

Monitorizarea este reprezentată de activitatea de observare și culegere de informații: suntem pe șosea, drumul o ia la dreapta puternic, vitezometrul indică 84 km/h, există un indicator cu depășirea interzisă și altul cu restricție de viteză la 50 km/h.

Monitorizarea este esențială pentru reușita călătoriei, dar este evident insuficientă. Dacă șoferul face monitorizare și atât, ajunge în primul șanț. Mai este nevoie de încă o activitate, aceea de a lua măsurile preventive și corective astfel încât mașina să rămână pe drum, și să ajungă în siguranță la destinație, conform planului.

Folosind datele din monitorizare, comparându-le cu cele din planificare, șoferul controlează lucrurile: apasă pe frână, pentru a corecta viteza, se pregătește să rotească volanul spre dreapta atunci când drumul o cere.

Acțiuni corective: frânarea, schimbatul unei roți cu pană

Acțiuni preventive: micșorarea vitezei pe drum umed, semnalizarea

Metrici de calitate: consumul maxim de 7.5 l / 100 km

Organisational Process Assets: Regulile de trafic (indicatoare, marcaje, etc.)

Integrated change control: Un telefon consultativ: “drumul este foarte aglomerat, dacă rămân pe traseul stabilit, întârzii două ore, dacă merg pe drumuri ocolitoare întârzii mai puțin, dar consum mai mult, ce să fac?”

Întodeauna monitorizarea dă informațiile legate de starea prezentă, în engleză actual (diferit total ca sens de cuvântul actual din română); actual se traduce de cele mai multe ori folosind termenul ‘efectiv’.

Aceste informații legate de parametrii efectivi sunt necesare pentu a compara acești parametri cu valorile lor planificate.

Fără această comparație nu poți să spui dacă un parametru are valoarea acceptabilă. În proiecte comparația se face relativ la un singur reper: valoarea planificată. Această valoare poate fi planificată direct, în forma unei estimări, reguli sau constrângeri trecute în plan, ori indirect în forma unui standard sau a a unei reglementări de companie sau legislativă.

Variațiile, pozitive sau negative față de planificare se numesc abateri, abateri care trebuie cel puțin cunoscute, dacă nu și adresate.

Faptul că mașina merge cu 70 km/h nu spune în sine nimic. Doar comparația cu planificarea în care stabilisem că mergem cu 90 km/h pentru a ajunge la o anumită oră la destinație ne spune dacă viteza este bună sau nu.

Această observație ajută la înțelegerea tuturor proceselor de monitorizare și control ale PMBoK: fundamental fiecare dintre ele compară planul cu realizările proiectului, în domeniul procesului respectiv.

Procesele au ca origine ariile de cunoaștere (knowledge areas) din PMBoK, similar cu grupul de planificare, există procese de monitorizare și control pentru conținut, timp, cost, calitate etc.

Față de corespondența 1:1 între knowledge areas și procesele de monitorizare sunt câteva excepții:

Pentru conținutul proiectului (project scope) există două procese. Motivul existenței celui de-al doilea, Validate Scope este acela că de fapt în inima monitorizării și controlului se află măsurarea și inspectarea livrabilelor proiectelor. Dacă activitățile celorlalte procese sunt efectuate preponderent de către echipa de proiect, cele de verificare a conținutului proiectului sunt făcute de către client.

Partea referitoare la monitorizarea și controlul resurselor umane este dusă în execuție.

Există un proces “umbrelă”, Monitor & Control Project Work care are drept rol coordonarea celorlalte procese, respectiv un proces, extrem de important (din cauză că atunci când nu este urmat problemele sunt mari), Perform Integrated Change Control, proces care gestionează cererile de schimbare.

Lista proceselor de monitorizare și control este (cu denumirile lor în engleză):

Monitor & Control Project Work

Perform Integrated Change Control

Validate Scope

Control Scope

Control Schedule

Control Costs

Control Quality

Control Communications Control Risks

Control Procurements

Control Stakeholder Engagement

(vezi matricea completă)

Există un model generic al unui proces de monitorizare și control. La intrarea într-un asfel de proces se află planul de management al proiectului (sau secțiunea relevantă din acesta), cererile de schimbare aprobate – care împreună ne dau starea dorită a proiectului, respectiv informațiile actual, care ne dau starea reală.

La ieșire se află rezultatele comparațiilor, sub forma abaterilor calculate (work performance information), previziuni legate de evoluția proiectului (forecasts), acțiuni preventive și corective sub formă de cereri de schimbare (neaprobate încă), actualizări ale documentelor proiectului (issue logs, actualizări de plan), respectiv propuneri de actualizare a proceselor și procedurilor din organizație.

Fiecare proces are particularitățile sale, dar ideea generală este cea de mai sus.

Merită reținut de asemenea faptul că PMI / PMBoK nu numai că permit, ci chiar sugerează adaptarea proceselor (toate, nu numai cele de monitorizare și control) la situația de fapt din organizația care realizează proiectul. PMI oferă practic template-uri din care să scoatem ce nu considerăm necesar și în care să adăugăm ce ne este specific (peer-reviews pe cod în cazul în care suntem o firmă de software, aprobări de mediu în cazul în care suntem o firmă care se ocupă de energie, etc.).

de Cristian Dinu, decembrie 2015.

This work is licensed under a Creative Commons Attribution 4.0 International License.

[cdinu]

Managementul execuției proiectelor

Execuția, sau Direcționarea și managementul execuției proiectelor – “Direct and Manage Project Execution” – este o fază a proiectului (sau un grup de procese, cf. PMBoK) destul de stranie; ca timp este cea mai laborioasă din proiect, însă are asociate doar câteva procese. Motivul este că, din punct de vedere al managementului de proiect, execuția este o fază relativ clară – se pune în practică ce s-a stabilit în planul de management al proiectului, chiar dacă efortul brut este foarte mare.

Despre orice fel de proiect ar fi vorba, execuția generează livrabilele efective, acesta fiind și principalul rol al acesteia. Este important să înțelegem că proiectul este o inițiativă iterativă și drept urmare execuția apare în diverse forme de mai multe ori în timpul proiectului.

Un alt rol al fazei de execuție este acela de a genera informațiile necesare managerului de proiect și echipei pentru a supraveghea proiectul.

Deși oficial ne putem începe lucrul doar atunci când planificarea este gata, de cele mai multe ori acest lucru nu este practic; se pornește frecvent cu execuția înainte de finalizarea planificării, ideal când o parte cât mai mare din ipoteze au fost clarificate, respectiv o parte cât mai mare dintre planuri au fost realizate.

Standardul definește execuția proiectului ca fiind coordonarea oamenilor și resurselor, gestionarea așteptărilor părților interesate, integrarea și efectuarea activităților din proiect în concordanță cu planul de management al proiectului.

Cheia acestei definiții este conceptul de plan de management al proiectului. Nu numai în viziunea PMI acest plan este o un document de căpătâi a managerului de proiect, sursa de informare pentru toate activitățile proiectului, administrative sau operaționale. Modul în care se recrutează oamenii în proiect, finanțele proiectului, bugete de rezervă, acțiunile ca răspuns la riscuri, procesul de tratat cererile de schimbare, specificațiile livrabilelor, modul în care acestea sunt acceptate, toate acestea sunt doar câteva exemple ale componentelor planului.

Or, când ai un așa plan – care în cazul organizațiilor mature se poate întinde pe sute sau mii de pagini – execuția este destul de previzibilă.

Chiar și într-o lume ideală, cum este aceea folosită de PMI ca referință a standardelor sale există incertitudini care afectează proiectul, în bine și în rău. De aceea, deseori este nevoie de replanificări și refaceri ale planurilor de referință, ca urmare a schimbărilor din mediul de lucru sau a inexactităților de planificare (de ex. un specialist este mai puțin productiv decât s-a estimat, pământul pe care trebuie să se construiască este peste un sit arheologic, subcontractorul nu livrează la timp, șeful clientului este mereu plecat și nu semnează acceptanțele, etc.)

Imaginea mentală pe care eu am avut-o în ceea ce privește planurile de proiect a fost aceea de documente tipărite pe hâtie, sau PDF-uri, pe care le iei ca atare și le respecți. Că planurile, odată puse la punct nu le mai modifici. Că modifici realitatea astfel încât să se adapteze la ele. Or acest lucru este complet greșit. Sfera de control chiar a celor mai puternici manageri de proiect din cele mai puternice organizații este tot limitată. Dacă zeii greci aveau surprize este probabil ca muritorii să nu aibă. Lucruri se vor modifica mereu și cea mai mare greșeală este să lași realitatea să nu fie reflectată în planuri.

Imaginea de document static a fost deci greșită: planurile proiectului sunt vii. Reprezentarea lor mentală trebuie să fie ca niște documente Word sau Google Docs, nu ca PDF-uri sau ca dosare statice. Dacă a fost primit materialul de la client, îl bifezi primit; când echipa a terminat un livrabil, îl marchezi făcut. În momentul în care subcontractorul întârzie, mergi și actualizezi zona relevantă din plan – cea de management al timpului, respectiv celelalte zone afectate (este rar ca impactul să fie singular, o întârziere are impact și în costuri și în resurse umane samd). La fel trebuie făcut, când unul dintre programatori descoperă o modalitate de automatizare a importului de date care îți scutește două săptămâni de așteptare.

În situația în care planurile se modifică, este însă nevoie de control, de aceea există versiuni de referință (baseline). Planul de referință este acea versiune a planului care este semnată de sponsor și față de ea se fac calculele de abateri, pozitive sau negative. Referințele (baselines) se schimbă doar cu aprobarea sponsorului.

Execuția proiectului are ca scop conducerea, supravegherea și ajustarea execuției lucrurilor definite în procesele de planificare, respectiv a cererilor de schimbare aprobate. Este formată din opt procese, primul “umbrelă”, celelalte împărțite în diverse domenii (calitate, resurse umane, comunicare…). Aceste procese sunt:

Direct and Manage Project Work (4.3)

Perform Quality Assurance (8.2)

Acquire Project Team (9.2)

Develop Project Team (9.3)

Manage Project Team (9.4)

Manage Communications (10.2)

Conduct Procurements (12.2)

Manage Stakeholder Engagement (13.3)

Numărul din paranteză este capitolul din standardul PMBoK în care procesul este descris pe larg.

De remarcat apariția în prim plan a ideii de “cerere de schimbare”. Acesta este un lucru excelent, pentru că cererile de schimbare, respectiv modul deficient de tratare al acestora reprezintă o sursă importantă de eșec al proiectelor.

Cele mai importante aspecte legate de cererile de schimbare sunt:

Cererile de schimbare trebuie gestionate cu atenție. Ele trebuie aprobate de sponsor (care poate să delege o parte din puterea sa managerului de proiect) devenind cereri de schimbare aprobate.

Cererile de schimbare trebuie evaluate serios, pentru că de cele mai multe ori afectează mai multe aspecte ale proiectului (timp, cost, conținut, parametri de calitate, satisfacție, motivare etc.)

Cererile de schimbare aprobate sunt considerate parte din plan și reprezintă singura modalitate prin care se poate modifica versiunea de referință baseline.

De asemenea, ce este comun majorității proceselor de execuție este stuctura:

la intrare au planul de magement al proiectului sau fragmentele relevante din acesta, documentele relevante generate de proiect, respectiv două concepte ceva mai generale (descrise mai jos): EEF și OPA.

la ieșire, generează livrabile sau documente, respectiv cereri de schimbare (ca rezultat al problemelor sau oportunităților apărute)

ca unelte și tehnici apar des alte două concpte: Raționament expert și PMIS

Conceptele generale:

EEF – Enterprise Environmental Factors / factori de mediu organizațional EEF reprezintă “atmosfera”, cultura companiei în care proiectul se planifică, execută, monitorizează și controlează. Acești factori influențează serios modul în care proiectul are loc, chiar dacă sunt abstracți. O bancă de exemplu are un nivel de adversitate față de riscuri mult mai mare decât al unui start-up, drept urmare deciziile din proiect sunt luate într-un anume fel. Responsabilitatea personală, motivarea, calitatea așteptată, nivelul de documentare a livrabilelor, obsesia pentru termenele limită sunt câteva dintre exemplele de factori de mediu organizațional care afectează proiectul.

OPA – Organisational Process Assets OPA reprezintă procesele, procedurile de lucru, istoricul înregistrat al organizației în care se execută proiectul. Cu cât organizația este mai matură, cu atât OPA sunt mai puternici. OPA influențează pozitiv proiectul pentru că oferă un cadru de lucru previzibil, dar pot fi și constrângeri în ceea ce privește anumite aspecte (nevoia de a obține X aprobări pe un livrabil, verificări dure de calitate, obligativitatea de a obține resurse prealocate). Avantajul de a porni un proiect având istoria și datele altor proiecte anterioare asemănătoare este însă evident.

Expert Judgement / Raționament expert În România ideea de “expert” a fost denaturată de buletinele de știri când după evenimente sunt invitați să-și dea cu părerea “experți” în cutremure, manuale digitale, sociologie șamd. În PMBoK expertul este persoana sau grupul de persoane, de cele mai multe ori din echipa de proiect. Expert judgement drept urmare nu trebuie citit “un ins pe care îl plătim să-și dea cu părerea despre X”, ci “omul sau oamenii de la noi din organizație care sunt cei mai potriviți să analizeze și să ne sfătuiacă în legătură cu subiectul X”

PMIS – Project Management Information System Project Managementul este o activitate care implică preoponderent interacțiunile cu oamenii, însă chiar și în acest caz este o activitate care poate să se bucure de ajutorul dat de avansul tehnologiei, în special în domeniul comunicatiilor. PMIS se referă în general la software de management de proiect, software mastodont precum Microsoft Project, Primavera dar și la unelte normale cum ar fi tabele Excel, foldere în Google Drive ori soluții online cum ar fi Trello, Timely

de Cristian Dinu, decembrie 2015.

This work is licensed under a Creative Commons Attribution 4.0 International License.

[cdinu]

William Golding: Împăratul Muștelor

Deși este un roman serios de două sute de pagini, simt încă un miros de nuvelă, probabil mai ales din cauza lipsei îmbărligăturilor și întoarcerilor în loc ale acțiunii, acțiune care curge aparent destul de ușor. O curgere înșelătoare însă, care te duce pe nesimțite într-o stare pe care nu o așteptai atât de repede.

Cvasi-liniaritatea evoluției este un pic plictisitoare și este posibil să fie doar o impresie greșită, efect colateral al modului în care am citit cartea.

Cititul ei în limba engleză este un dezavantaj. Știu că se zice că e bine să citești opera în original, atunci când ai ocazia; în acest caz engleza romanului este însă un pic cam pretențioasă și m-a făcut ori să mă opresc la câteva cuvinte (să mai caut ce înseamnă una-alta), ori să trec peste pasaje fără să le înțeleg unele finețuri. Ceea ce a făcut ca lectura să semene mai degrabă cu condusul pe Magheru la șase seara, în loc să fie agreabilă și să mă lase să contemplu alegoriile care fac "Împăratul muștelor" să fie o carte de top, așa cum ar fi trebuit.

Alegoriile sunt clare, mai ales privite în retrospectivă. Nu aș vrea să stric involuntar plăcerea descoperirii pentru cei care nu au citit cartea, de aceea nu intru în prea multe detalii; Golding analizează societatea umană eșantionând-o cu ajutorul unui grup de adolescenți pe o insulă. Deși m-aș fi așteptat la mai mult robinson-crusoe-nism, n-are; detaliile supraviețuirii sunt secundare; pe primul loc se află o luptă.

O luptă între setea de putere și dorința de siguranță pe care, deși autorul și le-a planificat ca o paralelă a societății, eu am văzut-o mai degrabă ca o descriere a modului în care se strică mediul dintr-o organizație -- firmă, ONG, partid, din păcate o parte dintre exemple fiind în locuri în care eu eram mai mult sau mai puțin protagonist. Poate cu diferența că în viața non-ficțională, bestia este uneori și exterioară.

Este o carte pe care sunt bucuros că am citit-o; nu aș putea totuși spune că este din categoria celor care mi-au schimbat viața -- apropo de frenezia topurilor cu cărți de acum un an. Este dintre cele care se topesc în subconștient și se desfășoară în moduri neștiute.

Sursă imagine: http://www.blanchard2k.nildram.co.uk/mark/

[cdinu]

Feedback is fifty

În ultimele săptămâni mi s-a accentuat o mică aversiune față de un obicei din ce în ce mai întâlnit: limba engleză amestecată în proporție serioasă cu cea română, în discuțiile între români.

Știu că este un obicei de sute de ani; străbunicii își condimentau frazele cu franțuzismele vremii. Doar că a crescut alarmant procentul de cuvinte englezești din vocabularul de uz cotidian al celor cu care interacționez. Iar deranjul pe care îl simt nu vine de la patriotism, ci de la lipsa de igienă a acestor exprimări. Atunci când ai cuvinte perfect potrivite în limba proprie este nerezonabil și inacceptabil să folosești altceva în locul lor. Ca și cum ai pune asfalt printre piatră cubică.

Chiar și atunci când sunt cuvinte care nu au traducere directă în românește ("feedback", "brainstorming" de exemplu), poți să găsești un echivalent care să păstreze curățenia și esteticul.

Sigur, țara și limba trebuie să accepte importuri chiar dacă nu exportă mare lucru. Așa crești, așa evoluezi. Dar simt că trebuie să înlocuiesc ceea ce este stricat sau nepotrivit, nu ceea ce este deja bun.

Îmi place limba engleză; o vorbesc des și o voi vorbi și mai des. În afară de limbile artificiale, cred că este greu să găsești o limbă mai simplă și mai potrivită pentru a fi mediatorul de comunicare al unei planete în convergență. Mi se pare însă politicos să țin separate cele două limbi.

Acest lucru în contrast cu neo-româna vorbită la mine pe insulă, unde lucrurile numai separate nu sunt. Iată o traducere a unui fragment din textul de mai sus în neo-românește, ca să mă înțelegeți mai bine:

Lately, mi se pare că s-a născut un trend de un-easiness în mine: e un mix nesănătos de engleză cu română. Este total uncool ce se întâmplă, if you know what I mean.

E clar că poți să-ți spice-up limba cu cuvinte străine, străbunicii o făceau și ei. Franceza e too vintage, a fost între timp înlocuită de engleză. Doar că e strange cât de multe cuvinte englezești sun folosite daily. Sentimentul de dislike nu-l am de la patriotism, ci de la lipsa de igienă a acestor cuvinte și idioame. So, dacă am cuvinte echivalente în limba mea, e nerezonabil și hardly acceptabil să folosesc altceva în locul lor. If it ain't broke, don't fixit!

Sper că fac sens. Probabil majoritatea sunteți in-between, ca și mine. Doar sunteți pe insulă, vă uitați la seriale americane fără subtitrare, citiți Daily Mail, Ars Technica, New Yorker. Îmi mai scapă câte un "shit" și câte "un fuck" în afară de contexte profund românești cum ar fi condusul și ANAF-ul unde "futu-i" e de neînlocuit.

Nu încep o luptă; mi-ar plăcea doar ca cei care vorbesc cu mine să își arate respectul folosind limba fără petice.

P.S. Pentru cei care nu au avut televiozoare, titlul este preluat din acest videoclip.

[cdinu]

Filmele și cărțile remarcabile ale lui 2014

Fiecare an îmi agață în memorie reperele sale: proiecte începute, prieteni noi, pasiuni redescoperite, despărțiri, călătorii, clienți, vești, evenimente istorice. 2014 a fost și liniștit și tulburat în același timp; bun în ansamblu, deși nu excesiv de vesel.

Printre lucrurile așternute cu mult mai mare discreție de un an care trece se află însă filme și cărți, care modifică permanent mintea, în acest caz a mea. Muzica, pictura și celelalte arte sunt omniprezente, dar mai degrabă sunt reflecții decât declanșatoare.

Iată cadrele și a paragrafele care au făcut ca 2014 să fie unic. Într-o selecție aleatoare.

Filmele și serialele bune ale lui 2014

Closer m-a prins nepregătit. A fost destul de neplăcut să îmi pună în față atât de tranșant ideea că ceea ce văd și simt ar putea fi (și confirm că deseori este) atât de diferit față de ce simte și face cel de lângă mine. A fost însă revelator și care m-a pus pe gânduri, adică fix ce trebuie să facă un film bun. A fost prima oară când, după un film, am zis că mai trebuie să-l văd de două ori cel puțin.

The 7:39 este un mini-serial de două episoade produs de BBC, căruia nu i-aș zice dramă romantică, ci mai degrabă un eseu despre etica adulterului pe care îl pune într-o altă perspectivă față de cea pe care o aveam înaintea lui. Ca bonus, m-a învațat să înțeleg un pic accentele sclifosite ale londonezilor. Prietenii mi-au spus (și evident, nu am cum să vă confirm) că filmul se poate vedea în Popcorn Time, la TV Series, mini-series, respectiv pe canalele clasice de împrumut.

True detective arată că modul în care spui o poveste este mai important decât povestea în sine. M-a lipit de ecran și m-a ținut acolo până la sfârșit, apoi încă zece minute, ca să rumeg ce tocmai am văzut. Cel mai bine ar fi fost să mă uit la episodul întâi știind că am o sâmbătă întreagă la dispoziție, pentru că începându-l marți, am cam pierdut vreo patru nopți. E curat, fără tulburări la inimă, dar a cerut niște introspecții destul de adânci și m-a pregătit să accept eventuale schimbări spirituale serioase în viață. Iar Far From Any Road, melodia de generic, a ajuns în playlist la favorite.

Entre le murs mi-a confirmat ca școala este nasoală peste tot, nu numai în România. Tot angoasant, dar total într-un alt mod față de Closer. M-a împins și mai puternic înspre ideea că trebuie să fac ceva în educație, unde sper să pun umărul la schimbarea situației preponderent triste pentru elevii de peste tot.

American Beauty mi-a întărit ideea că bunăstarea și fericirea nu sunt corelate decât infim, că societatea te poate împinge la demență dacă o lași în pace. Mă gândesc din când în când la el, și cauza nu este dată de petalele de trandafiri.

Dr. Zhivago este în listă pentru vastitatea sa și pentru că m-a învățat istorie. Pentru că este frumos povestit, spectaculos ca producție și că mi-a arătat că poți să pierzi totul, fără ca de fapt să pierzi esențialul. Este printre acele filme care îți pune necazurile în perspectiva corectă.

Mai sunt câteva filme notabile, care mi-au rămas în cap, fără să-l modifice însă radical. Sunt California Dreaming, pentru că l-am văzut lângă un cetățean american, Portocala mecanică, pentru că este exotic, interzis și am avut cu cine să-l comentez frumos, Charlie Countryman, pentru că deși este prost cu spume, pune Bucureștiul într-o ipostază inedită -- scenă a unui film american de acțiune cu împușcături.

Cărțile remarcabile din 2014

Surprinzător, lista de cărți remarcabile citite în acest an este formată numai din cărți de ficțiune. Nu am participat în vară acesta la leapșa "cărților esențiale" de pe Facebook, iată o mică revanșă.

“Idiotul” a fost prima întâlnire cu Dostoievski. După ce am citit această carte am început să le spun tuturor că bucuria adusă de lectura unei cărți poate să o întreacă pe cea de a avea o mașină nouă. Romanul lui Dostoievski a fost printre lucrările care mi-au adus o astfel de bucurie.

Apoi, după două-trei SF-uri (pentru rebound), am dat de “Insuportabila ușurătate a ființei” a lui Milan Kundera. Văzusem filmul deja, nu m-am așteptat ca romanul să mă troznească atât de tare. Nu este vorba numai de stil, de atmosferă, ci și de modul în care Kundera mi-a răsturnat niște repere morale de care mă țineam bine. După ce am terminat cartea, am rămas tăcut în scaun, fără să pot să mă mișc sau să fac altceva. Nu m-am uitat la ceas, dar cred că a durat cel puțin un sfert de oră.

„De veghe în lanul de secară” era o datorie mai veche, dar mă bucur că am amânat-o. Mi-a plăcut mult traducerea. Nici tema cărții nu este rea, iar stilul este excelent; fiecare frază este gândită, meșteșugită și pusă corect la locul ei, pentru efect maxim.

A fost prima (și până acum singura dată) când, preluând un obicei din lumea digitală (iată că se poate), am subliniat text-ul și am scris pe impresii marginea lui. Apoi am împrumutat cartea următorului, iar când am primit-o înapoi am împărtășit sublinierile și comentariile. Social media, ce mai! Oricum, este o experiență nemaipomenită, mai ales dacă persoana este pe măsură.

Europolis de Jean Bart a fost motivul pentru care am îndrăgit Sulina mult înainte să o vizitez în 2014. Iar micul voiaj din august m-a determinat să re-cunosc romanul după mai bine de zece ani.

Așa cum zicea și o caricatură din Dilema Veche, în care un turist se uita la un indicator decrepit pe care scria numele orașului, Sulina nu este aici, ci atunci!. Or, cartea vorbește fix despre acel "atunci". Și, deși o face într-un stil literar destul de stângaci, textul este demn de citit, iar Eugeniu Botez (omul din spatele pseudonimului) m-a impresionat deseori cu observații și mesaje foarte fine. Atmosfera creată este excelentă, acțiunea nu prea face pauze, micile drame sunt întrețesute într-una mai mare, a comunității și a orașului a cărui letargie deja începuse a se instala.

Am petrecut doar paisprezece ore în Sulina, cu somn cu tot, dar sentimentul că respir același aer și călc pe aceleași drumuri prăfuite ca și personajele pe care simțeam ca le-am cunoscut cândva, a făcut orele să fie cu totul speciale. Romanul este disponibil online gratis; dacă îl vrea cineva în format Kindle, dau legal.

Deși învățasem la școală că se poate și altfel, până la Zenobia lui Gellu Naum am fost convins că poezia este cu versuri, că se scrie în strofe, și că rimează, măcar așa cât de cât.

Iată însă că poezie se poate și în paragrafe, în dialoguri. Că poezie înseamnă senzația pe care o primești citind, nu textul pe care îl citești. Mi-a luat luni bune să citesc cartea; a trebuit feliată, n-a intrat totul din prima. Căci Zenobia trebuie citită, subliniată, drăgostită și revizitată des. Pe carte scrie că e "roman" -- e doar mică farsă simpatică. Nu știu ce anume este Zenobia, poate o călătorie în vis și dinspre vis, plină de sensuri și polisemantism. Un voiaj diferit pentru fiecare.

Prin contrast, cu 1Q84 Haruki Murakami a dovedit ca mă poate prelua bou și, după o mie două sute de pagini, și să mă predea vacă. Dar trebuie să recunosc, este o lectură care m-a ținut în priză; iar din iunie încoace, de fiecare dată când văd Luna, mă gândesc la Aomame.

Gogol mi-a oferit o după-amiază și o seară foarte plăcute cu Mantaua, Nasul și Insemările unui nebun, Jean-Claude Carrière a cules (și) pentru mine o mulțime de povestioare interesante ale umanității în "Cercul mincinoşilor", iar Asimov și Clarke mi-au oferit o curățare a intestinului literar între cărți mai greu de digerat.

Îi iubesc pe toți autorii. Căci acum o parte din ei sunt eu.

[cdinu]

Să votezi e responsabilitate. Să nu votezi e complicitate!

Foto: Standul României la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt, cel mai mare din lume, în 2013 (înainte de scandalul în presă provocat de numai 2-3 voci) și în 2014 (după). Încă îmi este greu să cred că lucrurile mici pot genera impact mare, deși am făcut sume și integrale la școală. Din când în când însă primesc o dovadă: contează. Dacă nimeni nu spunea nimic și nu face nimic, nu ai cum să te aștepți că lucrurile să se îmbunătățească. Anul trecut eu și încă cățiva am semnalat ceea ce s-a întâmplat la Frankfurt cu standul României. Ca urmare anul acesta lucrurile s-au schimbat. Dacă tăceam, era la fel. În 2014 am urmărit pas cu pas ceea ce face Ministerul Educației și, așa mici cum suntem, nu l-am lăsat să fure tot -- am reușit să determinăm canu numai cei care erau planificați să iasă să poată să vândă manuale copiiilor noștri. E o victorie mică, incompletă, dar impactul ei este enorm. Dacă stăteam cuminți, așa cum am fost sfătuiți, copiii învățău de pe cele mai proaste manuale. Duminică merg să votez. Nu știu dacă Macovei va reuși să treacă în turul doi. Dar gândiți-vă în ce fel m-aș simți dacă ar pierde lupta fără ca eu să-i fi dat votul. Ar trebui să tac și să îndur cinci ani, pe bună dreptate. Duminică merg la vot și o votez pe Monica Luisa Macovei! Pentru că de aici înainte vreau să mă lupt pentru România, nu împotriva oamenilor ei.

[cdinu]

În rând cu lumea și uneori chiar peste ea: România la Frankfurt Book Fair, 2014

Ar fi o nedreptate să nu povestesc despre standul României la Salonul de Carte de la Frankfurt. Anul trecut, în 2013, am fost atât de dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat acolo, încât mi s-a făcut rău fizic când am văzut cum arăta. Anul acesta însă schimbarea în bine este enormă -- standul este elegant și modern. Personalizat, fără călușari, fără roți de căruță. Se vede că în spatele lui se află designeri buni -- arată bine, îți place să stai în el. Drept urmare lumea vine, se uită, întreabă. În cele treizeci de minute pe care le-am petrecut în stand am văzut sute de oameni admirând punerea în operă și conținutul.

Cărțile nu mai sunt în țiplă -- le poți lua de pe raft și răsfoi în liniște în stand la una din mesele cu scaune. Selecția este bună -- benzi desenate, Vișniec, Naum. Chiar și cățelul invalid al lui Farago pare optimist în acest stand. Aproape mă simt gazdă -- atunci când o nemțoaică se apropie curioasă să vadă ce e pe la stand, iau un catalog cu scriitorii români contemporani (redactat în engleză și conținând extrase din lucrărie fiecăruia) și i-l ofer zicându-i: "Here, you can have one!" Iar ea, intr-o românească cu gramatică și pronunție impecabilă: "Mulțumesc, am deja unul. M-am întors să văd ce cărți în românește pot găsi, pentru că am citit ce am". Doar înfățișarea și un pic de accent în propoziție trădează că nu s-a născut în Carpați. Aflu că tocmai s-a întors din București, unde și-a petrecut un an pentru a învăța să vorbească limba română. A reușit total. Își alege niște cărți și decide să rămână la evenimentul de după. Chiar și cei care nu sunt neapărat interesați de cărțile țării vin și primesc o ciocolățică românească sau două trei caramele tricolore. Nu e un truc ieftin, are efect -- dulcele atrage -- cască puțin gura, văd al cui este standul, dau dun cap aprobator și merg mai departe. Felicitări deci echipei de la Ministerul Culturii care s-a ocupat în acest an de participarea României la târgul de carte. A făcut o treabă excelentă! Vezi și alte fotografii în albumul Flikr

[cdinu]

Ioana, brânza și fermierii

Ioana merge la piață să cumpere brânză pentru copii. Știe că pețul normal e undeva în jur de 15-18 lei, dar pentru că le-a promis că va cumpăra numai de la ei patru ani acea brânză, iar Ioana are patru copii, fermierii sunt dispuși să vândă brânza cu 8 lei pe kilogram. Doi dintre fermieri au însă brânza la 4 lei. Ioana nu prea vrea să cumpere de la ei. De ce ziceți că n-ar cumpăra? Poate pentru că știți că numai laptele din acea brânză face 6 lei și este suspect? Că probabil sunt costuri și interese ascunse? Că cei doi fermieri încearcă să-i facă pe ceilalți să renunțe la lactate, pentru ca numai ei să poată apoi să vândă și sana și smântână și unt Ioanei, atunci captivă? Ori că apoi va trebui să cumpere tot de la ei pâinea și cuțitul? Probabil că asta ați crede și ați avea dreptate. Ioana ar vrea să cumpere brânza la 8 lei. Numai că nici asta nu poate: pentru a se asigura că nu cumva Ioana se gândește să refuze brânza de patru lei, pentru cealaltă brânză s-au găsit niște binevoitori de la Consiliul de Evaluare a Produselor Lactate care să declare că toți ceilalți 17 fermieri, cu prețul normal, au brânza neconformă și această brânză nu poate fi mâncată. Motivele adevărate ale neconformității nu sunt comunicate, pentru că nici nu ar avea cum -- brânza de opt lei este mai bună decât cea de patru. Fapte Acest lucru s-a întâmplat în licitația de manuale. 17 fermieri au avut prețuri între 7 și 9 lei, doi dintre ei, de 4 și 5 lei. Singura brânză bună a fost declarată cea ieftină, cealaltă fiind descalificată. Compoziția brânzei ieftine este declarată confidențială. Sursă foto

[cdinu]

1999. Scurt ghid al călătorului în timp - partea 1

Iubit călător sau emigrant în lumea lui 1999,

Ai luat două decizii foarte bune alegând acest ghid: acela de a călători în 1999 și respectiv de a nu pleca nepregătit. Astfel, șederea ta va fi mai plăcută și adaptarea la acest an cu totul special îți va fi mai ușoară. Vei afla ce se întâmplă important aici, cum sunt noușnolenii, ce le place, de ce se tem și pentru ce se bucură ei. Vei afla de asemenea lucruri despre tehnologia pe o au și pe care o poți folosi, respectiv despre cum poți să eviți să-i jinești, spunându-le poate că este primitivă.

Dacă ai primit acest ghid pe dischetă în format RTF sau DOC, îți recomand să îl tipărești chiar acum, pentru a-l avea mereu la îndemână. Nu uita că în acest an nu ai încă posibilitatea să citești de pe ecran mai mult decât câteva rânduri, așa că fă bine și poartă-l cu tine pe hârtie.

Sau poate că nu ești un călător, ci trăiești legitim în 1999, fără să fi călătorit niciodată în 2014. Ai avut noroc deja de vremuri interesante. Următorii ani nu vor fi mai prejos, cu bune și cu rele. Acest ghid îți este util pentru a te pregăti și a te face să a te bucuri de drumul tău invevitabil spre 2014. Dacă nu-ți plac spoiler-ele, ori vrei să fii pesimist, caz în care mai bine nu citești — te va bucura și nu vrei asta.

Despre locul în care urmează să ajungi

Nouășnounia este o țară plină de speranțe, dar și de dezamăgiri. A ieșit acum zece ani dintr-o dictatură odioasă care i-a distrus fața și sufletul, iar ceea ce a urmat după i-a speriat și i-a nemulțumit pe toți.

Locuitorii îi spun tot “România”, deși văzută dinspre 2014, Nouășnounia este evident o altă țară. Cu toate că cei din 2014 sunt nemulțumiți de multe lucruri din viața lor — bani, străzi, slujbe, nu există niciun termen de comparație, aproape totul este mai bun decât acolo.

Noușnolenii și-au dat seama însă că locul lor este într-o democrație, care, chiar imperfectă, este mult mai sigură și îmbelșugată decât ce au avut oricând până acum. Chiar dacă în anul lor lucrurile sunt mai degrabă la nivel de idealuri închipuite. Conducătorii lor recenți au cerut intrarea țării în NATO, se uită cu invidie inclusiv la Uniunea Europeană în care nu cred că au șanse să intre în mai puțin de douăzeci de ani.

Pentru că au cam ratat ultimii zece ani. Principalele erori au fost făcute chiar la început. Nu aveau încă simțul politic format și și-au ales un președinte care i-a ținut în aceeași sferă morală bolnavă. Nu te grăbi să-i judeci: atunci când au pus prima oară ștampila pe un buletin de vot, nouășnolenii erau ca niște maidanezi ajunși liberi după ce câțiva dintre ei au alungat conducerea adăpostului în care trăiau între gratii. I-au ales pe aceia care vorbeau și arătau ca vechii stăpâni.

Din fericire același șef al noilor stăpâni, care a făcut ca țara, în loc să plece către vest cu ceilalți, să stea în gașca foștilor prieteni, același șef deci, tocmai va publica în 1999 o scrisoare la Washington Post în care se va lepăda, măcar formal, de cei cărora le-a fost atât de loial dintodeauna. Sunt și niște vești proaste legate acest personaj, mai precis legate de ce funcție i se pregătește, dar nu vreau să-ți stric sejurul, dragă turist.

Oamenii nu sunt mai răbdători decât în 2014. Par doar mai liniștiți pentru că încă nu au curajul să-și exprime cu adevărat opiniile și în plus, fără social media, e greu să te faci auzit.

Adulți educați total în democrație nu prea există. Și mai ales nu există profesori educați în democrație. În loc să aducă oameni din străinătate și să-i facă profesori și direcori, nouășnolenii au strigat ani de zile “nu ne vindem țara”. Acum își dau seama că au fost proști și că imbecilitatea îi costă bunăstarea pe care nu o au acum. Nebunia a mai trecut și iată că azi avem câteva firme interesante deja — Connex, Dialog, ProTV, companii care ne arată cum se face treaba.

Dacia încă este o ruină, nu pentru mult timp, la fel Sidex. Nouășnolenii încep să nu mai țină cu dinții de toate rablamentele industriale. Și-au dat seama că ele nu sunt valoroase nici măcar în nostalgie.

Pregătirile de călătorie

Deși 1999 este un loc democratic și destul de tolerant, sunt anumute lucruri pe care nu poți să le iei cu tine, mai ales pentru că acolo n-au fost inventate. Îți poți folosi intuiția sau și mai bine poți verifica anexa de la sfârșitul acestui ghid.

Nu ai ce căuta cu iPhone, Samsung Galaxy sau orice “telefon” care poate altceva în afară de telefon, alarmă și SMS. E mai bine să-ți cumperi chiar de acasă ceva compatibil cu rețeaua de acolo, pentru că în 2014 costă între 69 și 85 de lei. Nu le spune nouășnolenilor că poți cumpăra un telefon cu prețul a 15 litri de motorină. Se vor supăra că la ei e atât de scump un telefon și evident se vor speria de cât a ajuns să coste să mergi până la Brașov cu mașina.

Îți poți lua de exemplu un Nokia 105. E ceva mai deștept decât 3310-le, dar nu semnificativ. Și e făcut pentru Africa subsahariană, unde ecranul color e de formă, în scchimb “lanterna”, radioul FM și bateria sunt importante.

Cel mai probabil ai nano sau micro-SIM – un SIM care acum e cât o unghie de bebeluș. E prea mic pentru telefoanele de atunci, dar poți rezolva și singur: tăie un dreptunghi în formă de SIM mare dintr-o carte de vizită cartonată. După niște tăieturi istețe, cu rol de proptea, și un strop de plastilină lipicioasă, telefonul tău de cetățean în curs de dezvoltare va fi perfect funcțional.

După ce rezolvi cu SIM-ul, setează data și ora (pentru că nu și le ia automat), apoi introdu de mână două-trei numere importante în agendă, ca să ai pe cine suna în caz de nevoie. Restul numerelor le poți salva după ce te sună cineva. Nu uita că nu vei avea net mobil de niciun fel, așa că ia-ți la tine informațiile de care ai nevoie.

E bine de asemenea să-ți cumperi și un pix sau stilou, împreună cu un carnet și câteva coli. După ce treci granița n-ai mereu la tine aparat foto sau orice cu tastatură reală sau pe ecran.

Intră pe Facebook și pune un mesaj, cum că pleci, ca să știe lumea ce-i cu tine. Dacă trec câteva zile fără să miști online, vor suspecta că ai pățit ceva grav. Vor suna la spitale și la poliție, pentru că telefonul cel mai probabil nu ți-l mai știu, de când nu prea mai e nevoie. După ce termini cu postarea, dă log-out din Facebook. E un buton ascuns în meniul din dreapta sus.

Pune MP3-urile pe un hard disk, iar filmele și serialele șterge-le. Știi doar că le poți descărca oricând, tot de acolo de unde le-ai luat prima oară. Ia-ți baterii pentru telecomanda de la TV, pentru radio și pentru MP3-ul sau CD-player-ul portabil.

Oprește WiFi-ul și trage cablul de internet direct în laptop, care în acest fel va deveni un fel de desktop. Scoate decodorul de HD și lasă doar 5–6 posturi românești, restul nemțești și italiene.

Smartphone-ul mai ține-l totuși cu tine (ascuns, evident), în cazul în care ai nevoie musai de un număr de telefon cât ești în No’ș’nia.

    Anexa 1 - Lista de verificare pentru bagaje

Lucruri permise

(În paranteză sunt anii trecuți din ’99 până să se inventeze sau să prindă forță)

Aparat foto digital (~3 ani)

Smartphone (~6 ani)

MP3 (~1 an)

MP3 player

DVD-uri (~4–5 ani, inutile oricum azi)

TV plat (~10 ani)

FaceBook, social media (~12 ani)

YouTube, Vimeo (~10 ani)

Non-stop online (~9 ani)

Broadband (>1 Mbps ~9 ani)

WiFi (~6 ani)

Google Maps (~10 ani)

Google Translate (~10 ani)

Magazine online (~5 ani)

Skype, FaceTime (~10 ani)

Arduino, Raspberry Pi (~6 ani, ~13 ani)

Radio pe Internet (~10 ani)

Plăți online (~6 ani)

Ai voie totuși cu:

Telefon fără Internet. Atenție însă – tarifele sunt mari și mai puțin de o 750 de mii de oameni au telefon mobil (de treizeci de ori mai puțini decât în 2014)

20–30 de minute pe zi de online. Internetul e pe modem acasă sau la sălile special amenajate.

Calculator acasă (desktop, monitor cu tub sau laptop de cinci kilograme)

Casete, casetofon, radio FM. Se găsesc CD-uri, dar sunt rare și destul de scumpe. Ai voie, dacă n-ai prea multe, cât să bată la ochi.

Chat de pe desktop – Yahoo Messenger sau ICQ. Fără Skype

Dischete – 1.44 Mb (de cinci mii de ori mai puțin decât un stick de 8 gigabytes)

Cărți fizice (poți să ascunzi niște ediții mai noi de ’99, dar să le pui o supracopertă urâtă, așa cum erau atunci, ca să nu le vadă locuitorii de acolo)

    Din episodul viitor

Mici șocuri de adaptare

Primele zile experimentul este distractiv – este inedit și abia a început. Nu vei vedea efecte, dar vei avea deja câteva mici șocuri. Cel mai important va fi înțelegerea faptului că din buzunar scoți un telefon, nu o extensie globală a capului. Că acolo ești tu și cei prezenți fizic acolo, nu toată globul cu oameni și informații cu tot.

Vor fi unele momente în care te vei simți invalid – că ți s-a amputat un organ senzorial și de comunicare: că nu mai poți vezi ce se întâmplă în rețeaua socială, că nu mai poți să pălăvrăgești nimicuri online, dar mai ales nu poți să evadezi dintr-o situație crunt de plictisitoare. Telefonul cu Facebook, mail și știri în buzunar îți dă pretextul perfect să fugi de ceea ce nu-ți place sau nu te satisface și să te duci într-o lume comodă și aparent incitantă.

[cdinu]

J.D. Salinger: „De veghe în lanul de secară”

Este printre cărțile clasice pe care le ratasem, dar nu-mi pare rău. La un moment dat am avut regrete că nu n-am citit chestiile astea la timp la timp. Am citit mereu, dar prostii de management și de calculatoare. N-are nimic, acum mă pot bucura mai tare de ele. Și mai am atâtea pe listă…

Pe aceasta am terminat-o în două zile. Prea repede, dar nu s-a putut altfel. Deși este densă, stilul nu te lasă să o citești agale. Poate și din cauza vitezei, nu este la fel de răscolitoare ca altele ca Insuportabila ușurătate; a lui Kundera, dar De veghe în lanul de secară este cu siguranță o bornă esențială între lecturile pe care un om trebuie să le aibă. Și nu neapărat înainte de douăzeci de ani. În procesul de înfulecare a paginilor nu ai timp să percepi fiecare ingredient, ci doar să îți dai seama la sfârșit că ceea ce este acolo este bun. Trece prin ochi ca o nălucă și rămâne.

Ediția pe care am citit-o este una specială: o minune a traducerii, traducătorul fiind Cristian Ionescu. Ceea ce a reușit dl. Ionescu să facă este incredibil – traducerea să fie mai bună decât originalul. Deși are cincizeci de ani, romanul este proaspăt de zici că a fost scris ieri și limbajul este folosit excelent ca suport pentru sarcasmul și umorul sec pe care nu prea le-am gustat în ediția americănească, deși mă descurc suficient de bine cu limba engleză. Protagonistul își spune la un moment dat: „Ce mă dă pe spate e o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ți dorești ca autorul să-ți fie prieten la cataramă și să poți să-l suni ori de câte ori ai chef să stai de vorbă cu el.” Lui Cristian Ionescu aș vrea măcar să-i strâng mâna pentru curajul de a-l interpreta pe Salinger în acest fel atât de îndrăzneț.

Cartea lui Salinger este fără îndoială una a adolescenței, dar acest lucru nu înseamnă că problemele pe care le are un Holden la 17 ani nu ar fi în semăna cu cele de la 35+. Gândurile de a fugi în lume, dorința de a nu fi la fel ca ceilalți, scârba față de ipocrizia, blazara și viața insipidă a majorității nu dispar, ci cu timpul se accentuează la unii oameni. Printre care mă aflu.

În plus este de departe cea mai sarcastică lucrare pe care am citit-o, ceea ce o face și hazlie și amară în același timp, cam cum este viața așa.

O am numai pe hârtie și o pot împrumuta, cu mâzgăliturile de pe ea cu tot. Numai că am să o vreau înapoi, tocmai pentru acele mâzgălituri.

Câteva citate, pentru a vă face o idee despre tonul cărții:

Primul paragraf: “Și dacă vreți cu adevărat să aflați ce și cum, presupun c-o să vreți să știți din capul locului unde m-am născut, cam ce copilărie nasoală am avut, cât de ocupați erau ai mei până să mă facă, toate aiurelile gen David Copperfield, dar, ca s-o zic pe-aia dreaptă, n-am nici un chef să intru-n chestii de-astea”

Prin primele pagini: “De fapt, adevăratul motiv pentru care mai bănăbăiam pe acolo e că încercam să mă obișnuiesc cu senzația de rămas bun. Mi s-a întâmplat să plec din școli sau case fără să am cea mai vagă senzație că plec. Urăsc treaba asta. Nu-mi pasă dacă e o despărțire tristă sau o despărțire proastă, dar când plec de undeva îmi place să simt că plec.”

La sfârșit: “Caracteristica definitorie a omului imatur e că vrea să moară în mod nobil pentru o cauză, în timp ce caracteristica definitorie a omului matur e că vrea să trăiască umil pentru una.”

P.S. Poate aveți impresia că am trișat și am plecat din 1999. M-am interesat și aproape aveți aproape dreptate: “Blogger was started by a tiny company in San Francisco called Pyra Labs in August of 1999.” Sper ca totuși să scap – termenul ‘blog’ a apărut în 1997. Iar BBS-ul a fost și mai devreme :)

Sursa foto

[cdinu]

Maleficent

Pentru că nu am putut suporta presiunea de a mă plictisi la o finală de Roland Garros cu o miză atât de mare, am ocupat unul dintre de locurile lăsate libere de eurosportivi în fața celui mai mare ecran de cinema din București.

Am văzut Maleficent, pe care îl așteptam încă de dinainte ca Lana del Rey să-mi zică I know you în Once Upon a Dream (pe melodia lui Ceaikovski aleasă deloc întâmplător).

Deși este făcut de Disney, duceți-vă cu copiii doar dacă știu că nu i-a adus barza. Filmul nu are nimic deocheat, doar că nivelul de violență și complexitatea decorurilor va face ca unii din cei mici să exclame Îmi este frică de toți, mai bine rămâneam acasă....

Nu vă așteptați însă ca povestea să fie mai complexă decât un Grimm adaptat la retorica de secol curent. Pentru vibrații emoționale ai carțile, teatrul sau cinemateca. Te duci la mall la 3D pentru spectacol, pac-pac și vertijul zborului cu fundul pe scaun. Toate, lucruri la care Maleficent excelează și probabil crează noi standarde.

De fapt majoritatea trăirii mi-a fost creată nu de la evoluția previzibilă a poveștii, ci de la admirația fără rezerve pentru scenografii, pentru cei care au făcut storyboarding-ul și cei au realizat randările lumilor din film. N-am putut să mă gândesc la saltul uriaș de la Mikey Mouse fluierând la timonă în Steamboat Willie acum 85 de ani la perfecțiunea punerii pe ecran a unui basm în 2014. Purpuriul ființelor luminescente se reflectă perfect pe fețele celor din jur, la fel metamorfozele personajelor este peste imaginația din timpul lecturii. Mă întreb optimist unde vom fi ca specie peste încă 85 de ani.

Pe scurt, mi s-a părut un film de top la efecte vizuale și coloană sonoră, care stă excelent la capitolul divertisment, fără mari răscoliri emoționale, potrivit pentru 12+ ani. Mă bucur că l-am văzut, dar de revăzut l-aș revedea doar într-un loc în care să pot pune pauză și să derulez pentru a admira perfecțiunea micilor detalii.

[cdinu]

Haruki Murakami: 1Q84

După ce i-am terminat cele mai mult de 1200 de pagini, nu-mi dau seama dacă sunt mai bine sau la fel față de înaintea citirii lui 1Q84. La început m-a iritat pentru că mi s-a părut că este scrisă telegrafic, dar m-am învățat cu stilul. Apoi m-a enervat că mi se părea că personajele deși excelent create sunt cam tâmpițele, dar m-am obișnuit cu ele. M-a agasat că diverse linii epice au fost abandonate, și multe întrebări au rămas fără răspunsuri pe care am încetat să le mai caut de la un moment încolo. Dar Murakami a reușit totuși ceva special. Să mă facă să citesc o cantitate de informații mai mare decât jumătate de DEX de pe 4 mai până la 1 iunie. Povestea, deși imperfectă ține, stilul este bun, imaginația de admirat (și respectiv de invidiat, în ceea ce mă privește). M-a cufundat într-o lume a lui, un pic mai supra-realistă decât a mea și care nu m-a plictisit decât rar. Mi-a plăcut că avea referințe muzicale și literare care m-au făcut să ascult sau să reascult muzică bună și nouă (pentru mine). Cine vrea o teleportare din cotidian, poate să se urce în trenul 1Q84. Un tren cu un drum cam lung, totuși, dar care trece repede.

[cdinu]

"Simboluri ale democrației"

Ridicam degetul acum câteva săptămâni spre Ministerul Educației și Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare (C.N.E.E.), aflat în subordinea sa. Acuzam CNEE că a organizat o licitație proastă, nedreaptă, întârziată.

Iată însă că această licitație nu numai că are atributele de mai sus, ci se pare că este și ilegală. Federația Editorilor din România, respectiv două companii private au contestat licitația, iar Consiliul National de Solutionare a Contestatiilor a decis suspendarea acesteia (detalii).

Ca de obicei. Ministerul Educației nu a reacționat în vreun fel. Pe site-ul edu.ro, azi, la patru zile după suspendare, singurul comunicat de presă nou este că domnul Pricopie confirmă Biblioteca Centrală Universitară ca fiind un simbol al democrației românești. Atât.

Mă aștept însă să reacționeze și cred că modul în care o vor face va fi previzibil și caragialesc, în modul cel mai îngrozitor al acestuia. Ministrul sau directorul CNEE vor ieși public declarând, cu lacrimi în ochi, că Baronii manualelor ne-au învins... Am încercat să facem totul pentru propășirea educațională a aceste națiuni, pentru acest popor unic, pentru acești copii minunați [suspin], dar ei iată că ei au reușit să ne blocheze inițiativa în ciuda eforturilor noastre supraomenești de reformare.

Vor continua: interesele lor sunt comerciale, ei vor bani, nu să fie bine pentru copii. Am încercat să facem totul așa cum trebuie, dar ei nu ne lasă.. Desigur. Doar nu ne așteptăm la Este vina noastră ca Minister și ca CNEE pentru că n-am pus pe cine trebuie să organizeze treaba, pentru că nu ne-am consultat în fapt cu nimeni, pentru că am încercat să ne păstrăm relațiile cu cine știe cine. Ne este rușine, avem un plan și încercăm sincer să facem lucrurile mai bine de aici înainte. Dar nu.

Dacă și CNEE sau Ministerul Educației ar fi simboluri ale democrației, ar trebui să explice ce se întâmplă, nu să tacă în sfidare, făcându-se că nu s-a întâmplat nimic.

Dacă ar fi simboluri ale democrației, ar trebui să ne anunțe cine este responsabil pentru această grozăvie și respectiv cum procedează cu el, respectiv cum fac să rezolve problema acum astfel încât așa ceva să nu se mai întâmple vreodată.

Cine sunt în fapt cei care gestionează introducerea acestor tehnologii noi în școală? E simplu de aflat: uitați-vă la site-ul lor, http://www.rocnee.eu/, și vedeți cum arată, cum se navighează, ori cum sunt puse imaginile în acest site. Ei, cei care nu sunt în stare să aibă un site mai bun decât al băcăniei din colț, decid soarta manualelor digitale (care au majoritatea ADN-ului lor comun cu un site), manuale digitale care vor fi folosite de milioane de elevi, mulți ani de aici înainte.

Sunt incompetenți, ne consumă banii din taxe degeaba și, cu toate acestea, rămân acolo primindu-și lefurile. N-a fost nimeni dat afară, n-a fost nimeni avertizat. Nimeni nu este responsabil pentru acest fiasco.

E genul de nedreptate la care ți se face rău fizic dacă te gândești la ea. Într-o companie privată, pentru a zecea parte din ce au făcut ei cu această inițiativă, ești concediat instantaneu și deseori urmărit penal pentru pagubele produse. La MEN ori CNEE, însă nu. Acolo e bine. Vivat democrația și beneficiarii dânsei. Deloc simbolici.

[cdinu]

"Tu ce faci fă, Școală, aicea? Aveai chef de niște manuale?"

Ceea ce se întâmplă în aceste zile nu mă surprinde, era previzibil, la fel ca scuipatul pe jos al unui mitocan sau parcatul cu botul pe trotuar al unui Audi. Ministerul Educației a publicat în Vinerea Mare, la ora două noaptea documentele care pornesc oficial licitația pentru manualele pentru clasele I-a și a II-a, română și matematică. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât simt că îmi fierbe mai tare sângele. S-au chinuit un an și ceva să facă niște nenorocite de specificații și când le-au publicat, specificațiile sunt proaste. Nu că au lucrat un an și jumătate să facă manualele, așa cum lasă să se înțeleagă, ci să scrie specificațiile pentru ele. Nu e ca și cum ar fi construit de la zero o mașinărie, ci doar să scrie ce caracteristici ar avea una pe care ei să o considere acceptabilă. În partea digitală a acestei licitații, cea pe care pot să o judec mai de aproape, au lăsat descoperite zone vaste: modul de distribuție, contorizarea utilizărilor, copyright-ul. Au pus niște condiții draconice de participare -- cifre de afaceri medii de milioane de euro, în condițiile în care întreaga piață de carte nu are mai mult de câteva zeci de milioane pe an. Cei care licitează trebuie să dovedească experiență similară, în condițiile în care manualele digitale acum se nasc oficial. Ofertanții trebuie să aibă o mulțime de specialiști angajați, în condițiile în care oricum rezultatul va fi evaluat de Minister. Criteriile de evaluare sunt incomplete, preponderent cantitative și aproape deloc calitative -- se evaluează numărul (enorm) de giumbușlucuri multimedia, nu modul în care acestea ajută la învățare. Dar funcționarii sunt mulțumiți: legea le permite să o facă și nu trebuie să-și bată capul. Au ales un model care, în loc să încurajeze inovația, o ucid. În cursurile de management de proiect una dintre primele axiome pe care le înveți este că dacă vrei repede și pe bani puțini, atunci cu siguranță rezultatul va fi prost. Întreaga licitație are o valoare de 6 milioane de euro. De două ori mai puțin decât suplimentarea bugetară pentru reconstrucțiile digurilor prost făcute pe cursurile de apă pârâul Câinelui oferită ieri Ministerului Mediului. Prețul rezultat pentru un manual (perechea fizic și digital) este de 8 lei. Timpul de livrare a produsului digital final: 6 săptămâni. Ce poți să faci în 31 de zile lucrătoare și pe care să-l vinzi la prețul unei cafele? Cum poți să faci reinterpretarea și readaptarea pentru un nou mediu a unor manuale într-un timp de cincisprezece ori mai scurt decât cel care le-a fost lor necesar să scrie un caiet de sarcini deplorabil? Ce șanse le dai copiilor? Speram ca, fiind vorba de copii, să nu o facă. Chiar și barbarii cei mai cruzi i-au cruțat mereu. Ministerului Educației nu pare să-i pese, deși ei sunt motivul principal al existenței sale. Le îneacă viitorul în incompetența lor. Îl vinde pe câțiva arginți luați de la companii care au interese și acționari. În orice context, să pui în pericol șansele atâtor sute de mii de copii ar putea fi considerat drept genocid. Un piețar intră la pușcărie dacă cineva face toxiinfecție de la mâncarea vândută de el. Dar nimeni nu răspunde dacă un milion de oameni vor spăla WC-uri. Nu este retorică ieftină, este parcursul probabil al unor oameni care nu vor avea majoritar și previzibil acces la tehnologiile și la informațiile relevante lumii în care urmează să trăiască. O mișcare inteligentă, pornită de la aceste manuale ar fi putut să producă o reformă care în 20 ani sa facă România să fie alfel. Să nu mai auzim afirmații de genul "nu știm câți oameni pot fi mobilizați în caz de urgență de apărare, pentru că milioane sunt plecați". Dar iată că mai facem ceva ca să ne aflăm în treabă și să mai bifăm la Bruxelles că facem ce zic ei, dar așa cum vrem noi. Este încă un dig care să se surpe la prima ploaie.

[cdinu]

Milan Kundera, "Insuportabila ușurătate a ființei"

Aceasta e una dintre acele cărți care îmi trag o brazdă în creier, amestecă lucruri pe acolo și produc un fel de traumă ce nu se vindecă vreodată. Nu știu de ce oamenii scriu recenzii detaliate la cărțile pe care le-au citit. Adică știu, le place să se vadă scriind și fiind citiți, dar nu-mi dau seama dacă folosește cuiva. Până când nu o voi găsi o utilitate, mă voi rezuma la câteva citate (aleatoare). "Fiul lui Stalin și-a jertfit viața pe altarul căcatului. A muri pentru căcat nu înseamnă o moarte păgubită de semificații. Nemții care și-au sacrificat viața pentru a extinde cât mai departe spre răsărit granițele imperiului lor, rușii care au murit pentru a face ca puterea lor să ajungă cât mai departe spre apus, da, aceștia au murit, într-adevăr, jertifnu-se pe altarul unei prostii, iar moartea lor e lipsită de sens și de orice valoare generală. În schimb, moartea odraslei lui Stalin a fost singura metaforă în toiul univesalei imbecilități a răsboiului mondial." "*Einmal ist keinmal*, o dată nu însemnă nimic, e ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Dacă nu poți trăi decât o singură viață e ca și când n-ai trăi deloc." "Tomáš nu-și dădea seama, atunci că metaforele sunt un lucru primejdios. Cu metaforele nu-i de joacă! Dragostea se poate naște dintr-o singură metaforă." "-- Pentru că a iubi înseamnă a renunța la forță, îi răspunse Franz, cu blândețe în glas. Sabina își dădea seama de două lucruri: în primul rând că această frază era frumoasă și veridică. În al doilea rând, că, rostinf această frază, Franz se descalifica în viața sa erotică."

[cdinu]

Bestia

Bestia mă ia în brațe pe dinăuntru îmi stânge plămânii, se împinge de ficat intră în glezne unde toarnă smoală pe tendoane urcă și îmi agită stomacul, usucă gâtul, țipă la inimă, îi zice că nu-i treaba ei să bată așa face ochii să mute aproapele departe. ce bine că nu există decât în cap la mine

Este ceea ce mâzgăleam pe telefon, acum șase săptămâni, antrenându-mă pentru primul cros, mic dar important. Pe marginea unei alei din Tineretului, rupt de picioare, după doar doi kilometri. Mi-a fost rușine să mă așez pe bancă, pentru că nu mi s-a părut că merit; m-am sprijinit de un copac; crosul pentru care mă pregăteam avea trei kilometri.

Bestia nu s-a lăsat ucisă ușor, trăiește chiar bine mersi. Nu cred de fapt că poate fi ucisă. Am reușit doar să o micșorez suficient încât să muște mai puțin dureros.

Nu scriu pentru a mă lăuda – performanțele mele sunt foarte slabe în continuare. Sunt evoluțiile acestor rezultate și mai degrabă a atitudinii pe care vreau să le împărtășesc. Și, dacă n-ar ploua cu spume, aș fi afară.

De ce?

Nu există un motiv precis, ci un amestec de cauze bune și rele. Frustrare, pentru că am fost mereu cel mai prost la sport. Determinare, pentru că am vrut să-mi schimb stilul de viață, orgoliu, pentru că am vrut să îmi testez limitele și trag de ele. Curiozitate, pentru că îmi place să văd că și picioarele învață, nu numai mintea.

Am început pentru a acoperi frustrarea. Done. Am continuat pentru a îmi hrăni orgoliul. Hrănit. Acum este un fel de terapie amestecată cu descoperire și curiozitate. Probabil voi distruge câteva tendoane și încheieturi, dar merită. Poate o pereche de pantofi adevărați de alegat va diminua problema.

Cum și când?

Era în ianuarie la minus cinci grade, nu ninsese încă. Tocmai îmi luasem un fes care îmi era cam mic dar îmi acoperea urechile. Burlanul elastic pe post de fular încălzea aerul și aburea ochelarii pe care se făceau flori de gheață. Pantalonii de sport i-am folosit pe post de izmene pe sub niște blugi care îmi erau largi de pe atunci.

Am ieșit pentru că nu mai voiam să stau în casă. Am reușit să merg/alerg trei kilometri în 36 de minute îndemnat de Zombies Run (varianta 5K). Apoi un pic mai bine, după care a venit pauza dată de cele trei săptămâni de zăpadă cât gardul. Am început din nou, tot cu Zombies Run, apoi cu Nike+ Running.

Zombies Run este o aplicație simpatică. Un joc de rol motivant în care ești Runner 5, alergător într-o lume post-apocaliptică în care fugi la proproi de strigoi virtuali. A avut meritul să mă distreze suficient încât să trec peste gâfâiala care mă apuca după 30 de secunde de alergat. Nici acum nu este mult diferit, doar că știu că pot continua chiar atunci pare că nu mai pot.

Mai încercasem faza cu alegatul prin 2011, când m-a ținut vreo două săptămâni și 30 de kilometri. Pentru a micșora șansa unui nou abandon, pe la începutul lui martie m-am înscris și la un cros de trei kilometri (și 430 de metri), pe vremea când puteam să alerg doar vreo doi (de aici și mica poveste cu bestia).

Scopul era să fac cei 3.43 km în cele 30 de minute pe care mi le permiteau organizatorii. Îmi doream să termin și atât. M-am antrenat. Am alergat traseul de patru ori, cu rezultate între 26 și 28 de minute.

Neașteptat, la cros a fost mai bine decât în antrenamente: tot alergat amestecat cu mers, dar o combinație mai bună, de 23 de minute. Recunosc, am avut emoții. Nu mă supăra când mă depășeau alții; toată lumea deși crispată de efort își zâmbea încurajator. Probabil alergătorii de top își trăgeau ghionturi acolo în pole position, dar noi, gloata, eram prieteni și ne chinuiam să ajungem mai repede pentru noi, nu împotriva altora.

Am fost mai mulți care am urmat propunerea organizatorilor de veni îmbrăcați în pijamale – e foarte amuzant, deși poate nu pare. Mai ales după ce se termină, când te plimbi prin parc liniștit și stai pe bancă. Lumea în general ignoră ciudații, dar de dragul celor care s-au uitat totuși mirați că sunt în parc în pijamale, am căscat, m-am întins, ca și cum totul ar fost perfect normal.

Cu ce am rămas

Am observat este că este perseverența mai degrabă decât efortul care contează. Nu a trebuit să scuip fiere sau să cad pe jos cu rupturi muscular. Am tras de fiecare dată tare, rezonabil, cât să doară plus încă o sută de membri. Iată o medie a timpilor în cele trei luni:

ianuarie - 12:26 min/km

februarie - 10:10 min/km

martie - 9:36 min/km

martie sfârșit - 6:45 min/km în competiție

aprilie început - 6:19 min/km la 1km, 7:20 min/km 1–4 km, 7:50 min/km pe distanțe peste 4 km

  Uneltele

A fool with a tool is still a fool zicea un proverb de prin corporație. De data aceasta nu s-a aplicat. Uneltele folosite m-au ajutat. Fără ele m-aș fi păcălit serios. De exemplu mi s-a părut mereu că primul kilometru este cel mai rapid, dar nu este așa. Sau că seara sunt mai rapid decât de dimineața. Unele unelte sunt mai simple, alteme mai complicate. Iată-le:

Offline -- Sport cu profesor

Mai precis sportul ce ar fi trebuit să facem în școală. JCC are un astfel program excelent pentru orice etnie și vârstă, unde Liliana se descurcă de minune și cu cei ce pot și cu cei ce încă nu pot. Fără aparate scumpe, dar foarte eficient. Încerc să merg de două ori pe săptămână, dar sunt săptămâni în care nu pot. Ședințele de după absențe sunt crunte – mușchii sunt mult mai rapizi la regreses decât la progres.

Jucărelele electronice inestimabile:

Fără ele n-aș fi făcut mare lucru. Măsoară progresul, te încurajează să continui, te întrețin și te distrează:

Zombies Run – aplicație pe iPhone, Android și Win Mo, cu realitate augmentată. Pentru a scăpa de strigoi virtuali, fugi pe bune în viața reală. Super distractiv. Varianta 5K are inclus antrenamentul care te scoală de pe canapea și te duce la 5 kilometri.

Nike+ Running – pe iOS, e un fel de briceag de alergat. Statistici, share, social network de alergat. Plus un gamification subtil care te împinge să nu-l abandonezi.

Motivație

The Blerch, by the Oatmeal (mulțumesc Sabrina pentru pont)

Playlist-ul de alergat:

Massive Attack - Unfinished Sympathy

Gnarls Barkley - Crazy

The Prodigy - Omen

The Prodigy - Smack My Bitch Up

Moby - James Bond Theme

Moby - Natural Blues

Moby - Sunday

Star Trek Movie [2009] Main Theme

Star Trek Into Darknes Main Theme

Survivor - Eye Of The Tiger :)

Moby Feat. Mylene Farmer - Slipping Away (Crier La Vie)

Rob Dougan, Kurayamino - Clubbed To Death (Matrix OST)

Daft Punk - Derezzed (TRON: Legacy)

Cam atât. Pentru că niște binevoitori fiind de părere pesemne că bicicleta dezvoltă neechilibrat musculatura, tocmai m-au lăsat fără ea, e foarte probabil să continui această mică aventură pedestră. Următorul jalon: un sfert de semi-maraton, 5.27 km în mai și poate The Color Run, dacă mai am când să mă înscriu. Aici nu mai sunt emoții :)

[cdinu]

Știți poate că eu cu Biblioteca Națională am o complexă relație de iubire-ură. Azi însă sunt alături de ea, încercând să o apăr, măcar prin a comunica ceea ce se întâmplă. Ministerul Culturii vrea să pună gheara pe o bună parte din spațiul pe care Biblioteca îl are în administrare. Prin Hotărârea de Guvern 862 /2013, acest minister preia, în administrare directă, o treime din spaţiul Bibliotecii Naţionale a României - adică 65% din spaţiul public. Angajații Bibliotecii sunt în grevă japoneză. Este trist că în loc să rezolve problemele, care sunt multe și mari, sunt create altele. Am căutat să văd undeva poziția Ministerului, însă din păcate nu am găsit. Mă întreb de ce nu se folosesc de clădirea de pe Kiseleff, în care au stat atâția ani. Biblioteca a fost construită pe bani publici pentru a servi publicului. Transformarea ei în altceva contravine cel puțin etic, dacă nu și legal condițiilor de finanțare.