E trecut de jumătatea lui martie și au înflorit deja magnoliile. Cele mai frumoase dintre ele sunt undeva lângă Spitalul Municipal, în curtea uneia case care a aparținut cândva unui medic faimos. Mai este una înghesuită între un pâlc de tuia în curtea liceului Tudor Vladimirescu și alta în fața fostului Palat al Copiilor. Unele au flori violacee, înșurubate cu delicatețe în tecile lor iar altele au culoarea tandră a pufului de bumbac. Când ai locuit o perioadă îndelungată într-un oraș mic, aduni inevitabil tot soiul de informații ca aceasta, care în aparență par total lipsite de importanță.
Sunt născut și crescut în Târgu-Jiu, oraș pe care Brâncuși l-a făcut celebru lăsându-i moștenire trei sculpturi absolut magnifice. În afară de acest lucru, orașul nu are nimic deosebit. E o veche așezare negustorească, situată pe malul Jiului, care mai păstrează pe alocuri, dacă știi pe ce străduțe să o apuci, un aer vag de sfârșit de secol XIX. La fel ca toate celelalte orașe din România, în perioada comunistă a fost transformat într-un centru urban industrial. S-au ridicat aici fabrici și uzine, s-au construit blocuri și micul târg și-a schimbat complet fața.
Nu mai locuiesc aici de mulți ani. De fiecare dată când mă întorc, la diverse ocazii, mă încearcă sentimente contradictorii. Pe de-o parte, e acea geografie afectivă care îți rămâne adânc impregnată în țesătura memoriei și de care nu te poți descotorosi atât de ușor. Pe de altă parte, fiecare vizită aici seamănă cu vizita la căpătâiul unui muribund. Un oraș mic, precar, complet amorțit, locul ideal în care să crești copii sau să îți trăiești ultimii ai vieții. În Târgu-Jiu prosperă magazinele second hand, centrele de pariuri, covrigăriile și, în mod paradoxal, localurile de nunți. Într-un loc privat de orice orizont, unde ești condamnat la precaritate dacă nu ai părinți înstăriți sau un loc de muncă în aparatul de stat, tinerii se înghesuie să construiască familii, să lege alianțe și să urmeze același curs al vieții pe care l-au urmat și părinții lor.
Însă nu despre asta vreau să scriu aici. Mă interesează mai degrabă acea geografie afectivă care mă leagă iremediabil de acest loc. Sunt convins că fiecare dintre noi o are atunci când vine vorba de locul său natal. Un anume colț de stradă pe care să îl legi de o amintire veche, o statuie care pare să fie acolo de când lumea, o curte umbroasă pe care nu ai mai observat-o până atunci, deși ai trecut pe acolo de nenumărate ori, toate acestea fac parte din coordonatele tainice ale memoriei noastre. Unele dintre aceste locuri ne apar uneori în vise, mult mai nuanțate, vag modificate, însă știm întotdeauna de unde să le luăm. Altele poate au dispărut pentru totdeauna sau și-au schimbat complet fața.
De pildă, vechiul drum pe care mergeam la școală și-a schimbat înfățișarea iremediabil. Deși scurt, locuind la vreo 10 minute de școală, traseul era absolut pitoresc. De acasă o luam pe o alee mărginită de-o parte de aripa veche a spitalului municipal iar pe cealaltă de o aglomerație de curți și ziduri de cărămidă, de unde răzbea întotdeauna, mai ales la orele dimineții, zarva orătăniilor și un vag miros de canalizare înfundată. Undeva prin clasa a treia, toate casele acelea au fost mistuite de un incendiu năprasnic, cu flăcări care treceau de înălțimea acoperișurilor. După ce au fost puse la pământ, pe locul lor a apărut un crater imens, groapa pentru fundația unui viitor bloc, care a rămas acolo vreo doi ani. În perioadele ploioase se umplea cu apă și, la un moment dat, îmi aduc aminte că puteai chiar să pescuiești acolo. În cele din urmă acolo s-a ridicat un bloc înalt, de o urâțenie dezarmantă, care nu se potrivea nicidecum cu peisajul dimprejurul său.
Ce alte locuri mai sunt pe harta afectivă, pe acest palimpsest de forme și culori? Biblioteca municipală, înghesuită într-o minunată clădire brâncovenească, unde în clasa a IX-a am luat de la raft un Kafka și bibliotecara mi-a spus că nu e de nasul meu. Trei luni mai târziu, epuizasem tot Kafka de la raft, spre teribila ciudă a acesteia. Sau cofetăria Mona, unde ne adunam în liceu, o mână de copii care dăduseră cu nasul de cărți, să punem cap la cap ce citisem din Camus, Nietzsche, Platon sau Gide. Nu aș avea cum să uit gara, care în anii de liceu devenise un adevărat loc de pelerinaj. Aproape în fiecare seară, în vacanțele de vară, o luam pe același drum care mă ducea la gară, așteptam trenul de Cluj, mă uitam ca un intrus la chipurile călătorilor și îi invidiam cu patimă. Cele câteva minute pe care le petreceam acolo erau importante fiindcă ele însemnau că viața era deja în altă parte și că orașul devenise deja neîncăpător pentru mine.
Și apoi, poate cel mai important loc dintre toate, parcul de la Coloana Infinitului. Locul unde m-am îndrăgostit prima oară, la umbra acestei împletituri metalice atât de simple și, totuși, atât de tainice. La vremea aceea, locul era o aglomerație de copacii pitici și boscheți, sub coroanele cărora stăteau ascunse mici băncuțe de piatră și lemn, Coloana ridicându-se maiestuoasă din acest desiș terestru. Seară de seară mergeam acolo, ne ascundeam sub un copac și priveam cum apune soarele și cum umbra Coloanei devine din ce în ce mai lungă, părând la un moment dat la fel de nesfârșită ca și aceasta.
Era locul perfect unde să îți faci debutul pe scena stranie a iubirii. Exista un soi de religiozitate păgână în acel loc, ca și cum prezența ei ar fi garantat că dragostea o să treacă peste toate vicisitudinile terestre. După fiecare vizită, plecai molipsit de idealism, mintea îți era mai limpede iar visele mai bogate. Distanța de la cer la pământ se estompa iar efortul astronauților de a cutreiera spațiul părea ridicol.
La fel ca prima dragoste, dragostea pentru primul oraș nu se uită. Micul meu oraș are rădăcinile adânc înfipte în solul memoriei mele. O bucată prea mare și deloc neglijabilă din viața mea s-a întâmplat aici, printre blocurile ceaușiste, pe sub coroanele stejarilor seculari din parcul central sau în fața lespezilor gălbui, dăltuite în forme voluptoase, ale Porții Sărutului. Deși nu m-aș mai întoarce niciodată aici, dragostea pentru el nu s-a pierdut și se arată sub diverse chipuri: nostalgie, melancolie, bucurie și disperare.
După ce scriu aceste rânduri, îmi dau seama de ce vizitele pe care le fac aici se termină întotdeauna într-o notă nostalgică: fiindcă ele îmi amintesc mereu că timpul trece iremediabil, ca fluviul lui Heraclit, nestingherit și insensibil. Totul îmbătrânește sau se schimbă în jurul meu: părinții, vechii prieteni, chipul orașului, unele locuri dispar, altele devin aproape străine. Fiecare întoarcere aici este ca un plonjon disperat în trecut, în care încerc să recuperez de acolo momente, imagini, amintiri străvechi sau chipuri dispărute. Și de fiecare dată, peste stratul vechi de melancolie se mai așează unul nou, proaspăt și imaculat.
Magnoliile. Le știu atât de bine fiindcă în fiecare an, când era copil, mergeam cu tatăl meu să le fotografieze. După ce am plecat de acasă, el a continuat să le fotografieze și încă o mai face, ca un soi de ritual care vestește venirea primaverii. Există astfel, pentru fiecare an, câte o poză cu magnoliile înflorite. Dacă ar fi să le adun pe toate și aș încerca un colaj nu aș obține nicidecum acest efect pe care doar memoria îl poate creea: acela de legătură. Există legături invizibile, puternice, între oameni, între lucruri, legături fără de care toată această trecere a timpului și acest salt către moarte ar fi cu certitudine insuportabile.
