Despre ruine, șantiere și șantiere în ruină cu arhitectul Emődi Tamás
Zilele acestea, platforma YPO – Young Professionals from Oradea l-a contactat pe arhitectul orădean Emődi Tamás. Deoarece dumnealui a vorbit deja în mai multe rânduri cu reporterii locali despre lipsurile și defectele proiectelor publice, l-am rugat pe colegul nostru, domnul Alexandru Stan, bucureștean proaspăt mutat la Oradea, să îi ceară domnului Emodi păreri și explicații despre felul în care se gândesc, se construiesc și se restaurează ansamblurile arhitecturale din Oradea. Răspunsurile au fost formulate nu pe înțelesul unui orădean obișnuit cu realitățile locului, ci pe înțelesul cuiva venit din afara comunității. Concluziile, credem noi, sunt cu atât mai limpezi.
Oradea e un oraș care se laudă că este – și mie îmi pare a fi – un oraș frumos, cu un patrimoniu istoric bine păstrat și plin de potențial. Plimbându-mă pe străzi, aspectul locurilor e încântător, dar eu văd lucrurile cu ochiul neavizat al celui proaspăt sosit – aproape turist. Ce ne puteți spune despre valoarea arhitectonică a patrimoniului local?
Peisajul arhitectural istoric orădean are o încărcătură culturală și o atractivitate deosebită, datorită caracterului intact în care s-a păstrat, fără restructurări majore ale țesutului urban și mutații distorionante ale fondului construit. E adevărat că dispunem de un mare număr de clădiri publice și rezidențiale emblematice – secessionul fiind ușor suprareprezentat față de alte orașe – însă pitorescul lui rezidă în ansamblu, în contextul nealterat în care aceste monumente sunt încadrate în mod firesc într-un anturaj închegat în jurul anilor 1910, nu ca niște exponate individuale. Singura falie agresivă s-a produs prin reconfigurarea zonei străbătute de Bulevardul Magheru și așa-zisului Centru civic, cel mai nefericit accident urbanistic orădean, cu șanse aproape nule de a deveni vreodată un „centru” sau “civic”, cu un obiect născut din negura începuturilor anilor 90, profitând de nebulozitatea vremii și lipsa reglementărilor din domeniul patrimoniului: un lăcaș de cult ostentativ dar disproporționat, profanat încă din naștere prin gestul stupid de a-l propulsa între două blocuri menite să reprezinte și să satisfacă visul omului nou al anilor 80 – desigur profund laic – și cel mai circulat, neprietenos și mai poluant segment de șosea din oraș, izolând definitiv acel obiectiv (pe-atunci) militar, care s-a-ntâmplat să găzduiască pe vremuri tocmai vatra spirituală a urbei. Întregul aranjament are astfel marele merit de a fi distrus în mod iremediabil relația organică dintre „oraș” și “cetate” obturând la propriu axul secular dintre cele două. Rezolvarea situației – și a conflictului produs de artera de circulație – este una din principalele provocări urbanistice ale orașului în perspectivă imediată.
Pe parcursul șederii mele aici, m-am obișnuit cu atmosfera locurilor istorice, dar și cu discursuri și materiale de promovare care le pun în evidență. Mult mai rar aud vorbindu-se despre proiecte contemporane reușite și, la drept vorbind, clădirile noi, în afara blocurilor și a amenajărilor mari, nu sar în ochi, iar despre ele aud mai degrabă când apar probleme și defecte, deși au fost construite nu demult. Care credeți că este condiția arhitecturii (și a arhitecților) din zilele noastre?
Cu regret trebuie spus, dar abia găsești la Oradea lucrări de arhitectură remarcabile, realizate în anii postdecembriști. Nu întâmplător – cu maximum două-trei excepții – nu apar nume de orădeni printre câștigătorii desemnați la concursurile de arhitectură naționale sau regionale, deși numărul acestor competiții crește. La acest capitol nu ne comparăm nici măcar cu orașe ca Baia Mare. Lipsa proiectelor de calitate afectează și mai mult zonele protejate ale orașului. Multora dintre arhitecții orădeni le lipsește sensibilitatea și viziunea – aș îndrăzni să spun chiar cultura – de a se raporta la un bagaj patrimonial preexistent, capacitatea necesară contextualizării. Etalarea propriilor ambiții este primordială și foarte rar dublată de o atenție acordată mediului în care se manifestă: inserțiile în structura parcelară sunt inadecvate, plombele sunt agresive, fațadele de slabă calitate, contrastează cu ambientul. Adesea se aruncă vina pe comanditar, însă responsabilitatea ar trebui împărțită cu onestitate, iar compromisurile neprincipiale evitate. În momentul de față în Oradea este o iluzie crasă ca breasla arhitecților să încerce să modeleze atitudinea investițională, să influențeze fenomenele negative ale pieței imobiliare sau măcar să impună anumite standarde. Este dezarmant să constați că tocmai reprezentanți ai generației mai tinere excelează în mercenarism și lipsă de principii. Preluarea necondiționată a soluțiilor și condițiilor impuse de beneficiari (indiferent că sunt sărmani pensionari, mari investitori sau autorități ale statului) și forțarea acerbă a limitelor indicilor urbanistici (POT, CUT, regim de înălțime) sunt principalele criterii de performanță, care determină clasamentul „arhitectului bun”. Această atitudine tipică conduce la o depreciere gravă a actului de proiectare și implicit la discreditarea statutului proiectantului.
Totuși, există grupuri și foruri din afara administrației care au rolul și obligația de a veghea la calitatea proiectelor și la respectarea unor norme profesionale. În orice oraș, Ordinul Arhitecților are un cuvânt de spus în felul în care se realizează proiectele, iar pe lângă Ordin, există grupuri informale sau private care pot infuza dinamism și calitate…
E greu să schimbi mentalitatea investitorului privat, în schimb e de datoria arhitectului să prevină derapajele când vine vorba de banii publici. Deseori temele de proiectare sau criteriul ofertei cele mai scăzute în cazul achizițiilor publice creează condiții care distorsionează actul de creație. Se întâmplă în orice oraș, însă depinde de climatul din cadrul breslei locale, modul în care aceste conflicte se dezamorsează sau dimpotrivă, intoxică întreaga activitate profesională. Și stăm destul de prost la acest capitol. Deontologia profesională ar trebui să ghideze coordonatele atitudinii arhitectului față de obiectul contractat și să impună o autocenzură în cazul comenzilor neasumabile venite din partea autorităților statului. În timp ce aproape orice investiție serioasă în spațiul public al unor orașe ca Timișoara, Cluj, Sibiu, Baia Mare trece inevitabil prin filtrul realelor dezbateri publice și profesionale, și naște opoziția fermă a arhitecților, urbaniștilor sau ecologiștilor în cazul unor ținte greșite, la Oradea luarea de poziție, critica constructivă rămân în cel mai bun caz la nivelul unor voci individuale. Iar aici o culpă majoră îi revine filialei locale a Ordinului Arhitecților, o prezență invizibilă, cea mai palidă și fără identitate filială din întregul Ardeal, fără profil profesional palpabil, cu lipsă totală de inițiativă și atitudine critică, evitând orice tematizare, reacție sau dezbatere mai profundă și complăcându-se de ani de zile în marasmul mimetic al pseudoactivității demne de lentoarea Peței. Singurul for „în mișcare” își datorează existența activității grupului Urbo, care însă nu prea pare să avanseze spre un activism cu reală implicare în problemele cu miză ale urbei.
Administrația își laudă succesul prin campanii publicitare, prin filme de promovare, prin discursuri și este lăudată de mass-media locală și națională. În știrile în care e vorba despre patrimoniu și infrastructură, Oradea e menționată pozitiv. Mulți orădeni mi-au spus că actuala administrație a construit și a modernizat drumuri, poduri, șosele…
Dincolo de realitatea onorabilă de a atrage cu succes fonduri destinate dezvoltării infrastructurii urbane, rămânem cu un regret major pentru scăparea oportunității de a rezolva o serie de probleme urbanistice și arhitecturale cu proiecte de succes. Municipalitatea a anunțat încă de la debutul lansării programelor de finanțare achiziționarea de proiecte, în unele cazuri pompoase, cu dorința expresă și totodată imatur înțeleasă și asumată de a lăsa o amprentă marcantă asupra orașului (Piața Unirii, podul Sf. Ladislau, amenajarea dealului Calvaria, Aquaparcul), fără să fi avut strategii coerente de regenerare urbană, studii de fundamentare (urbanistice, de circulație, de fezabilitate economică, de impact asupra mediului, de sondare a opiniei publice) și fără să genereze discuții temeinice și punctuale cu segmentele profesionale relevante pentru acele investiții (organizarea așa-ziselor dezbateri publice a însemnat doar bifarea unor obligații inevitabile și nicidecum o aplecare la opiniile comunității sau măcar a profesioniștilor din domeniu). Argumentul presiunii timpului a fost invalidat ulterior în fiecare din cazuri. O șansă de reușită (în orice caz plauzibilă) și de normalitate înțeleasă în termenii sugerați de UE ar fi fost garantată prin organizarea unor competiții cât mai largi (concursuri naționale), ale căror rezultate și concluzii ar fi impus soluții adecvate înainte de lansarea achizițiilor publice obligatorii și nu în ultimul rând ar fi absolvit beneficiarul de orice vină în cazul unor eventuale insuccese. Este simptomatică atitudinea prin care a fost respins proiectul unui ateler cu niscai premii și reprezentativitate pe plan național și nu numai - http://ateliermass.ro/portfolio/unirii-square-oradea - cu complicitatea activă a conducerii servile și oportuniste de atunci a OAR Bihor, aceasta dovedind o uluitoare doză de imaturitate și un spirit net divergent față de poziția OAR-ului național, promotor al competiției și calității – de dragul promovării unei capodopere penibile a kitschului, ce se dorea a fi „un elogiu geniului şi veseliei detaliului şi arhitecturii Palatului Vulturul Negru”: http://www.bihon.ro/centrul-nou-netransat-de-sosele/1304174. După finalizarea fiecăruia dintre intervențiile asupra acestor locuri de importanță-cheie, cu real potențial, putem spune că ele s-au soldat cu eșecuri lamentabile, ori s-au finalizat cu produse cel puțin discutabile sub aspectul calității arhitecturale, urbanistice și peisagere, fiind submediocre, provinciale, încărcate cu atribute nefuncționale ori care frizează kitschul. Toate cele patru proiecte – la care s-ar adăuga sub acest aspect și drumul ocolitor de sub Dealurile Viilor – fac abstracție de contextul natural, de peisajul cultural și urbanistic, contravenind identității elementelor majore de topografie urbană. Și o mică paranteză legată de componenta verde: o mare parte din vegetația versantului de sub Ciuperca, a malului Crișului pe segmentul vechiului ștrand dar și exemplarele sănătoase de arbori din Piața Unirii au fost masacrate absolut inutil, plantându-se în loc nimic sau în orice caz nimic mai bun.
Situația pe care o descrieți e îngrijorătoare nu doar în ce privește profesia Dumneavoastră. Oamenii unui oraș formează o comunitate care, vrând-nevrând, se identifică prin locuri, spații, clădiri și monumente. Atât de multe schimbări, cu rezultate atât de îndoielnice, își lasă precis marca nu doar asupra spațiului public, ci și a culturii, a legăturii dintre oameni și a calității vieții, nu sunteți de acord? Eu sunt bucureștean și acolo avem experiența dispariției unei părți importante a orașului. Chiar și așa, dacă, din ce a rămas, ar dispărea Arcul de Triumf, Parcul Tineretului sau Magazinul Unirii, viața nu ar fi la fel. Există semne ale schimbărilor în cultura locală?
Trăim într-un oraș în care există o dublă măsură și un discurs public duplicitar, demagogic și incoerent în ce privește chestiunea patrimoniului, promovând superficialitatea și forma fără fond. O atașăm stindardului strategiei turistice cu cataloage și broșuri cu imagini „photoshopate”, ca de paradis, cu un marketing umflat și ambalat în mod jalnic pentru momirea vizitatorilor, de te-ntrebi cum de nu ai observat până acum că trăiești într-un oraș, care surclasează Viena sau Praga, reducem ideea de prezervare a patrimoniului la dichisirea obligatorie a fațadelor, și la aplicarea unor amenzi (idee interesantă dar compromisă prin modul de punere în aplicare), dar demolăm clădiri propuse pentru clasare, ne ferim a ne supune unor reguli severe de mobilare sau reonfigurare a fondului construit istoric și fugim de inițiativa de extinderea a zonelor protejate. Reușim să atragem o grămadă de bani pentru restaurarea clădirilor din cetate, fondăm un muzeu al secessionului, dar suntem incapabili să le umplem cu conținut, cu mesaje culturale adecvate, excelăm în încropirea unor expoziții grobiene, provinciale, improvizate și bazate pe atracții ieftine de tip muzeul supliciului, marca disneyland, cu armuri sau suferințe vândute în spații închipuite drept beciurile Securității, care n-au nici cea mai mică legătură cu contextul. Și ca forfota să rămână întreținută, servim mici și bere, colinde, dulciuri, podoabe de brad, GrillFest și Mândru-i cântecu-n Bihor. Nu ar fi un capăt de drum, dacă aceste activități ar constitui doar îngrediente printre programe de calitate, demne de rangul locațiilor, care țin de specificul și unicitatea locului, încadrate într-o strategie culturală consecventă, însă în momentul de față ele dau tonul.
Trăim totodată într-un oraș în care mutarea și amenajarea unui muzeu constituie nu miza unui act cultural, ci una secundară de a servi drept etern teren de lupte politice dezgustătoare, în care unul din cele mai reprezentative exemple de arhitectură industrială (Moara Emilia) – aflat în curs de clasare ca monument – este demolat cu asistența activă a tuturor instituțiilor ale statului implicate în caz, pentru simplul motiv că se impunea crearea unui front comun local pentru a-i servi pe tavă proprietarului oportunitatea investiției imobiliare, un oraș în care lăcașul de cult al unor zeci de mii de concitadini care nu s-au mai întors din lagăre, îngropându-și cu ei un segment determinant al culturii orădene moderne este profanat, devenind cu același larg consens un ieftin, vulgar și bizar „punct de atracție“, un panoptic golit de semnificație și înconjurat de jur împrejur cu terase vesele cu bere și bezele, în care măsura excelenței arhitecturale se reduce la hilara goană după spectacol prin curajul de a ieși în consolă peste buza dealului (noua Ciupercă) sau ostentativ peste malurile Crișului.
Emődi Tamás (47 de ani) este arhitect. A semnat numeroase proiecte de amenajare urbană în Oradea și nu numai. Este câștigător al proiectului de reabilitare a pieței centrale a orașului, pe care Primăria l-a substituit abuziv cu formula Kitsch realizată în 2015.