Mă urcasem în troleibuz. Îmi găsisem un loc să mă aşez, mi-am scos cartea din ghiozdan şi am început să citesc. Eram pe drum spre Teatrul Metropolis pentru a vedea, alături de doamna profesoară de germană şi de o altă colegă, o piesă de teatru, evident, în germană.
M-am oprit puţin din citit ca să mă uit la ceas, era ora 18:50. Am considerat că ar fi bine să mă asigur că merg la locaţia corectă, aşadar i-am dat mesaj colegei, întrebând-o dacă piesa era sau nu la Teatrul Metropolis. Aproximativ 5 minute mai târziu, aceasta mă sună:
- Matei, mai ajungi la piesă?
Eram extrem de confuz. Ceasul era 19 fără, iar eu ştiam sigur că piesa începe la 19:30.
- Mai spune-mi, te rog, o dată: la ce oră începe piesa?
- La 19, a răspuns.
Eram aşa surprins că nu mai puteam să-mi adun vorbele. Am rugat-o, totuşi, să-i transmită scuzele mele doamnei profesoare şi i-am spus că mă voi strădui să ajung, fie că imi vor mai vinde bilet, fie că nu.
Şi aşa, am coborât la prima staţie, am deschis telefonul şi... ce să vezi? Răspuns la mesajul meu de mai devreme „Nu, este la Teatrul Odeon“. Nu ştiam dacă mai are vreun rost, dar, chiar şi aşa, am început să caut Uber prin telefon. Aplicaţia, însă, nu era nicăieri. Am încercat să o instalez de 5 ori, însă “Eroare 309” apărea de fiecare dată, de parcă aveam cea mai mică idee ce însemna asta. Resemnat cu întârzierea, am început să merg spre staţie, ca să mă întorc acasă.
În timp ce mergeam, un taxi liber se apropia. Nici nu m-am uitat care era tariful (deşi aveam un buget limitat, din care trebuia să-mi cumpar şi biletul) şi am făcut semn taximetristului.
- La Teatrul Odeon, vă rog!
Astfel, după 10 minute în care m-am uitat intens la aparatul de taxare, nu cumva să rămân fără cei 16 lei pentru bilet, am coborât din maşină, i-am mulţumit şoferului şi am luat-o la goană spre clădirea teatrului, fericit că mai aveam banii necesari şi doar 15 minute de spectacol pierdute.
M-am uitat, însă, 5 minute in stânga şi în dreapta la programul Teatrului, piesa se numea “R.U.R.” şi mai avea încă o oră şi jumătate din spectacol. Însă, nu era nimeni la casă. Văzându-mă pierdut, o doamnă se apropie de mine şi îmi spune:
- Cred că pe mine mă cauţi! Bilete din acelea reduse nu mai am, decât în lojă, la 32 de lei.
Vai de mine şi de mine! Acum nu aveam nici bani să îmi iau bilet! Din fericire, doamna mi-a explicat unde să mă duc să-mi iau bilet redus, însă, în drumul meu, m-am gândit „Dar dacă mă duc până acolo, oare îmi mai dă bilet? Să nu merg degeaba măcar.“ şi am făcut stânga-mprejur, m-am dus din nou la vânzătoare şi am întrebat-o:
-Doamnă, piesa mea a început acum aproape 30 de minute, dacă merg să-mi iau bilet, mă mai lăsaţi să intru?
- La „R.U.R.“?
- Da! Pot să dau fuga până la---
- Intră pe aici! a zis, întrerupându-mi discursul agitat.
Am înaintat pe hol până am ajuns la o domnişoară care se ocupa cu plasarea publicului.
- La ce piesă aveţi bilet? m-a întrebat.
- La “R.U.R.”.
- Aveţi bilet normal sau în lojă?
Încercam să-mi găsesc cuvintele, nu aveam nicio idee ce să îi spun, însă, înainte să mă pot gândi la ceva, se aude din capătul holului:
- Draga mea, la “R.U.R.” are bilet, in loja 17, spuse doamna de la casă.
“Lojă?” mă gândesc eu în timp ce domnişoara mă conduce chiar la lojă!!
Cu stângăcia oricărui elev de liceu întârziat care intră în clasă, m-am aşezat pe scaunul moale, cu o ruşine nemaiîntâlnită faţă de doamna de lângă mine, dichisită şi elegantă, probabil ajunsă la timp, în vreme ce eu nici nu mai ştiam cum mă cheamă.
Am urmărit piesa (sau, mai bine zis, subtitrările ei) cu mare drag pentru cât mai rămăsese din ea, am ieşit pe treptele din faţa teatrului, am schimbat câteva vorbe şi cu profesoara de germană, după care, m-am dus spre staţia de autobuz mai victorios ca niciodată.
