Îmbrăcat într-un costum scump, închis la culoare, având părul răvășit din cauza propriei transpirații și a agitației din cazinoul în care se afla de ore bune, Samael stătea pe pervazul larg din marmură și se uita, cu o tristețe specifică alcoolicilor, pe geamul ce bătea spre mare. Cheltuise pe băutură, numai în seara asta, mai mult decât cheltuise pe hainele pe care le purta în momentul de față. Dar, până la urmă, ce conta? De când ea nu mai era, banii, timpul, probabil că nici viața în sine nu mai contau.
Bărbatul, cuprins de o ușoară, foarte delicată amețeală – la naiba cu metabolismul ăsta, nici să se îmbete ca să uite nu poate –, ținea un pahar de whiskey în mâna stângă, pe care îl înclina de pe o parte pe cealaltă, astfel încât lichidul arămiu se lovea ritmat de pereții de sticlă, mimând izbirea valurilor de pietrele ascuțite din apropierea malului mării. Întunecată, de gânduri și, până la urmă, de stele și de noapte, apa sărată înghițea orice amintire pe care-o primea, la fel cum el înghițea gură după gură de alcool, cu speranța că va putea lăsa totul în urmă. Apa sărată, ștergând orice urmă de pe faleză, orice dovadă temporară a unui sentiment atemporal, orice înseamna ea. Fiecare fir de nisip ajungea una cu marea, pierzându-se în tumultul de valuri cum se pierdeau gândurile lui Samael în toxicitatea whiskey-ului. De fapt, cum spera el să le piardă. La fel cum a pierdut-o și pe ea.
Era de parcă Universul îi râdea fix în față: nu degeaba o cunoscuse pe Chloe pe faleză și nu degeaba ăsta era și locul unde a trebuit să-și ia rămas bun – pe faleză. Cu cât momentele astea deveneau tot mai clare, cu atât încerca mai tare să le înece în alcool: amintiri, gânduri, ”ce-ar fi fost dacă”... Reumplea tot mai repede paharul, pe care-l dădea pe gât aproape instantaneu, însă nu poate fugi mereu de regretele sale, nu poate să le ascundă mereu în spatele focului din gâtul său și a ochilor umezi, căci sufletul nu i se încălzește de la o multitudine de sticle de băutură. Își amintea de cum arăta când o întâlnise prima dată și se întreba dacă nu cumva o supraestimase când o comparase cu un înger, însă apoi se împiedica în zâmbetul ei, iar sentimentele pe care le simțea când ochii ei se luminau erau prea bune ca să nu aibă o legătură cu ceea ce este divin. Sau era, căci nimic nu mai este divin de când ea nu mai este aici.
Altă gură fierbinte de whiskey. Inelul de pe degetul mijlociu, de care și-ar fi dorit să poată scăpa cu ușurința cu care a scăpat-o pe Chloe din brațe, se lovea pierdut de pahar. Încă o gură de alcool. Și încă una, de parcă astea l-ar lăsa să uite odată și-odată de momentul în care, într-un final, o ținea de mână, și mergeau de-a lungul falezei, moment care îl pune să se confrunte cu mult prea multe probleme în momentul ăsta, când deja încerca să își oprească mâinile din tremurat și fruntea din pulsat. Totuși era așa de frumoasă, iar zâmbetul ăla parcă... cu siguranță îl făcea să simtă cu totul altfel de sentimente, lucruri pe care nu le-a mai trăit până acum. Și nu le-a trăit nici prea mult, căci îndată ce-a avut-o, a și pierdut-o; își dorește să fi apucat să mai facă măcar un pas pe nisip cu ea de mână.
Ce păcat că zâmbetul ei și ochii lor sclipitori nu erau decât o amintire, ce păcat că Samael nu mai poate ignora tăietura pe care o are de atâta timp în inimă, ce păcat că marea, parcă intenționat, ștergea tot, mai puțin amintirile cu ea! Parcă, la fel de intenționat, nici Chloe nu voia să iasă din mintea lui, oricât de încețoșată ar fi fost imaginea ei. În momentele astea, cu disperare realiza și Samael că ar da orice să recapete claritatea cu care-și amintește constant de chipul ei, că, în consecință, nu-și dorește să o uite pe ea. Că ar lăsa rana asta deschisă oricât de mult timp trebuie, doar ca să nu o piardă pentru a doua oară. Se agăța de mâna ei, de parcă ar fi vrut să o salveze, să o tragă lângă el și să o țină pentru totdeauna acolo, însă realitatea era că încerca să să tragă pe sine însuși afară din cercul vicios, înecat în alcool, în care se afla. Iar cercul ăsta vicios se repeta cu fiecare val ce se spărgea de țărm.
Nici nu mai conta. Altă gură de whiskey.
Text: Diana
Foto: Diana și Matei
Inspirație: „Lucifer” - serial produs de DC Entertainment, Warner Bros. Television, Jerry Bruckheimer Television
Mă urcasem în troleibuz. Îmi găsisem un loc să mă aşez, mi-am scos cartea din ghiozdan şi am început să citesc. Eram pe drum spre Teatrul Metropolis pentru a vedea, alături de doamna profesoară de germană şi de o altă colegă, o piesă de teatru, evident, în germană.
M-am oprit puţin din citit ca să mă uit la ceas, era ora 18:50. Am considerat că ar fi bine să mă asigur că merg la locaţia corectă, aşadar i-am dat mesaj colegei, întrebând-o dacă piesa era sau nu la Teatrul Metropolis. Aproximativ 5 minute mai târziu, aceasta mă sună:
- Matei, mai ajungi la piesă?
Eram extrem de confuz. Ceasul era 19 fără, iar eu ştiam sigur că piesa începe la 19:30.
- Mai spune-mi, te rog, o dată: la ce oră începe piesa?
- La 19, a răspuns.
Eram aşa surprins că nu mai puteam să-mi adun vorbele. Am rugat-o, totuşi, să-i transmită scuzele mele doamnei profesoare şi i-am spus că mă voi strădui să ajung, fie că imi vor mai vinde bilet, fie că nu.
Şi aşa, am coborât la prima staţie, am deschis telefonul şi... ce să vezi? Răspuns la mesajul meu de mai devreme „Nu, este la Teatrul Odeon“. Nu ştiam dacă mai are vreun rost, dar, chiar şi aşa, am început să caut Uber prin telefon. Aplicaţia, însă, nu era nicăieri. Am încercat să o instalez de 5 ori, însă “Eroare 309” apărea de fiecare dată, de parcă aveam cea mai mică idee ce însemna asta. Resemnat cu întârzierea, am început să merg spre staţie, ca să mă întorc acasă.
În timp ce mergeam, un taxi liber se apropia. Nici nu m-am uitat care era tariful (deşi aveam un buget limitat, din care trebuia să-mi cumpar şi biletul) şi am făcut semn taximetristului.
- La Teatrul Odeon, vă rog!
Astfel, după 10 minute în care m-am uitat intens la aparatul de taxare, nu cumva să rămân fără cei 16 lei pentru bilet, am coborât din maşină, i-am mulţumit şoferului şi am luat-o la goană spre clădirea teatrului, fericit că mai aveam banii necesari şi doar 15 minute de spectacol pierdute.
M-am uitat, însă, 5 minute in stânga şi în dreapta la programul Teatrului, piesa se numea “R.U.R.” şi mai avea încă o oră şi jumătate din spectacol. Însă, nu era nimeni la casă. Văzându-mă pierdut, o doamnă se apropie de mine şi îmi spune:
- Cred că pe mine mă cauţi! Bilete din acelea reduse nu mai am, decât în lojă, la 32 de lei.
Vai de mine şi de mine! Acum nu aveam nici bani să îmi iau bilet! Din fericire, doamna mi-a explicat unde să mă duc să-mi iau bilet redus, însă, în drumul meu, m-am gândit „Dar dacă mă duc până acolo, oare îmi mai dă bilet? Să nu merg degeaba măcar.“ şi am făcut stânga-mprejur, m-am dus din nou la vânzătoare şi am întrebat-o:
-Doamnă, piesa mea a început acum aproape 30 de minute, dacă merg să-mi iau bilet, mă mai lăsaţi să intru?
- La „R.U.R.“?
- Da! Pot să dau fuga până la---
- Intră pe aici! a zis, întrerupându-mi discursul agitat.
Am înaintat pe hol până am ajuns la o domnişoară care se ocupa cu plasarea publicului.
- La ce piesă aveţi bilet? m-a întrebat.
- La “R.U.R.”.
- Aveţi bilet normal sau în lojă?
Încercam să-mi găsesc cuvintele, nu aveam nicio idee ce să îi spun, însă, înainte să mă pot gândi la ceva, se aude din capătul holului:
- Draga mea, la “R.U.R.” are bilet, in loja 17, spuse doamna de la casă.
“Lojă?” mă gândesc eu în timp ce domnişoara mă conduce chiar la lojă!!
Cu stângăcia oricărui elev de liceu întârziat care intră în clasă, m-am aşezat pe scaunul moale, cu o ruşine nemaiîntâlnită faţă de doamna de lângă mine, dichisită şi elegantă, probabil ajunsă la timp, în vreme ce eu nici nu mai ştiam cum mă cheamă.
Am urmărit piesa (sau, mai bine zis, subtitrările ei) cu mare drag pentru cât mai rămăsese din ea, am ieşit pe treptele din faţa teatrului, am schimbat câteva vorbe şi cu profesoara de germană, după care, m-am dus spre staţia de autobuz mai victorios ca niciodată.
