Poemul pârlitură, faptul zăduf
m-am ars în noaptea asta
m-am ars pe antebraț, în pripa selenară,
în formă de elipsă
m-am ars așa, adânc,
m-am ars așa de rău -
parcă m-a bătut Dumnezeu !
(cu obidă)
ce să zic și eu,
așa mă ard mereu
ca și cum ar trebui să-mi fac semnul dintâi
indicativul meu
să-mi delimitez capetele antebrațelor
acolo unde se întâlnește sângele cu adiaforia proprie,
cu partea nevăzută din lumea fizică,
cu momentul în care zic Bonjour
sau cu cel în care mă-ntind după legumele din piață,
partea văzută doar de buzele care or s-o pupe bientôt
de la unghie până la cot,
partea care o să se mire (cum s-a mirat acum trei ani, prima oară)
că arsura e încă hot.
Vocea ieșită din gura jinduită are să întrebe ce s-a întâmplat – deși știe -
eu am să șovăi, am să mă gândesc că e doar un căcat!
am să spun
"o neatenție pe când frigeam o friptură"
și, fără să-mi măsor mișcările,
am să-mi duc arsura fix la gură.
iar gura care mă va interoga are să mă sâcâie, are să mă submineze cu întrebările lumii
cu reproșurile lumii
cu circumstanțele abrutizante ale lumii,
cu detaliile frapante ale lumii
doar până am să-i propun să-i dau de-ale gurii.
atunci am să fiu doar eu și-un cuțit (ce-i nedrept, nu prea bine ascuțit)
în bucătăria îngustă în care mă simt iscusită, vrednică și lăudată
leit femeilor care au o bucătărie adevărată.
spuneam ca m-am ars,
pe partea dreaptă a tigăii,
mi-am atins gândurile de intenția necugetată
care și-a dat drumul sfârâind – fără să știe
pe sfârșitul unui piept de curcă – decupat din carnea vie,
zdrelind singurele urme din pielea văii nemuritoare,
singura care știe despre ce se vorbește aici,
singura care a aflat ce mă așteaptă în zare.