Cu Pegasus de la Paris la Berlin și-napoi
Eu nu sunt o biciclistă, sunt o femeie căreia îi place să se metamorfozeze cât mai des.
Când locuiam în București, am început să mă duc cu bicicleta la serviciu. Nu pentru că era prea lung drumul cu metroul sau pentru că autobuzele nu veneau la timp, ci pentru că deveneam anxioasă văzându-mă laolaltă cu atâția oameni. Nu-s mizantropă, pur și simplu nu-mi place să fiu înconjurată de prea mulți oameni. N-aveam bani să-mi iau o bicicletă ca lumea așa c-am cotrobăit într-un un grup online unde oamenii dădeau chestii gratis. Mi-am găsit un mountain bike portocaliu cu care mă duceam de pe 11 iunie până în Basarab și-mi plăcea la nebunie! Îmi plăcea că trebuie să mă strecor, că trebuie să fiu atentă să nu mă izbească vreunul cu portiera sau să n-o iau aiurea la stânga când mă uit în spate, peste umăr. Cel mai mult îmi plăcea să văd de departe coloana de mașini la semafor și să trec prin dreapta lor fără grabă, să ajung când se face verde și toate motoarele se agită sub carcase si se pornesc. Apoi, să trec prin intersecții era un alt fel de plăcere, cu un pic de teamă. Ca-n jocurile video cu mașini. După câteva luni, am primit cadou un Pegas c-o viteză, unul din alea ultimele pe care le uitaseră în fabrică. Când l-am văzut, m-au apucat deodată și dragul și râsul. Mi se părea că era prea mic. Că era prea roz. Avea o șa ridicolă din mușamă. I-am schimbat roțile, șaua, pedalele, i-am mutat viteza din spate în față, l-am spoit cu verde pe ici pe colo și-am continuat să mă duc pe biclă la serviciu. Când m-am suit prima oara în noua șa, am simțit că m-am așezat pe ce trebuie. Cu Pegasul mă strecuram peste tot; era așa de mic că mă gândeam mereu că arat ca și cum aș călări un cadou-surpriză găsit în pungile de pufuleți.
Apoi, m-am mutat la Paris și mi-am luat Pegasul cu mine - n-am vrut să-l dau la nimeni! Am coborât cu el până la Sena, m-am chinuit de fiecare dată să urc pe Menilmontant (o stradă pe o colină) ca să ajung acasă, l-am dus prin pădurile din suburbii, pe trasee de VTT ca să ajung la nu știu care lacuri, l-am dus și la castele, m-am plimbat cu el și pe un canal, printre lanuri, pe drumuri mici, pe drumuri mari, l-am și făcut să sară pe rampe într-un skate park, până mi-am dat seama că... mai mult nu pot cu el! L-am agățat într-un cui, într-un garaj și mi-am făcut rost de un... Pegasus. Un city bike nemțesc cu 21 de viteze și-o șa bombată din gel, divină. Are și-un logo din metal – un cal cu aripi. Și nu-i roz. Am început să umblu cu ea prin Paris și primele dăți n-am simțit că-i a mea. Se lipea de asfalt prea ușor, uneori simțeam că se duce fără mine, că mă ignoră cumva.
Cu bicicleta asta am plecat la Berlin în iulie și tot cu ea m-am întors în Paris. Ne-am pornit la drum în formulă de cuplu, eu cu Pedro. Cu vreo 3 ani în urmă, el făcuse deja o călătorie pe biciclete, cu un american și-o nemțoiacă din Passau până în București, trecând Carpații ca să ajungă în capitală după două mii și ceva de km, în 3 săptămâni. Eu aveam un record de numai 40 de km făcuți într-o după-amiază de duminică din Paris până într-o suburbie unde își pictase Van Gogh lanul de floarea-soarelui.
Pedro cunoștea procedura unei călătorii lungi cu bicicleta așa că l-am lăsat să ne aprovizioneze cu ce credea că ne trebuie pe lângă strictul necesar (chiar dacă unele mi se păreau ridicole): pedale automate plus încălțăminte specială, sacoșe impermeabile, cort, saltele gonflabile și saci de dormit, pantaloni de cicliști și mănuși. Până în ziua plecării, m-am pregătit psihologic pentru ceva ce știam că are să fie foarte interesant. Mă gândeam la câți km o să fac în prima zi, la cum o să fie să dorm mereu în cort, la cum o să mi se transforme mușchii corpului, la stările de spirit pe care aș fi putut să le am. Prietenii mă tot întrebau dacă mă simt în stare să plec. Nu știam cum să le răspund fără să par arogantă, dar știam că odată ce mi-am pus în minte să fac ceva, n-am să renunț nici dacă am sa încep să crap pe ici pe colo. Pedro le zicea că o să pedalam în jur de 120 de km pe zi, cifre pe care oricum le-aș fi aranjat nu-mi provocau niciun fel de teamă, nici sarcasm, ci doar o foarte mare curiozitate. Puteam să fiu în stare să pedalez 120 pe zi fără să mă fi antrenat măcar o lună înainte?
Și nici nu m-am simțit vreo clipă nepregatită pentru prima mea expediție pe bicicletă până în ziua plecării, când totul era montat cum și unde trebuie, eram deja echipată și Pedro m-a sfătuit să dau o tură pe stradă până mă obișnuiesc cu greutatea bagajelor. M-am suit în șa și, imediat, am simțit că-mi pierd echilibrul, că roata din față o ia stânga-dreapta indiferent de cât de tare mi-aș încorda mâinile pe coarne și fesele pe șa. Mi-am zis „Hesus! Poate că nu sunt în stare să fac asta!”. Sacoșele cântăreau doar un pic mai mult de 20 de kg, însă bicicleta în sine avea cel puțin 15 plus antifurtul si cei 3 litri de apă. Mi-a luat vreo jumătate de oră ca să mă conving că pot să-mi stăpânesc bicicleta, dar am pornit la drum cu teama că am să cad pe o parte ca și cum aș fi fost parte integrată din greutatea pe care trebuia să o controlez. Însă, după trei zile și două căzături minore în care mi-am spart farul și mi-am zgâriat o coapsă, aveam impresia că ce putea să fie mai rău mi s-a întâmplat deja. Pedalam și luam virajele așa cum mă sfătuise Pedro – ca și cum aș conduce un camion!
Am plecat din Paris într-o marți, pe 2 iulie și-am ajuns în Berlin într-o miercuri, pe 17. Prin Franța am luat-o pe lângă canalele unui râu care se cheamă l’Oise (afluent principal al Senei). Am dat și de căi barate sau de poteci năpădite de ierburi înalte sau cu pietrișuri umede, mișcătoare așa că primele trei zile au fost cele mai dificile. Am pedalat și pe drumuri județene și pe porțiuni scurte de drumuri naționale, dar am traversat și sate izolate, o porțiune scurtă de munți foarte joși, păduri pe poteci și am luat-o și pe drumeagurile interzise de pe lângă căile ferate. După ce am intrat în Belgia, totul a devenit foarte simplu. Imediat după graniță, am găsit pistele construite pe o fostă cale ferată care traversează acum ce traversau trenurile odinioară. Am ieșit de pe traseu doar ca să ne cumpărăm mâncare sau ca să vizităm vreun orășel. Destinația era Louvain-la-Neuve, unde am dormit la Adrian, un fost coleg de facultate care ne-a facut turul orașului construit pe treptele unui deal, cu pădure la poale și-un lac artificial, ne-a cumpărat și bere, ne-a pus și muzică – foarte simpatic! Apoi, am trecut în peisajele geometrice ale Flandrei, unde casele sunt simple, identice, dar cu grădini distincte, minuțios aranjate, cu plante și arbori exotici, unde tufișurile sunt tunse chiar și duminica. După două zile belgiene, am trecut granița la olandezi, ceea ce s-a simțit ca și cum am trecut din Olanda... în Olanda. Singurele diferențe evidente erau vântul ceva mai aprig, magazinele deschise duminica și nebunia de parcări și șosele suprapuse pentru biciclete. Am început să coborâm drastic, dar cu vântul din față și-ntr-o atmosferă încinsă, de peste 35 de grade - mă simțeam ca și cum ne îndreptam spre fundul fierbinte al pământului. Următoarele destinații au fost Lüdinghausen și Münster, dar până acolo am mai umblat puțin prin Olanda și-am intrat în Renania de Nord imediat după Venlo. În Münster am ajuns după o săptămână și am făcut o pauză de-o zi la Remi, fratele lui Pedro, unde ne-am spălat câteva haine, am dormit, am scris în jurnal și am mângâiat câinele roșcat al casei. Îmi simțeam toți mușchii întinși, eram arsă de soare, aveam picioarele pline de vânătăi și coapsele îmi erau deja mai puțin bombate. Începusem să fiu obosită și-i tot repetam lui Pedro că așa trebuie să te simți în primele secunde când ești tras pe roată! El îmi spunea că picioarele sunt, fără îndoială, cele mai ascultătoare părți ale corpului, că, oricât de obosite ar fi, tot or să continue, tot or să pedaleze, dacă mintea le spune să nu se oprească. Și-așa a fost! Făceam cel puțin 80 de km pe zi și simțeam că nu mai am corp de femeie, ci că mă transform într-un fel de creatură cu mușchi fusiformi, ca o pasăre fără pene care poate să zboare cu tot cu aparatul metalic cu două roți pe care îl ține în echilibru, între picioare. Asta mi-a plăcut cel mai mult din toată călătoria: că pe zi ce trecea, mă simțeam foarte puternică și foarte liberă, în stare – așa cum îmi spunea mama când eram mică – să pot face orice! Aici voiam să ajung de când am început povestirea, la punctul în care să spun că bicicleta îmi dă starea de spirit de care am nevoie ca să mă duc oriunde ca să mă simt așa cum sunt cu adevărat. Mi-ar plăcea să spun că mi-am simțit bicicleta ca pe un cal, dar, cum n-am călărit decât o singură dată cu bunicul, când aveam doar câțiva ani, nu-mi aduc bine aminte sentimentul.
Călătoria a continuat puțin spre nord, după care am trecut Elba în Germania de Est, unde se vedeau semnele inundațiilor recente și se impregnase mirosul recogniscibil de mucegai – lanuri de cereale, păduri, grădini mucegaite și poduri rupte de ape. În ziua aia ne-am dat seama că nu avem unde să ne punem cortul, asa că era imperativ să ajungem la Berlin. A fost cea mai lungă zi - 150 de km pe care i-am încheiat noaptea, cu bere și pizza la prietena Kim care ne-a așteptat cu cel mai mare drag și cu liniște. Ironia sosirii a încolțit fără dubiu din toată adrenalina pe care o acumulasem în cele două săptămâni. N-am știut să mă bucur, cum mi-aș fi imaginat, de toți kilometrii pe care îi făcusem! Știam ce și cum - erau aproape 1300 – însă mi se părea atât de fezabil încât n-aș fi desfăcut o șampanie!
La Berlin am petrecut o săptămână de odihnă pe iarbă, apoi am luat trenul până la Strasbourg, de unde am pornit iar pe canale (Canalul dintre Marne și Rin), pe un drumușor care se cheamă „Calea Ecluzelor” și care traversează munții Vosgi. În regiunea Alsace a fost o prea mare plăcere (pistele existau și erau semnalate la fel de bine ca în Germania), apoi peisajul a început să devină dificil. În regiunea Champagne erau doar coline și aproape deloc piste de biciclete. Am luat-o pe drumuri naționale, vălurite și ostile, încinse și rezervate exclusiv mașinilor, limitate la viteza de 110 km/h. Am îndurat o caniculă franțuzească surprinzătoare și mi-am zis de multe ori că nu mai pot, că am să iau trenul din prima localitate. Însa ne aflam deja în plină „Diagonală a Vidului” (zona în care nu sunt nici măcar cătune, ci doar ferme) și, așa cum mi-a tot spus Pedro, doar capul decide pentru corp. Am scrâșnit din dinți și am pedalat. Am fredonat Maria Tănase și un cântecel în spaniolă pe care l-am învățat în clasa a cincea. Am mâncat batoane de cereale și am băut mulți litri de apă. Am făcut încă 140 de km până în Nancy, apoi am trecut două coline curajoase și o pădure frumoasă și crâncenă sub caniculă, am luat cina sub semnele furtunii și, la culcare, am dat nas în nas cu un uragan care voia să ne ia pe sus, cu tot cu cort. Am pedalat prin ploaie măruntă pe urcușuri, apoi iar pe caniculă și, spre final, pe o vreme înnorată cu vântul de Vest bătând din față, binecunoscut în île-de-France. Când am ajuns în Paris mi-a părut rău că s-a terminat. Făcusem iar mai bine de 100 de km, dar zău că nu m-aș fi oprit. Mi-aș fi lăsat doar bagajele acasă și-aș fi pornit iar spre nordul Franței, de data asta spre țările nordice, spre Norvegia, de exemplu, unde poți să ajungi luând un vas, o barcă, o plută, un vapor. Dacă ar fi să aleg o singură concluzie din tot voiajul ăsta, ar fi că odată ce te pornești la drum cu bicicleta, poți să nu te mai oprești. Numai s-o vrei!
