— Eu sunt autor de non-ficțiune și colegul meu, Cosmin Bumbuț, este artist vizual. Lucrăm la un studiu despre violența împotriva copiilor și am venit să o vizităm pe A.
— Aha, de la o fundație, înțeleg. Veniți după mine, trebuie să facem o cerere de vizitare.
Mergem după femeia amabilă care ne conduce pe holurile reci de la Protecția copilului Olt. Am venit să o vizităm pe A., o fată de aproape 18 ani, care se află în grija statului, într-un apartament social, după ce părinții ei au educat-o cu biciul și cu parii din vie. Am discutat cu ea în București, apoi, când a fost transferată aici la liceu, am venit să o vedem. Ne ferim să pronunțăm „jurnalist“, „fotograf“, „proiect jurnalistic“ pentru că, din noiembrie anul trecut, de când batem țara în căutare de povești, toată lumea o ia la fugă atunci când le aude.
— Domnii sunt de la o fundație, de la București, au venit să o viziteze pe A., trebuie să completeze cererea.
Șefu’ ne privește pe deasupra ochelarilor și ne analizează concentrat.
— Da, să completeze. Care e scopul vizitei?
— Păi, să o vizităm.
— Da, da, scrieți acolo.
— Persoane fizice?
— Persoane fizice.
Am luat decizia să folosim termenul ambiguu de „material“ sau să spunem că „facem un studiu“ după ce am fost priviți chiorâș în repetate rânduri. Dacă suntem de la presă înseamnă că avem un interes, că o să iasă cu scandal și că o să se dea la televizor. „Domnu', unde apar pozele?“, strigă câte un bărbat suspicios în urma lui Cosmin. După ce am explicat de zeci de ori deținuților, autorităților locale, țăranilor cinstiți, copiilor gălăgioși care cereau o bomboană, dentistului din sat că, deși facem un „material jurnalistic“ nu suntem de la ProTV, că nu ne interesează certurile suculente de la cârciumă, cadourile electorale, săracii pe care statul nu vine să-i ajute și nici măcar de la ce partid e primarul din sat, am realizat c-am obosit. De fiecare dată când ieșim pe teren ne cerem scuze că suntem o echipă formată din jurnalist și fotograf. Îi asigurăm pe oameni că nu le deformăm poveștile, că nu ne batem joc de ei și că nu le recontextualizăm viețile. Le spunem că noi suntem mai speciali. Pe scurt, le jurăm că suntem mai buni decât ceilalți.
Am vizitat un sat din județul Iași la recomandarea unui ONG care ne susține proiectul (da, jurnalistic) despre violența împotriva copiilor. Pentru că urma să stăm mai multe zile acolo exact în preajma alegerilor pentru Parlamentul European ne-au sfătuit să nu spunem că suntem „de la presă“. Ne-au dat niște tricouri cu logo-ul lor și ne-au prezentat celor din comunitate ca fiind o echipă de cercetători care lucrează la un studiu.
— Domnu', domnu' unde apare filmarea?
— Într-o revistă de cultură, Dilema Veche.
— Hmmm. Nu se dă la televizor?
— Nu se dă.
— Da' ce sunteți dumneavoastră?
Întrebarea asta ne-a stat pe buze în toate zilele pe care le-am petrecut săptămâna trecută la Rășinari. Băteam la câte o poartă și nu mai știam cum să ne prezentăm. Am fost, pe rând, redactori, artiști, scriitori, cercetători, autorii unui studiu, ba chiar antropologi. Ni se împleticea limba când încercam să explicăm preotului, învățătorului, polițistului, doamnei de la magazin că nu avem intenții rele, că vrem să înțelegem un fenomen, nu să dăm cu parul.
Încă ne întrebăm filosofic ce suntem în fiecare seară în care bem un pahar cu vin după ce ne întoarcem dintr-o comunitate în care le-am spus tuturor că lucrăm la un „material“.
Echipa teleleu.eu, adică jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, adică redactori, artiști, scriitori, cercetători, autori de studiu, antropologi. Anul trecut am câștigat o bursă oferită de Centrul Rosalynn Carter şi de Centrul pentru Jurnalism Independent cu un subiect legat de cultura românilor de a-şi educa fiii şi fiicele prin violenţă, iar anul acesta am primit o bursă oferită de Superscrieri/ Avon pentru un material despre violența împotriva femeilor.
Mai sunt câteva zile până la spectacolul de Ziua Femeii pe care corul, format din 16 băieți, îl va susține la Penitenciarul de Maximă Siguranță (PMS) din Craiova. Elevii au între 18 și 21 de ani și sunt închiși la Penitenciarul de Minori și Tineri (PMT) din același oraș. Dan Buzărnescu, profesorul de muzică, lucrează cu tinerii deținuți din 1985, când actualul penitenciar era casă de corecție, iar el, învățător. Bărbatul de 62 de ani a alfabetizat mai bine de 600 de „urși“, băieți care atunci când ajungeau la pușcărie nu știau nici să scrie, nici să citească, și a lucrat la cor cu sute, poate mii de copii. „Am stat aici mai mult decât un viețaș“, spune el.
Din 2007, Buzărnescu lucrează numai cu cei care au înclinații muzicale. Dar pe lângă bătutul în darabane sau cântatul la acordeon, deținuții învață să se țină de-un program, să se ajute unii pe alții, să respecte niște reguli de conduită. Nu e puțin lucru, având în vedere că trei dintre ei n-au fost niciodată la școală, iar majoritatea au maximum șase clase și vin din medii defavorizate. Între melodii, băieții fac „bâză“ unii de alții, se cocoșesc și se vânzolesc pe scaune. „Haide, tati, că voi sunteți 20 și eu, unul“, le spune Buzărnescu. „Și în funcție de ce se-ntâmplă acum, la spectacol, sunt șanse mari să ne mai plimbăm pe-afară.“ Corul a cântat în Craiova la câteva baluri ale bobocilor și recent tinerii au fost invitați cu darabanele la București, la televiziuni.
Vali
„Nu mai forța vocea, nu mai încerca să treci peste celălalt“, îi spune Buzărnescu lui Vali, unul dintre șmecherii grupului. Băiatul poartă un tricou roz, o eșarfă cu pătrățele și blugi skinny. Are tenul închis și fața cu trăsături plăcute, care-l fac să pară când bărbat, când adolescent. Corpul musculos e încă firav, cu picioare subțiri și mâini mici. Începe să cânte „Am luat o lalea pentru mama mea“, iar profesorul încearcă să-i scoată onduleurile din voce și să facă melodia să sune cult. Vali o ia de la capăt: „Ham luat o lalea/ Pentru mama mea“. Buzărnescu îi face semn să nu mai lungească vocalele. Între timp, ceilalți băieți bat în darabane, iar Țesală ține linia melodică cu acordeonul.
Vali, care are acum 20 de ani, e închis pentru furt de când avea 16. „Nu ajungeam la vizetă să vorbesc cu Buzărnescu când venea să mă scoată de pe cameră“, spune el. „Pe dom' profesor îl iubesc că e ca un tată și ne-ajută când avem nevoie de-un raport bun. M-a ajutat și psihic cu activitățile, că mai văd lume. Cum sunt eu arestat de patru ani, mă mai satur de cei din cameră: aceeași vorbă, aceeași vrăjeală.“
Băiatul nu și-a cunoscut niciodată mama, care l-a părăsit când avea șase luni. L-a crescut bunica din partea tatălui, în timp ce părintele său ispășea o condamnare de zece ani. „Cea mai mare dorință a lu' mamaie era să fiu deștept și când iese tata să fie mândru de mine“, povestește Vali. „S-a bucurat când a văzut că știu să citesc la televizor și mi-a zis: «Mamă, pe tine te fac băiat cuminte».“
Are o voce plăcută, guturală, însă abia îi înțeleg cuvintele. Vorbește încet și, când rămâne singur cu noi în încăpere, pare timid. S-a maturizat în pușcărie și singurele contacte pe care le-a avut cu lumea de afară au fost spectacolele cu corul. Nu îl „caută“ nimeni din familie, pentru că bunica lui a murit când el avea 15 ani. „Eram foarte amărâți“, spune Vali. „Șase luni am mâncat numai pâine cu lapte, că nu aveam altceva. Când eram mic a căzut casa pe noi, cum ar veni tot acoperișul a căzut.“
Mai are 11 luni de pușcărie și activitățile de la cor îl ajută să-și treacă timpul. Bate un ritm de manele în darabane, iar ceilalți băieți îi țin isonul. „Îi las să cânte și ce le place, pentru că așa se simt în elementul lor“, spune Buzărnescu. „Dacă m-apuc acum să-i zic lui Vali «Ia mai du-te, mă, de-aci cu manelele tale» nu mai vine a doua oară la mine. E foarte dificil să iei de la zero un copil de 16, 17 ani. Conturul lui e deja trasat și pe acest contur trebuie să mă mulez cu influența mea educativă. Nu pot să-i dărâm valorile, pot doar să i le dirijez și să i le șlefuiesc.“
De când lucrează cu Buzărnescu, Vali a învățat să cânte muzică populară clasică, melodii de-ale lui Tudor Gheorghe şi muzică ușoară și a înțeles că, indiferent de stil, o melodie are un registru de interpretare și un mesaj care trebuie descifrat. Profesorul nu i-a spus niciodată vreunuia dintre elevii lui că e greșit ce-i place. „Uite, Pal, de exemplu, scrie versuri de hip-hop despre viața lui: cum a fost abandonat, cum s-a luat de droguri, cum l-au prins gaborii și i-au pus cătușele. Am ascultat cu el Puya și B.U.G. Mafia, i-am arătat unde se pune accentul pe silabă în funcție de ritm și cum se pronunță cuvintele.“
Olandezu'
Pal, poreclit Olandezu', sare în ochi printre ceilalți băieți – blond, cu ochi albaștri și ten deschis, înalt și bine-făcut, tânărul de 20 de ani poartă un tricou strâmt, care-i strangulează mușchii brațelor. Joacă rolul stomatologului într-o scenetă pe care o pregătește la club cu educatorul Cristi Dumitrescu. Buzărnescu și Dumitrescu fac o repetiție generală pentru spectacolul de 8 Martie pe care băieții-l vor susține peste două zile la PMS. Corul, darabanele, poeziile și scenetele trebuie să se încadreze în 40 de minute.
Olandezu' și Savin, care joacă rolul pacientului, își repetă replicile, iar educatorul Cristi Dumitrescu interpretează în paralel cu ei și gesticulează dramatic. Cei doi băieți au terminat 11 clase și sunt printre puținii deținuți cu atât de multă carte. Olandezu' s-a transferat la Craiova ca să-și termine liceul – la penitenciarul din Târgu Mureș se făcea doar clasa a noua. Are planuri mari: vrea să facă Facultatea de Drept la New York, să fie pilot în Germania sau să studieze economie în Olanda și apoi să devină om de afaceri.
Dacă ar fi „afară“, planurile lui nu ar suna utopic, mai ales că vorbește fluent patru limbi străine: engleză, maghiară, germană și română, care nu e limba lui nativă. Pal s-a născut la Tilburg, în Olanda, și a locuit acolo până la 12 ani, la niște prieteni de-ai părinților săi, împreună cu sora lui geamănă. Tatăl lor lucra la Londra, mama, la Köln, și trimiteau bani lunar pentru întreținerea copiilor. Deși vorbeau zilnic la telefon, Pal aproape că nu și-a recunoscut părinții atunci când s-au reîntors în Olanda.
După câteva luni petrecute cu ei, copiii s-au săturat de certuri. „Zbierau unul la altul, se înjurau, ne trezeau la patru noaptea să le dăm dreptate, de parcă noi trebuia să învățăm pe ei, nu ei pe noi“, spune Pal. La 14 ani, băiatul a luat primul pumn de la tatăl său. „Era nervos din cauza lui mama și s-a descărcat pe mine. Am fugit de-acasă și am ales mai bine strada decât să stau în casa aceea în care am părinți.“ Tot atunci a avut și prima experiență cu drogurile. „Traficantul mi-a promis că acele certuri nu vor mai exista, că nu o să mai gândesc acolo și-o să mă descarc.“ Poliția l-a găsit și l-a adus înapoi, dar certurile au continuat. Pal a fost bătut de tatăl său cu cureaua peste față și a fugit din nou. Înainte de a împlini 15 ani, a primit o condamnare cu suspendare pentru trafic de droguri, iar părinții l-au trimis în România, la alți prieteni de familie, ca să-l scoată din grupul de consumatori. Aici a fost închis la 16 ani pentru omor calificat, trafic și consum de droguri.
George
Sceneta cu stomatologul și pacientul e spumoasă, iar Olandezu' și Savin își visează replicile; Cristi Dumitrescu e mulțumit. Acum urmează poeziile. George, de 18 ani, pare cel mai mic dintre toți și îmi amintește de-un fost coleg de generală, olimpic la mate. E slab, are corp de adolescent în creștere, iar tatuajele, tăieturile de pe brațe și semnele de la țigările stinse pe piele nu reușesc să-l facă să pară fioros. Își ține gluga de la hanorac pe cap, deși Buzărnescu i-o dă jos în joacă de câteva ori și-l strânge de umeri ca pe-un copil. „Să nu-mi stai așa la spectacol, bine?“, îi zice profesorul.
George recită poezia „Mi-e dor de mama“ cu o voce dură, de bătăuș. Cristi Dumitrescu îl oprește și recită exemplificator, cu o voce gâtuită patetic: „Mi-e dor de mama/ Mi-e dor de tata!“. Băiatul reia primele versuri, însă cu un ton sec. Aris, Țesală și Marius încep să râdă, iar George roșește. „Hai, mă, gata, terminați cu caterinca“, spune Buzărnescu. „Fii atent aici: te-ai întâlnit cu prietena ta, vorbiți de una, de alta și la un moment dat îi spui «Mi-e dor de mama!»“. George mai încearcă o dată, dar e timorat de hohotele de râs din fundal. Profesorul îi trimite pe cei de la cor la o țigară să se liniștească. „Am o mică strategie: îi las câteva minute să facă ce vor, să glumească cu celălalt, să fumeze, să schimbe o informație“, spune Buzărnescu. „Dacă aș fi dur, i-aș enerva și pe urmă ar fi mai greu de stăpânit. Așa îi las să-și facă numărul și pe urmă se potolesc, m-ascultă, că n-au de ales.“
Băieții se întorc de la țigară, iar George recită onorabil poezia. E încă roșu în obraji și gluga nu-i acoperă tenul aprins. Băiatul a fost închis la 17 ani pentru furt de mașini, însă prima spargere a dat-o la 16. George locuiește singur într-o garsonieră din Slatina de când avea 11 ani: tatăl lui a murit, iar mama sa a plecat la muncă în Grecia și îi trimite bani lunar. Doar mătușa lui trece pe la el din când în când să-i aducă de mâncare și să vadă dacă mai are nevoie de ceva.
„Anturajul“, pe care îl invocă toți băieții de aici, a fost și în cazul lui motivul pentru care s-a apucat de furat. Banii pe care i-a câștigat din vânzarea mașinilor i-a cheltuit cu fetele și cu drogurile legale. Mai are câteva luni până va ieși din pușcărie, însă gândul la viitorul său îl sperie, mai ales că se va reîntoarce în garsoniera din Slatina. „Cea mai mare frică a mea e ce-o să fac în viață, nu știu ce se-alege“, spune el. „Știu că dacă mă întorc acolo o să fac din nou, la asta mă gândesc în fiece seară“. Dacă va fi mai închis, George va face cel puțin cinci ani de pușcărie pentru că are trei condamnări cu suspendare.
Singurul lucru care-l ajută să nu se mai gândească la asta sunt activitățile de la club. „Domnu' Buzărnescu e ca tatăl nostru, ne învață numai de bine. El ne mai dă țigări în weekend, că atunci e cea mai mare criză pe pușcărie.“ Când băieții dintr-o cameră nu mai au țigări, organizează o „caleașcă“. Asta au făcut și aseară, când au stat treji până la patru dimineața, iar la șase s-au trezit la apel. Mai e o zi până la spectacolul de la PMS și toți băieții vin adormiți la ultima repetiție. „Am făcut caleașcă cu adidasul lui Aris“, spune Adrian. Adică au pus țigările într-un pantof legat cu sfoară și l-au tras de la un geam la altul până când a ajuns la destinație.
„Să nu vă prind cu fețele ăstea mâine“, spune Buzărnescu. „Și să nu îndrăzniți să nu...“, își mângâie obrajii. „Părul frumos pieptănat, fără excese din ăstea. Îl dați cu gel, dar fără exces. Aris, mâine să nu văd barba aia. În blugi, că toți aveți blugi. Tricouri: e ideal dacă avem negre, dar fără inscripții. Acu', vedeți și voi ce are fiecare“. Profesorul dă tonul și băieții încep să cânte cu voci de urși: „Soarele de dimineață/ Ce răsare-n calea ta/ Ție mamă îți urează/ Mult noroc în viața ta“. „Asta este! Haideți, băieți, gata, c-a reușit“, spune Buzărnescu, care se învârte-n jurul lor și le corectează pozițiile cu gesturi tandre.
Țesală zâmbește stingherit când profesorul îi lipește capul de pieptul său. „Hoții“, așa cum îi numește personalul din penitenciar sau cum își spun ei singuri, fără să se simtă jigniți, nu sunt obișnuiți cu efuziuni. Însă pentru Buzărnescu ei sunt doar niște copii. „Cu fiecare elev cu care am lucrat am încercat să scot delicventul din el și să-mi rămână copilul. În momentul în care a fost depus în penitenciar, el a fost pedepsit o dată și nu am voie să-l pedepsesc a doua oară. Eu trebuie să refac drumul înapoi și să-l ajut să iasă din penitenciar un om obişnuit. Uneori reușesc, alteori nu.“ Din experiența sa, Buzărnescu spune că numai 20 la sută dintre tinerii de aici nu vor mai face niciodată pușcărie.
Adrian
Băieții bat cu forță în darabane, deși Buzărnescu le face semn: „Ușor, ușor“. Asta e partea lor preferată, mai ales că majoritatea au calități ritmice. „Acest instrument are și un efect psihologic, pentru că-i ajută să se descarce de energie.“ Formația improvizează, iar Țesală le ține tonul la acordeon. Adrian are limba scoasă în timp ce bate concentrat. Are o mutră simpatică, de copil pus pe șotii, și zâmbește tot timpul.
Este închis de la 17 ani (acum are 20) pentru furt, deși lui nu i-a lipsit nimic. Părinții au plecat la muncă în Germania când era foarte mic, iar pe el și pe cei trei frați ai săi i-a crescut bunica. Primeau însă pachete și bani în fiecare lună. „Haine, jucării, electronice, telefoane, tot ce ne trebuia“, povestește Adrian. „Aș fi vrut să nu ne mai trimeată pachete, dar să stea cu noi.“ Copiii își vedeau părinții de două ori pe an, când aveau liber de la serviciu, iar majoritatea Crăciunurilor le-au petrecut fără ei. „Cel mai urât era când plecau înapoi“, povestește tânărul. „Stăteau cu noi două, trei săptămâni, ne plimbam prin parc, mergeam în Orășelul copiilor, apoi ei plecau.“
De regulă, cei care vin în custodia penitenciarului provin din medii subculturale, cu foarte mari carențe educative, explică Buzărnescu. „Eu nu pot să le refac cultura. Uneori nu pot să le dau nici cei șapte ani de acasă, dacă nu au avut norocul să trăiască într-o familie care să-i învețe ceva.“ Aici vin băieți care până la 18, 19 sau 20 de ani n-au fost niciodată la școală. „O parte din vină o are și familia, dacă nu toată vina“, spune profesorul. „Sunt familii care i-au abandonat, i-au neglijat, nu i-au școlarizat. Când se întâmplă chestia asta intervine anturajul și de aici încep toate necazurile. Am avut și situații în care elevii spuneau «La ce să mă întorc acasă când ăl bătrân nu se trezește de dimineața până seara, o bate pe mama, o bate pe soră-mea și pe mine mă trimite la furat?».“
Petrișor
La opt dimineața, când Buzărnescu vine să-i scoată din camere, băieții sunt dați cu gel și îmbrăcați în cele mai bune haine ale lor. Merg la club să ia instrumentele, boxele și mixerul, apoi trec prin scanerul de la poartă. „În pușcăria asta e un singur șmecher și ăla sunt eu“, le spune gardianul în timp ce urcă în microbuz. „Aveți grijă, chiar dacă nu se consemnează, se ține minte.“ Băieții râd, bat în darabanele pe care le țin în brațe, vorbesc tare și agitat. „Bă, c-am mai ieșit p-afară cu spectacolele e una, că nu ne cunoștea oamenii“, spune Petrișor. „Dar ăștia de pe pușcărie ne știe, avem familie p-acolo. Nu ne putem face de râs în fața la hoți.“
Petrișor, zis Becali, e fericit: astăzi a primit scrisoare de la femeia lui după șapte luni în care n-a știut nimic de ea. Ca să marcheze momentul și-a desenat niște buze pe gât. În drumul către PMS îl imită pe Becali: „Dau 1.000 de euro la cine știe să-mi zică tot Crezul, da' n-am mărunt acuma la mine.“ Băiatul, care are 20 de ani, face pușcărie de la 15. „Mie mamă și tată mi-e pușcăria, aia a avut grijă de mine“, spune el.
Nu și-a cunoscut niciodată tatăl natural și a trăit cu un părinte vitreg, care îl lovea tot timpul. Când Petrișor avea trei ani, bărbatul i-a spart dinții pentru că a stricat un aparat de radio. Iar cea mai zdravană bătaie a primit-o la șapte ani pentru că i-a scăpat armăsarul când se întorcea de la păscut. „M-a legat de un stâlp și m-a bătut pe spate cu frânghia de la tractor udă cu motorină. Plângeam și spuneam: «Las' că mă fac io mare».“ Când s-a făcut mare, Petrișor a fost condamnat de mai multe ori din cauza scandalurilor. „Câteodată stau așa în pat și mă gândesc: «Doamne, da' cu ce-am greșit de sunt înapoi aici, ce-am făcut, am omorât om? I-am dat una și a căzut jos, nu i-am dat în cap, nu l-am omorât“, spune el.
Microbuzul oprește la Penitenciarul de Maximă Siguranță din Craiova, iar băieții trec printr-un control mai serios decât la cel de la minori și tineri. Clubul de aici are scenă și scaune ca de cinema. Buzărnescu îi organizează: unde să pună mixerul, boxele, instrumentele, cum să stea pe scenă. Spectacolul de Ziua Femeii e doar pentru deținute, iar femeile sunt aduse pe rând din camere. Băieții scanează publicul în căutare de trupuri tinere. Un grup de fete de vreo 20 și un pic de ani stau în rândul cel mai din față și-l filează pe Olandez. „Ce frumos e!“, șușotesc. Olandezul le ignoră, însă Aris privește insistent către ele. O fată șatenă îi zâmbește în timp ce se joacă cu părul.
„Au înnebunit salcâmii/ De atâta primăvară“. Băieții cântă pe fundal de chicoteli și râsete provocatoare. Alin stabilește contact vizual cu o femeie cu 10 ani mai mare și vreo 20 de centimentri mai înaltă. Mă gândesc că am mai vazut privirea asta pe Discovery Channel. „Îmi pare rău că sunt prea multe femei bătrâne la pușcărie“, zice Adrian, căutând cu privirea printre femei în vârstă, cu baticuri și fuste înflorate. George termină de recitat și corul începe: „Lângă tine, mama mea,/ Stau mereu alăturea/ Lângă tine fericirea mi-o găsesc“. Câteva spectatoare în vârstă plâng înfundat și-și șterg lacrimile cu baticurile.
Buzărnescu schimbă registrul cu ceva mai vesel și băieții încep să bată în darabane. Deținutele mai curajoase își scot gecile, se ridică și încep să-și unduiască șoldurile. Gardienii se apropie de scaune. Alin bate în darabană și între timp își face semne din ochi cu femeia pe care a filat-o. Își citesc unul altuia de pe buze. Cele 40 de minute de spectacol se termină, însă femeile aplaudă și cer bis. După încă o melodie, gardienii le scot din sală. Alin îi strigă ceva în romani femeii, iar ea îi răspunde în timp ce se îndreaptă către ieșire. E o hărmălaie de strigăte și râsete, pe care gardienii încearcă s-o organizeze.
Băieții lui Buzărnescu ies în curte să fumeze o țigară; spectacolul a ieșit bine, iar profesorul e mulțumit. „Bă, nu am venit degeaba aici“, se umflă Alin. Aris nu știe cum se numea fata șatenă: „Eh, ne mai uităm și noi să ne treacă timpul, că ce putem face? Dacă eram afară, altceva.“ Peste gardul din fundul curţii, acolo unde începe spațiul de detenție, se aude un răcnet: „Bă, îl fut în gură pe nazist“. Uşile grele din fier se deschid, iar pe lângă noi trece un grup de bărbați care ne privesc insistent. „Hai, bă, dați-i drumul“, le spune gardianul care-i însoțește. „Mai am trei luni până ies și pe urmă vin să-i dau muie, că face rapoarte aiurea la oameni“, scuipă printre dinţi un bărbat masiv, cu două capete mai înalt decât gardianul. Mergem către microbuz, iar băieții sunt tăcuți și obosiți de emoții. „Să moară mama, pe cuvânt de pieton dacă ajung aici“, îl aud pe unul dintre ei.
Oprim lângă o rulotă și un microbuz vechi, rablagit, între care câțiva bărbați beau și mănâncă la o masă scundă din plastic. Ne privesc curioși și ne invită la un pahar de vin și niște brânză.
„Kaptan“ Cengîz Ilyaslı, proprietarul – și locatarul – microbuzului este un bărbat scund, rotund și negricios, de vreo 55-60 de ani, care zâmbește întruna. Stă în parcarea din Izmir din mai, anul trecut; a fost căpitan pe vapoare comerciale și, după ce s-a pensionat, pentru că nu era însurat și nici nu avea copii, s-a mutat în mașină. E din Foça, un oraș la vreo 30 de kilometri distanță de Izmir, dar toți prietenii lui sunt în port, lângă bărci și vapoare, așa că preferă să trăiască aici.
Mă servește cu un vin prost, iar pe Cosmin, mai inspirat decât mine, cu o bere Efes. Ne îmbătăm repede și programat împreună cu Kaptan Cengîz și prietenii săi: Cünneyt Tunçbilek, un polițist pensionat, și Adem Hacioğlu, proprietarul unei terase de pe Kordon. Stăm pe scaune scunde, din plastic, lângă microbuzul din care se aude muzică – Rolling Stones, Jimi Hendrix, Pink Floyd și, într-un moment melancolic, Susanna, I'm crazy loving you. Kaptan Cengîz e DJ-ul și e mândru că ne surprind gusturile lui muzicale.
Vinul prost, tare și cremos, mi se lipește de cerul gurii, iar Kaptan îmi umple mereu paharul. De fiecare dată când se termină berile, Adem dă un telefon și un băiat pe motoretă aduce o plasă cu sticle pline și le strânge pe cele goale. Un lăutar cu o vioară trece de la o mașină la alta de parcă ar fi într-un restaurant. Începe să mi se pară firesc că mă îmbăt într-o parcare, alături de mașinile-bar cu tineri petrecăreți. „Bayram?“, îl întreb pe polițistul Cünneyt. „Yes, yes, bayram, nice view here.“ Tinerii din Izmir își petrec serile de weekend pe Kordon – alcoolul e scump în Turcia, așa că-l cumpără de la supermarket și vin să bea aici. În Izmir, temperatura nu scade nici măcar iarna mai jos de 10-12 grade.
La ușa microbuzului – adică intrarea în casă – Kaptan a pus o perdeluță care acum e trasă într-o parte. Se vede un dulap din lemn masiv, cu sertare și rafturi, care seamănă cu cel pe care-l avea bunica mea în dormitor, lângă pat. Picioarele sunt susținute de cărămizi, iar dedesubt sunt îngrămădite oale, pantofi și tot felul de plase. Pe dulap, geluri de duș, un televizor mic, cu o pată pe mijloc, ridichi, un radio antic, pahare și căni. Bancheta microbuzului ține loc de canapea, iar Kaptan doarme în spatele ei, pe o saltea. Deasupra patului, un portet în creion cu el în tinerețe, încadrat de rame aurii. Afară, lângă mașină, alte vase, găletușe și bidoane cu apă, pe care le acoperă noaptea cu o folie din plastic. Iar în partea din față, lângă șofer, o veioză înaltă, din lemn traforat, în formă de Turnul Eiffel.
Vinul a devenit suportabil sau poate Kaptan mi-a turnat dintr-o sticlă nouă. Polițistul Cünneyt, singurul dintre ei care știe câteva – adică maximum 10 – cuvinte în engleză, începe să discute politică. Împarte lucrurile în „very, very good“ și „very, very bad“. Primii sunt kurzii, care intră la categoria „very, very bad“: „Turkish, good people, Romania, good people, Arab, good people, Kurdish, very bad people“. Se uită în ochii mei să fie sigur că am înțeles: „Very bad people!“.
Dau din cap aprobator, nu e loc de contraziceri. „Erdoğan?“, întreb dornică să fac conversație, mai ales că împărțitul lucrurilor în „very good“ și „very bad“ simplifică semnificativ dialogul în turcă. „Erdoğan very, very bad!“, aproape că-mi răcnește în ureche polițistul Cünneyt. „Taksim protest good?“, întreb. „Very, very good!“, răspunde. Dar despre integrarea Turciei în Uniunea Europeană, ce părere are? „Europa, no, Great Britain, no, United States, no. Turkey! Turkey, yes.“ Începe să îmi explice ceva, dar nu mai folosește nici măcar un singur cuvânt în engleză. Nu înțeleg nimic, dar pare important. Vorbește rar în turcă, reluând cuvintele, de parcă le-aș putea înțelege dacă sunt spuse răspicat. Îi dau agenda, iar polițistul îmi scrie cu litere mari și frumoase: „Özgür bir dünya için kardeșlik sevgilerimle“.
Vinul pe care Kaptan mi-l toarnă constant în pahar miroase a detergent de vase. A mai rămas o singură mașină din care se aude o melodie turcească, lentă. Durerea de cap anunță o dimineață grea. Mă tot întreb ce mi-o fi scris polițistul în agendă. Îl și visez.
Dimineața, Kaptan Cengîz spală vasele pe caldarâm, la un robinet improvizat dintr-un butoi mare de apă. Pe geamul autorulotei noastre vedem femei și bărbați care aleargă pe Kordon, iar un pic mai departe, câțiva oameni hrănesc pescărușii cu boabe și pâine.
Erhan, bărbatul care locuiește în rulota parcată lângă mirobuz, împrumută două scaune din plastic de la Kaptan. Ne invită la masă, la un pahar de rakı. Gülay, soția lui, face curat înăuntru. Erhan a fost, de asemenea, căpitan pe vas, iar acum a ieșit la pensie. S-a mutat în rulotă, în Izmir, în decembrie, când a început să facă chimioterapie la un spital din apropiere.
Are 64 de ani, dar arată cu cel puțin 10 mai tânăr, și e căsătorit cu Gülay de 43 de ani. Vara stă în Antalya, unde are un „gulet“, un velier turcesc din lemn, cu care îi plimbă pe turiști. De vreo patru ani, de când au cumpărat rulota, Erhan își petrece iarna în parcare, în Izmir, orașul în care locuiesc fiul lor cel mare și mulți prieteni de-ai lor. Bem rakı cu fostul căpitan și ne uităm la mare.
După-amiaza parcarea se umple din nou de mașini și vibrații. La masa lui Kaptan apar polițistul Cünneyt și Adem, patronul de terasă. Ne retragem devreme de data asta, ca să fim siguri. Mă tot uit la ce mi-a scris polițistul cu o seară în urmă, iar Google Translate nu mă ajută. Un prieten turc din România îmi traduce pe Facebook literele desenate ordonat de polițist pe agenda mea: „Pentru o lume liberă e nevoie de dragoste frățească“.
De Elena Stancu
Coordonatele locului în care am dormit:
N 38° 27.342
E 027° 05.626
John a lucrat ca restaurator și constructor de vase, însă din cauza toxicității substanțelor cu care se vopsesc și se izolează bărcile nu se mai poate ocupa de asta. „Epoxy, big problem“, spune. Vasul de pescuit e al unor prieteni – „arkadaș“ – și, uneori, stă acolo. De obicei, doarme pe plajă, într-o mașină abandonată, căreia îi spune „my hotel“.
Are 60 de ani, nu a fost căsătorit niciodată, nu are copii, dar a iubit, 10 ani, o femeie. De 25 de ani, de când s-au despărțit, nu a mai iubit pe nimeni: „Many ladies, no love“. S-au despărțit din cauză că el era mereu plecat pe mare, iar ea nu putea trăi pe vapor. „No money, douche problem, food problem, essen problem“. După fiecare cuvânt sau propoziție, John rostește, obsesiv, „programme“ – pare a fi un fel de cuvânt de legătură.
De când lucrează pe vapoare, a vizitat mai toate țările din Europa – Germania, Finlanda, Anglia, Franța, Spania, România –, a fost în Africa, în Kenya și Liberia, și în Rusia, în Siberia. „Siberia, cold, no problem, hot lady“. Cred că încearcă să-mi spună că în toate țările ăstea s-a iubit cu câte o femeie. Și că dacă vreau să merg în Africa, se rezolvă: „boat, no problem“.
În tinerețe a studiat actoria, ne spune. A avut câteva roluri minore în niște filme germane. „John. John Wayne“, ne arată spre ochii lui albaștri. Poate că semăna cu el. Sau poate că doar îi plăcea John Wayne. La 26 de ani, s-a lăsat de actorie: „Concentration problem“. Mama lui se îmbolnăvise, iar el trebuia să muncească și atunci a început să restaureze bărci. Își scoate bandana încropită dintr-un tricou mai vechi, tăiat, și și-o aranjează mai bine. Pentru câteva secunde, îi vedem scalpul bătrân, chel, cu riduri ondulate.
…
Dimineața, John ne duce să vizităm Marina, locul în care bărcile stau iarna, pe uscat, sau unde vasele sunt construite și renovate. Pornim într-o plimbare – Marina e la doi kilometri depărtare de Bozburun –, dar în scurt timp, o mașină oprește lângă noi. „Arkadaș“, spune John, ceea ce în turcă înseamnă prieten. Urcăm în mașina bărbatului, care ne lasă în apropiere de șantier.
Economia micului oraș Bozburun, care nu are mai mult de 2.000 de locuitori, se bazează pe turism și pe construcția bărcilor tradiționale turcești, numite „gulet“: veliere din lemn, cu două sau cu trei catarge. Englezii, americanii sau norvegienii preferă să-și cumpere aceste iahturi ieftine, construite în Turcia, cu care să se plimbe vara pe Marea Egee, iar iarna să le lase în portul de aici.
Taner, pe care John ni-l prezintă „arkadaș“, este viitorul proprietar al unui vas cu mai multe încăperi, care tocmai se construiește. Când va fi gata, se va numi C. Taner 2, pentru că mai are un vapor cu același nume. Taner lucrează cot la cot cu muncitorii din Bozburun. Vara, face sejururi pentru turiști pe Marea Egee și din asta își permite să trăiască și să plătească construcția celui de-al doilea vas, care valorează în jur de 500.000 de euro.
Șifa ne spune că, deși velierul său nu are nevoie de reparații, preferă să-l scoată iarna din apă, ca să nu se degradeze. La fel ca Taner, el face vara croaziere pentru turiști și din asta trăiește tot anul. O săptămână de plimbat cu un „gulet“ costă în jur de 3.000 de euro, iar pe velier încap trei familii: are dormitoare separate, cu băi proprii. În banii aceștia sunt incluse trei mese pe zi – echipajul e format din Șifa, căpitan și bucătar, și un marinar.
Marina e o pădure deasă de catarge, în care se aude un cor constant de ciocăneli, bormașini și strigăte. Vasele poartă nume precum Excellance, Memories 1, Double Happiness 3, True Love, Ișik 8, Divers Delight 2 sau Koray 1. John ne-o arată pe Miriam Sophie, un velier vopsit în întregime de el.
La marginea șantierului se ridică o construcție enormă, un fel de depozit cenușiu. John ne șușotește că acolo se construiește un vapor pentru miliardarul Roman Abramovich. „Big mafia“, spune Șifa dând din mână. Intrăm în depozit, însă nu avem voie să facem poze. Cele 93 de coaste ale bărcii sunt acoperite de schele; ne plimbăm prin încăperile vaporului care va avea 150 de metri atunci când va fi gata – se lucrează deja de cinci ani la el și probabil că va mai dura încă doi.
Un bărbat se agită când ne vede înăuntru. Ieșim și picioarele ni se afundă în mocirlă. Toți cei pe care John îi numește „arkadaș“ își iau la revedere de la noi. Începe să plouă des și rece. John oprește o mașină. „Arkadaș“, ne spune. Un bărbat ne zâmbește și ne face semn să urcăm.
De Elena Stancu
Coordonatele portului din Bozburun în care am dormit:
N 36.6915792°
E 28.0418677°
Am parcat mașina pe plaja din Kaleköy, satul în care locuiește. Bărbatul de vreo 30 de ani, îmbrăcat în negru, poartă ochelari cu dioptrii mari și e neras de câteva zile. Seamănă cu imaginea-clișeu a intelectualului român din anii '90. Singura pată de culoare din ținuta lui e un rucsac roșu, pe care îl așază cu grijă pe banchetă.
Caner e comunist, mărturisește la al doilea pahar cu vin, și detestă societatea de consum. Vinde bijuterii – le cară cu el, în rucsac – și nu vrea să aibă un serviciu constant, care să-l țină prizonier nouă ore pe zi într-un birou de stat sau la vreo cafenea de pe insulă. E liber să muncească până la ora unu la prânz, apoi să meargă cu prietenii pe plajă, să bea o bere și să înoate. Sau să nu muncească deloc, dacă nu are chef.
Discursul său despre un socialism utopic sună cumva nefiresc pe fundalul cântecului de seară al muezinului. „Sunt un om credincios“, spune Caner, „dar nu ca ceilalți turci. Cred în Coran și în Allah, dar nu vreau să fac fapte bune ca să-mi asigur viața de apoi.“ Asta i se pare o ipocrizie – ești bun pentru că îți pasă de ceilalți, nu pentru că vrei să te vadă Allah. „Turcia nu e o țară credincioasă“, spune el. „Dacă ar fi credincioasă, atunci nu ar există mii de oameni fără adăpost în Turcia. Coranul zice că nu ai voie să lași un om să doarmă pe stradă.“
Caner visează să viziteze Cuba. Trebuie să mergi, îi spunem, cubanezii sunt cei mai fericiți oameni pe care i-am cunoscut vreodată, doar că ei nu-și dau seama cât sunt de fericiți și care sunt lucrurile pe care le vor pierde. „Nici eu nu știam ce dar mi-a dat Dumnezeu să mă nasc pe insula asta până când nu am fost la Istanbul și în Brazilia“, zice Caner. „Pe urmă m-am întors la liniștea din satul meu, la pomii de la mine din grădină și am realizat cât sunt de norocos.“ În Brazilia a fost ca s-o viziteze pe iubita lui, pe care a cunoscut-o pe internet. A stat acolo câteva luni și a trăit vânzând bijuterii. Înainte de asta, a locuit doi ani la Istanbul, unde avea o mică tarabă în bazar. Dar, după o vreme, agitația marelui oraș l-a obosit.
Acum locuiește pe insula Gökçeada cu părinții lui și speră ca lucrurile să nu se schimbe prea mult în următorii ani. Pentru că insula e mică vin foarte puțini turiști, așa că încă nu există lanțuri hoteliere sau clădiri înalte. Insula aflată la nord de strâmtoarea Dardanele are doar 30 de kilometri lungime și este populată mai mult de capre și oi. Până la sfârșitul anilor '60, aici trăiau în jur de 7.000 de greci, dar după ce a izbucnit conflictul din insula Cipru, autoritățile turce i-au alungat. Vechile sate grecești, cu case din piatră, se descompun azi la umbra dealurilor între care au fost construite, în locuri ferite de atacurile piraților. În fiecare vară, în iulie, foștii locuitori greci se întorc împreună cu patriarhul ortodox de la Istanbul ca să-și viziteze casele abandonate.
Satele noi, dintre care face parte și Kaleköy, au fost construite în anii '80, când guvernul a încercat să repopuleze insula care rămăsese pustie. Cei care erau dispuși să vină să locuiască aici primeau pământ și case la prețuri foarte mici. Atunci au venit și părinții lui Caner, care trăiau într-o localitate de lângă Marea Neagră. „Dar satele noi nu au nimic special“, spune Caner. „Trebuie să mergeți la Dereköy, veți fi impresionați.“
…
În afară de noi, în biserica ortodoxă mai sunt un preot, un cântăreț la strană, doi bătrâni și trei băbuțe care stau în partea dreaptă, dedicată femeilor, în spatele unui perete despărțitor. Cuvintele grecești cântate de preot se izbesc ascuțit de zidurile bisericii vechi din Dereköy. Satul a fost construit în jurul anului 1.400, când s-au stabilit aici câteva familii de greci. Astăzi, în Dereköy mai trăiesc 35 de turci și 40 de greci, ne spune Tekin, pe care îl vizităm după slujbă.
Tekin și soția lui, Gürbet, o familie de kurzi, au venit în Dereköy în urmă cu 30 de ani, când statul turc le-a oferit casele și terenurile unde locuiseră, până de curând, grecii. Satul e ridicat între două dealuri pietroase, roșiatice, pe care pasc, printre stânci, câteva capre agile. Siluetele caselor părăsite arată ca un decor de film cu fantome. Sunt vreo 100 sau 150 de case din piatră, care stau să se prăvale. Unele au ușile și geamurile zidite, iar drumurile pietruite sunt stricate și înnecate de mocirlă. Urcăm cu greu și, din când în când, auzim miorlăitul câte unei pisici flămânde. Pe Tekin și pe prietenul său, Seracettin, i-am cunoscut când am fost să vizităm singura casă din coșul căreia ieșea fum.
Bărbații taie leme, iar lângă ei Gülcan, soția lui Seracettin, croșetează o șosetă. „Çay?“, ne întreabă. „Evet.“ Intrăm în bucătăria ordonată, care miroase a ciorbă de fasole. Ne așezăm la masă și, pentru că este ajunul Crăciunului, Gürbet, soția lui Tekin, ne servește cu un cozonac primit de la vecinii lor greci, de pe cealaltă parte a dealului, și un fel de fursecuri turcești cu migdale.
Purtăm o conversație caraghioasă prin semne și prin desene pe hârtie, iar din când în când căutăm câte cinci minute un cuvânt în ghidul de conversație. Kurzii, „yoc“ engleză, noi, „yoc“ turcă. Cumva, reușim să ne înțelegem. Gülcan și Gürbet sunt surori (sau rude), iar acum Gülcan a venit împreună cu soțul ei să o viziteze.
Ne simțim bine în casa oamenilor acestora calmi și curați, care chiar dacă nu ne înțeleg, ne zâmbesc. Se face frig mai repede în Dereköy, unde soarele răsare și apune târziu din cauza umbrelor lungi ale dealurilor. Casele cenușii abia se mai văd. Ne încălțăm și plecăm la mașină, iar Gürbet ne dă la pachet o lipie și brânză de capră.
Text de Elena Stancu
Coordonatele locurilor în care am dormit:
Kaleköy: N 40.23016°; E 25.89285°
Dereköy: N 40.15240°; E 25.77537°
Insula Gökçeada arată ca o carte poștală. Peste tot. Plantații de măslini pe fundal de pământ roșu, dealuri pietroase populate de capre, sătuce cocoțate pe munții tociți albicios. Marea Egee transparentă se lipește de cerul senin, iar la orizont soarele se îneacă portocaliu în apă. E atâta feerie în jurul nostru, încât Cosmin spune că nu poate face decât poze proaste aici. Cu toate astea, insistă – oprește mașina de vreo trei ori ca să facă fotografii.
Parcăm pe o plajă complet goală, lângă un complex turistic care arată părăsit. Adică nu e nimeni aici, suntem singuri complet, între un lac sărat, populat de flamingi, și mare. Nu e cea mai confortabilă senzație din lume, dar încerc, încet, să mă obișnuiesc cu ideea. Pe Cosmin nu-l supără nici o panică, dar el nu poate fi violat.
— Ce se aude?
— Soba. Ți-e frică?
— Nu.
— Nu are ce să ni se întâmple. Suntem pe o insulă.
— Îhî. Și ce dacă?
— Nu poți fugi de pe insulă decât atunci când vine feribotul. Ești prins imediat. Și aici toată lumea știe pe toată lumea.
— Îhî. Nu cred infractorii sunt atât de analitici.
— Vrei să parcăm în oraș? Ne întoarcem dacă vrei.
— Nu, nu sunt OK.
Soba pocnește și boilerul țiuie. Știu exact, că le-am ascultat cu atenție. Vag, se aud valurile.
— Știi de ce cred că ne e frică? Din cauza filmelor americane.
— Cum așa?
— Niciodată în filme nu pleacă doi, singuri cu camperul pe o plajă pustie, și se simt bine. Întotdeauna se întâmplă ceva nasol.
— Îhî.
O mașină oprește lângă noi și claxonează. Stingem lumina și sărim panicați să ne uităm pe geam. Panicată mai mult eu decât Cosmin, dar, repet, el nu poate fi violat.
— Nu ieși afară! Te rog, nu ieși afară.
— Mă duc să văd ce vor.
— Nu ieși. Asta aș face și eu dacă aș fi hoț, te-aș momi să ieși din mașină. Și pe urmă ți-aș da în cap, pentru că altfel mi-ar fi greu să sparg rulota cu ranga.
— Elena, nu-mi dă nimeni în cap. Nu au treabă cu noi, au venit la barca aia.
Lângă mal, pe mare, a oprit o barcă și doi bărbați cară o ladă frigorifică, probabil cu pește. Cosmin iese să vorbească cu pescarii inofensivi. E foarte greu să te obișnuiești cu ideea că, în principiu, oamenii n-au intenții rele. Caner, unul dintre pescari, vorbește bine engleza. Insula asta e unul dintre cele mai sigure locuri din Turcia, îi spune lui Cosmin. Ne lasă numărul de telefon și ne zice să-l sunăm când ajungem în oraș.
Coordonatele locurilor în care am înnoptat:
Kirklareli: N 41.73428; E 27.22503°
Aydincik: N 40.1471047°; E 25.9326185°
Pe un calendar bisericesc, atârnat pe perete, amândoi și-au însemnat zilele pe care le mai au de ispășit până la eliberare. Marginile albe ale calendarului sunt acoperite cu un calcul complicat al zilelelor-câștig pe care le-au strâns până acum — deținuții care lucrează primesc un salariu lunar și sunt eliberați mai devreme. Domnu' Dan a primit „evidențiere“ încă din prima lună de arest, când le-a cântat la chitară ofițerilor melodii învățate la Cenaclul Flacăra. Mai are numai cinci luni de închisoare, dar ăstea trec cel mai greu, spune el.
Lui Ion, pușcăria i s-a tras de la băutură — până când a ajuns la închisoare nu-și amintește să se fi culcat vreodată treaz. „Mai am octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie și pa, la revedere“, ne arată Ion cu degetul pe calendar. Acum s-a lăsat de băutură, deși ar fi putut să facă rost de alcool în închisoare.
Domnu' Dan, care se ocupa de panificație înainte să ajungă aici, a fost închis pentru o afacere cu fonduri europene. „M-a băgat DNA-ul, care-i căuta pe alții, mai importanți“, spune el. „Mi-au zis să-i torn, dar eu nu știam nimic. Eu am familie, am doi copii, cine știe ce s-ar fi întâmplat. Mi-au dat patru ani pentru corupție și am intrat doar eu la pușcărie. Deşi înainte credeam că corupția se face în doi.“
La cuptor, Ion și domnu' Dan au un mic tovarăș portocaliu: pisoiul Chirpac, de vreo 10 centimetri, ce poartă numele polițistului care l-a găsit și l-a adus la brutărie. Chirpac are urechile negre de cenușă pentru că noaptea doarme în cuptorul de pâine.
Penitenciarul de la Chilia e liniștit, mai ales că are un regim deschis și semideschis, ceea ce înseamnă că aici ajung cei cu pedepse mici sau care și-au ispășit cea mai mare parte din ele. Sunt condiții ca la țară, spune domnu' Dan – de exemplu, au apă caldă doar o dată pe săptămână –, dar mâncarea e mai bună decât în alte părți. Penitenciarul are oi, grădină cu legume și terenuri cu cereale. „Iar dacă aș fi fost la Vaslui nu stăteam așa de vorbă cu dumneavoastră“, spune domnu' Dan. „Înainte să vină ziariștii, ne prelucrau o săptămână.“
Pâinea e scoasă din cuptor. Primim și noi o pâine caldă, pe care o rupem cu poftă și o înmuiem în zacuscă. Domnu' Dan a scos de sub masă un borcan primit de la soția lui pe care-l împarte cu noi. Ion îi aduce chitara din cameră și domnu' Dan ne cântă melodii învățate la Cenaclul Flacăra.
Locuieşte la Sinaia, împreună cu soţia lui, Irina, şi cele două fete ale lor: Eliza, de aproape şase ani, şi Tereza, de un an. Când îşi pune ochelarii, seamănă cu Harry Potter, o imagine care se potriveşte pefect cu încăperea luminoasă, plină de jucării zburătăcite, în care stăm de vorbă. Îi mărturisim că nu ştim prea multe despre „muzica cultă“, iar Leo râde – prietenii lui, care nu lucrează în domeniul muzical, îl întreabă uneori de ce orchestra are nevoie de un om care să stea în faţă şi să dea din mâini.
Şi ce le răspunzi?
Că rolul dirijorului e destul de complex, nu înseamnă numai gestică. Toată gestica se poate învăţa în două săptămâni, pentru că asta e partea simplă. Cel mai important e ca dirijorul să vină cu o concepţie asupra lucrării şi cu o idee pe care vrea s-o transmită.
Ne lipseşte educaţia muzicală?
Cred că da şi probabil din cauza asta oamenii nu vin la concerte. Abia m-am întors de la Satu Mare, unde sala era doar pe jumătate plină. Prin comparaţie, la Bremen, în Germania, unde am avut recent câteva concerte, sălile erau pline. Din păcate, la noi, în şcoli, se predă numai teoria muzicii, care n-are nimic de-a face cu muzica în sine şi e plictisitoare. E ca o gramatică fără semantică. Teoria muzicii e necesară muzicienilor ca să poată citi o partitură; la şcoală, copiii ar trebui să asculte, pur şi simplu, muzică.
Cum stau lucrurile în Germania, din punctul acesta de vedere?
La Deutsche Kammerphilharmonie din Bremen veneau adesea grupuri de copii însoţiţi de profesori şi asistau la repetiţii. Managementul orchestrei avea un parteneriat cu o şcoală din apropiere şi elevi de toate vârstele stăteau cu noi în jur de jumătate de oră, probabil cât dura ora de muzică. În pauză, copiii, care erau foarte curioşi, puteau vorbi cu muzicienii. E o metodă bună de a-i atrage către muzica simfonică.
La Bucureşti, am încercat ceva similar: am luat legătura cu un prieten care are doi copii mici şi au venit la repetiţii cu toată clasa şi cu învăţătoarea. Au stat cuminţi şi au ascultat un fragment dintr-o lucrare de Antonín Dvořák. Cred că asta e o idee bună – elevii pot asista numai jumătate de oră sau 45 de minute dintr-o repetiţie şi astfel nu devine plictisitor pentru ei.
Tu ai crescut cu muzică în casă?
Mama era profesoară de franceză şi, de 8 Martie, primea flori, discuri ruseşti şi albume de artă. Încă de când eram mic ascultam împreună cu mama, la pick-up, muzică simfonică. Unele discuri îmi plăceau atât de mult încât le puneam tot timpul. În clasa întîi, de exemplu, ascultam Simfonia a noua de Anton Bruckner – asta aveam în casă, asta ascultam. A fost ca un microb care mi-a intrat pe sub piele şi, într-a şasea, am plecat la Iaşi, la şcoala de muzică.
Lucrezi la un doctorat despre compozitorul Gustav Mahler. De ce l-ai ales pe el?
Întotdeauna m-am simţit foarte aproape de muzica lui Mahler, care exprimă un anumit tip de pesimism şi introversie cu care m-am identificat. El a trăit acum 100 de ani, iar muzica lui nu a fost înţeleasă de contemporani; a vâslit, într-un fel, contra epocii. Cred că în situaţia asta a fost şi George Enescu, care are un limbaj dificil de înţeles chiar şi de muzicieni. Şi eu am dificultăţi în a-i înţelege muzica.
Ce înseamnă „a înţelege muzica“?
Să fii emoţionat de ceea ce asculţi. Dar muzica te poate emoţiona şi dacă eşti educat în direcţia asta. Dacă asculţi treptat genuri simfonice din ce în ce mai complexe, atunci începi să pătrunzi o anumită logică a structurilor muzicale, începi să înţelegi şi să rezonezi cu muzica. Începe să-ţi placă.
