Este deja noapte, iar barul plutește într-o lumină lăptoasă, ca într-o cameră de spital uitată de lume. El e acolo, încolțit într-un colț al realității, bătând în taste cu o viteză care sfidează ritmul uman. Îl privesc. Simte. Ridică privirea, un zâmbet forțat i se lipește de față ca o mască udă. Dă din cap, dar nicio negare nu-l poate ascunde de mine.
Nu știe ce sunt. Dar simte.
Poate că îi amintesc de tatăl lui, care și-a trăit viața în absență totală, sau de mama lui, care a fost muncă pură, o siluetă de hârtie arsă la margini. Poate mă confundă cu ambii, poate sunt. Poate că sunt acel moment între somn și trezire, în care nu mai ești nimeni.
Și cum am fost făcută din nervi și șoapte care nu se spun niciodată, mă ridic.
Mă duc direct la el, ca o febră care îți atinge ceafa înainte să o simți. Mă așez. Nu cer voie.
El: „Pot să vă ajut cu ceva?”
Eu: „Da. Închide laptopul.”
Și îl închid eu, cu o palmă moale, ca o binecuvântare.
Se ridică brusc, ca un mecanism stricat. „Trebuie să merg în cameră. Dacă mă scuzați…”
„Nu ești real,” îi spun fără să clipesc. „Deci nu poți pleca.”
„Te scuz, da. Te scuz pentru tot ce n-ai fost niciodată.”
„Nu, adică… lasă-mă să trec. Vreau să plec.”
Îi prind privirea ca pe un gând al nimănui.
„Rămâi. Cinci minute. Nu durează. Timpul e un sunet, și barul ăsta e mut.”
Râde scurt, artificial. „Bine. Ce vrei de la mine?”
„Ceva ce ți-e frică să-ți ceri singur.”
„Ai băut prea mult. Te las acum.”
„Și dacă nu mai vine niciun mâine? Dacă te culci și altcineva se trezește în locul tău?”
„Când ai pierdut timp ultima dată fără să te pedepsești pentru asta?”
Încearcă să plece. Eu dansez în fața lui, stânga, dreapta, ca o pisică electrică.
„Spune-mi ce vrei. Și voi fi. Mi s-a dat sarcina să fiu exact ce ai nevoie. Marele adevăr te caută. Și are ochii mei.”
„Am nevoie doar să fii departe de mine.”
„Ai nevoie de mult mai mult. Dar stai liniștit, secretul tău e în siguranță. Dacă vrei să te fut, o să o fac.”
„Suntem amândoi căsătoriți. Eu îmi iubesc soția.”
„Așa deci. E disfuncționalitate sau frică? Sau ești prea mic, fizic vorbind? Mă gândeam eu.”
„Furia e recunoaștere. Mulțumesc.”
„Nu am disfuncții. Totul e în regulă cu mine.”
„Arată-mi. Sau fugi de adevăr. Dar dacă nu e asta nevoia ta, nu trebuie să o faci.”
„Nu simt atracție față de tine. Îmi pare rău, dar trebuie să fiu sincer.” Se îndreaptă brusc, ca și cum sinceritatea e o armură.
„Deci asta e. Rejecția. Îți place să respingi, să controlezi distanța. De ce îți e frică?”
„Nu particip la teatrul tău absurd.”
„Pentru că dacă ești respins primul, doare mai puțin. Tipic. Frica de abandon. Dar abandonăm toți. Ne părăsim reciproc. Apoi, ne părăsim pe noi. Noapte de noapte, o moarte minusculă.
Și tu ești expert în asta. Fiecare seară, o separare. Un divorț zilnic de tine.
Dar te îngrijești frumos. Asta pot spune.
Ești impecabil în propria ta dezertare.
Noapte bună, dragule. Și drum bun în absența ta.”
pixelskylines
2087
stormborns
areudirty
dailybridgerton
