Alexender

Sunt un băiat simplu care nu poate vorbi exact ceea ce gândește și ceea ce simte pentru că îi este frică să nu pară vulnerabil în fața lumii 

[iburnedenough]

În viața reală stau un pic mai retras și niciodată nu spun exact totul ce gândesc. Niciodată nu am stat să mă gândesc de ce fac asta, am crezut până la un moment dat că este doar un obicei prost. Astfel că majoritatea lumii că consideră un pic mai introvertit, și nu e nimic mai adevărat decât asta.

Mintea m-a străfulgerat și m-am gândit de ce majoritatea fetelor „tocilare” de prin clasă, care nu au o viață socială foarte bogată ca tipii „populari” din liceu sunt predispuse să ajungă târfe, să trimită nuduri persoanelor care nu trebuie sub nicio formă să primească genul acela de poze, sau să ajungă niște zdrențe.

Posibil pentru că genul acesta de fete stând atât de mult timp mai singure au vrut doar să nu dea frâu liber desfrânării. Ceea ce e o greșeală pe care și eu o mai fac uneori (fac lucruri pe care nu le gândesc înainte și stau și încasez consecințele ce urmează).

Odată ce le-ai aprins fitilul și au dat de gustul desfrâului, acestea se duc în cap cu totul. Exagerează din orice punct de vedere și vor mai mult, și mai mult și niciodată nu își satură acea sete de popularitate, unele lucruri ilegale, substanțe puternice, bârfe, haine nu știu cum. Acestea din simple fete ajung niște târfe ordinare.

După ce ai trăit într-o viață în care nimeni nu ți-a dat niciun fel de atenție, atunci când ajungi în mijlocul ei faci tot felul de lucruri trăind acea mică euforie datorită faptului că ești privit. Dar la final când te întrebi „de ce dracu am facut-o?” nu îți poți găsi un răspuns rațional.

Nu vreau să vă creați impresia că zdrențele sunt cele care umblă tatuate, și consumă droguri. Am văzut suficiente terminate despre care a-i spune că sunt cele mai cuminți fete din lume. Și totuși după ce ajungi să le cunoști îmi schimb total părerea despre ele.

Am realizat că ăsta e și motivul pentru care primul reflex a meu când sunt pe afară este rămân un pic mai tăcut. Pentru a nu porni desfrânarea și să ajung să fac tot soiul de lucruri greșite din orice punct de vedere. Vreau să spun că nu aș dori să mă „babuinizez în favoarea tribului”.

[iburnedenough]

Spune-mi că mă iubești și n-o să pleci niciodată  Apoi fă-ți bagajele și pleacă... îți mulțumesc

Kazi Ploae 

[iburnedenough]

Să mâncăm pe terasă, să vorbim de idealuri Și tu să mă privești în ochi ca și cum chiar îți pasă

Sișu

[iburnedenough]

Nu vreau să extrapolez neapărat, așa că am să spun următoarele lucruri despre fetele pe care le-am întâlnit doar eu, cu care am vorbit și am creat poate unele relații.

Avusesem o perioadă în care eram foarte neutru. Nici nu îmi doream relație, dar nici nu trăgeam foarte tare să rămân singur. Nu îmi prea păsa de viața mea emoțională în acele clipe, pentru că aveam alte aspirații.

Am întâlnit o fată...un străin. Foarte neutră, puțin cam frumușică cu o voce cam ciudată de parcă vorbea puțin pe nas. Ulterior, aflasem că așa vorbește ea din fabrică. Am început să vorbim, să discutăm și ușor m-am cam îndrăgostit de ea. Îmi plăcea pentru că era modestă (credeam eu), că nu e pe interes.

Trăind adevărate tulburări emoționale din cauza ei nu prea mai judecam drept. Nu poți fi inteligent și îndrăgostit în același timp, de asta eu cred că sunt îndrăgostit tot timpul. Ajunsesem în punctul în care de fiecare dată când o vedeam mă topeam după ea, nu mai exista niciun fel de fată în afară de ea.

Era ceva având în vedere că la început nu mă atrăgea deloc. Nici nu îmi plăcea de ea, dar nici nu îmi crea vreun sentiment de repulsie.

Într-un târziu aflu că era (și este) doar o panaramă de liceu. Genul de fată pe care o vei tot întâlni în liceu. Mă tot futea la cap cu faptul că ei îi plac numai băieții de peste 18 ani. Nici 24 să nu aibă, dar preferabil 19-20 pentru că vezi doamne ei sunt altfel (ea fiind o boschetară îmbrăcată bine).

Eu când auzeam aceste lucruri îmi cream impresie despre ea că e cine știe ce inteligentă și că eu nu eram de ea. Acum că mă gândesc, e absolut firesc că nu sunt de ea. Și am zis stai să vezi că am întâlnit-o pe Einstein femeie. Numai că modul în care vorbea și gândea nu reflecta deloc aceste lucru.

Era pur și simplu genul de fată de mânca de cur pe toată lumea în absența ei și că ea e cea mai perfectă. Eu chiar am început să cred că ea este cea mai perfectă.

Nu există niciodată cineva perfect. Toată lumea are imperfecțiuni. Dar când imperfecțiunile sunt pe plan moral, ar cam trebui să fugi. Pentru că e mai grav să stai cu o boschetară de vrea numai plimbată cu mașina iar acasă mănâncă pâine cu zahar la cină decât să umbli cu o fată care nu are niciun fel de figuri numai că are nasul mare. Sau e un pic mai urâtă.

Degeaba ești tu frumusețea pământului, când tu de fapt ești ca o bombă în creier pentru că ești proastă de bubui. Până la urmă, ceea ce contează este sufletul și mintea iar asta nu e vreo expresie filosofică pe care toată lumea o repetă, dar nu o urmează nici dracu. Are și ea un sâmbure de adevăr.

Niciodată să nu ridici în slăvi o persoană. Dacă e cine știe ce cunoscut pe acolo pe la tine nu înseamnă că are ceva în plus față de tine. Sau că e mai deștept. Majoritatea care ies în evidență sunt ori proști, ori genul ca mine care nu au nicio părere personală și urmează ca proștii opinia turmei de oi fără să se întrebe dacă e neapărat bine sau nu. Și mă urăsc pentru treaba asta mai tare decât m-a urât oricine altcineva pentru orice rău pe care l-am făcut. Și am făcut multe.

Ajungi să te urăști singur pentru lucruri de care nu ești vinovat doar pentru că lumea din jurul tău o simte. Iar tu având o insecuritate mare a sinelui îi vei crede, ceea ce îți poate adăuga în greul pe care îl duci cu anxietatea, dacă suferi de ea. 

În clipa în care te cunoști foarte bine și poți să îți concepi idealul, atunci nu te mai interesează părerea oamenilor din jur. 

Indiferent cât de ignorant ai fi și îți dai cu pumnul în piept că pe tine nu te interesează ce zic oamenii, nu poate fi adevărat. Când 100 de persoane sau chiar mai mult îți spun că ești prost și nu ești bun de nimic, ajungi să-i crezi fie că vrei, fie că nu. Iar asta nu este neapărat problema ta, ci este faptul că așa am fost construiți ca oameni: să trăim în comunități și să cădem la comun acord cu părerile noastre. Tu fiind singurul care îți susții munca, potențialul sau imaginea vei ceda împotriva celor 100 de oameni care DOAR ÎȚI SPUN contrariul. 

Sugerez ca de fiecare dată înainte să te arunci să cunoști zeci de persoane pentru că ești cine știe ce extrovertit, întâi să te cunoști pe tine. Cunoscând atâtea persoane și împrumutând atâtea idei legate de viață, și trecând prin atâtea moduri de gândire vei ajunge să te pierzi pe tine. Să îți pierzi identitatea ta.

[iburnedenough]

Pentru fiecare deștept există o vagaboandă care îi pune capac

[iburnedenough]

Șmecher

Mă simt un pic ciudat fiindcă știu că mulți tineri sub 16 ani au înțeles „șmecheria” cam prost. Majoritatea copiilor sunt obsedați să fie în centrul atenției pentru că sunt extrovertiți. Poate nu toți, dar o bună parte din ei sunt cu siguranță.

Și au câștigat atenția lumii atunci când au încercat să dea cu pumnul. Să fie smardoi. Iar ei au perceput „șmecheria” fiind de fapt smardoiala simplă și proastă din orice cartier. 

Așa ajung majoritatea să o facă pe Van Damme când nu trebuie și ori ajung în spital bătuți aproape până la moarte. Sau poate s-a întâmplat să aibă la îndemână un cuțit și au intrat ei prin centrele de reeducare. 

Nimeni nu a luat niște copii să le explice faptul că să fi șmecher înseamnă să fi inteligent. Să îți faci banii singur și nimeni să nu te deranjeze. Să nu ai niciodată probleme cu nimeni, și tot ce faci e să îți faci banii. Cam asta este definiția șmecherului, sau a vagabondului de cartier (părerea mea).

Atunci când te îmbeți și sari imediat la bătaie nu e șmecherie. Este smardoială. Totuși ca să reușești să îți faci banii singur trebuie să știi să dai un pic cu pumnul. Așa este peste tot. Să nu ai deloc frică de bătaie indiferent de împrejurări. Și nu se aplică doar în viața de stradă. Trebuie să știi să te aperi poate când vii de la muncă și ești obosit, iar niște băieți de la o scară au rămas fără bani de țigări. 

Copiii nu știu lucrurile astea și mereu tind să creadă că dacă vrei să fi șmecher trebuie să știi să dai cu pumnul. Dar ei nu realizează că lucrul ăsta funcționează până la un moment dat când vine un alt smardoi și mai mare și îi face pachet. 

Să sari la bătaie primul și imediat nu te va ajuta foarte mult. Te va ajuta un pic ce-i drept pentru că lumea îți va știi de frică, dar tot vei avea probleme. Și unele chiar mult mai grave. 

Iar în plus de asta degeaba știi tu să te bați când nu te înțelegi bine cu lumea. Pentru că dacă se adună vreo 3 4 cu niște bâte pe sub geacă și niște cuțite în buzunare și borduri în mână, poți să fi tu și campionul campionilor în nu știu ce arte marțiale că oricum ți-o iei. 

Viața de stradă nu este o joacă ci trebuie să ai grijă cum o gestionezi. Acum nu vreau să sun ca Sișu sau ceva, să fiu un adevărat profet al străzii. Trebuie mereu să ai grijă cu ce fel de boschetari alegi să umbli, pentru că dacă dai de unii care chiar au tupeu să facă orice s-ar putea să ajungi la pușcărie din niște mici prostii mai repede decât te-ai aștepta.

Știu, sună a clișeu, dar nu e chiar așa. Majoritatea sunt tentați să facă trafic de iarbă. Cea mai simplă chestie. Fac totul ca la carte, fără nume la telefon, locații sau alte detalii, dar pe un client de-al lor îl prinde. Ăla zice tot. Așa că toată munca ta în ordine și ca la carte s-a dus pe Apa Sâmbetei. Ajungi frumos la pușcărie pentru că te-ai întins să vinzi la cât mai mulți și ai vândut și la un prost.

Sau poate într-o zi ai peste zece grame pe tine și mergi pe stradă. Și fix atunci ai ghinionul enorm ca o mașină de poliție să se oprească lângă tine și să îți facă percheziție.

Nu ține totul numai de inteligență. Trebuie din când în când să ai și gramul de noroc necesar să îți iasă tot ce ți-ai propus. 

Și niciodată să nu îți ieși din fire. Adică mereu să renunți când ești forțat să nu fii tu însuți în favoarea a oricui. 

„Ajungi să te babuinizezi în favoarea tribului” 

[iburnedenough]

Sunt sătul până în gât de copii crescuți în puf de către părinții lor. Au fost feriți de orice răutate a vieții și au crescut cu niște idei despre viață total greșite desprinse parcă dintr-un basm. Aici cred că este în special vina părinților.

Pot să-i înțeleg că din cauza spiritului patern tinzi să nu vrei să-i arăți copilului tău anumite lucruri care se întâmplă în lume, sau poate doar anulezi unele discuții pentru momentul când va fi mai mare și se va mai maturiza cu timpul. Este perfect normal. Numai că pe parcurs părinții vor anula complet unele discuții lăsând copilul să descopere singur ceea ce este și bine și rău.

Fiind propriul tău copil este omenesc să ducă o viață mai bună decât cea pe care ai dus-o tu, și să nu dea frâu cu unele lucruri de care ai dat tu, sau să nu întâlnească anumiți oameni și să nu vadă anumite chestii. Vrei de la el o viață cât mai sănătoasă din punct de vedere emoțional și psihic. Nu vrei să-l terorizezi și să îi creezi o imagine total întunecată asupra vieții și ce înseamnă ea.

Unii au crescut văzând ce efecte are alcoolul într-o familie. Ce se întâmplă dacă nu există comunicare într-o familie. Au văzut cât de tare te poate nenoroci lipsa banilor și de ce ești capabil să faci pentru a face rost de ei. Femei bătute, violate, copii maltratați și poate că „terorizați la școală” e prea mult spus, dar mai bine „șicanat”. Au cunoscut ce pot face aparatele și drogurile din tine (și vorbesc aici în special de etnobotanice). Unde te pot aduce împrumuturile la bancă. Au văzut faptul că există familii în care copii sunt biciuiți zi de zi, iar femeie e mașină de spălat vase și pe post de sac de box. Au învățat că alcoolul și violența nu e cea mai bună combinație.

Poate tu ai văzut deja lucrurile astea și le cunoști foarte bine existența deja, dar când o să ai un copil ai să vrei să îl ferești cât mai mult de lucrurile astea. Dar pici în capcana de a nu vorbi niciodată aceste lucruri cu el și să-l lași de unul singur să se descurce. Ceea ce este într-un fel OK atâta timp cât nu pică victimă. Dacă trece ca tine ca gâsca prin apă e perfect.

Cea mai bună soluție este să-l înveți tu deja lucrurile astea. Să-i spui că viața nu este întotdeauna roz și că unii nu au avut norocul lui de a crește într-o familie complet normală. Să-i prezinți toate aceste drame și să-i explici ce ai văzut tu mai exact cu ochii tăi. Iar, eventual, să-i explici cum să scape dintr-o altfel de situație dacă tot vrei să-i faci viața mai ușoară ca a ta.

Până la urmă dacă îl lași de izbeliște va trece prin viață ca tine. Observând în jurul lui ce se întâmplă și să înceapă să se sperie pe zi ce trece. Iar când percepe cu adevărat ce se petrece își dă seama că viața lui a fost un pic cam paralelă cu realitatea.

Lucrul nașpa este atunci când copilul tău pică de victimă în astfel de situații. Odată ce l-ai lăsat de izbeliște nu neapărat că își pierde încrederea în tine, dar tu nu i-ai construit niciodată un sentiment de încredere încât să vină la tine cu orice problemă o are. Și va tinde să țină în el mereu tot ce se întâmplă în capul lui și ori va înnebuni ori se va face creator de content pe tumblr, sau poet sau orice altceva încât să își poată scoate unele gânduri terifiante din cap.

Până la urmă să fim serioși, când o auzi pe maică-ta cum zbiară în bucătărie de durere pentru că este a 6-a oară pe ziua respectivă când este bătută de tac-tu alcoolic este un gând destul de terifiant.

Ca părinte ar trebui să își iei odrasla să o înveți că niciodată nu va fi numai bine. Sau numai rău. Să-i spui tot prin ce ai trecut tu, sau cum ai scăpat tu din unele situații limită sau chiar să-i zici cele mai importante lecții de viață pe care le știi.

Poate îl consideri copil ceea ce este excelent, dar de la o vârstă deja trebuie să vorbești cu el anumite lucruri pe care poate nu le-a văzut și nici nu le-a trăit. Nu ca să bagi frica în el. Dar să le cunoască și să-i formeze un caracter puternic și când se va izbi de ele în viață să nu fie doar stană de piatră de uimire, ci să aibă o idee cât de cât cum să rezolve problema. Odată ce-l lași să fie copil până la 20 de ani, sunt foarte mici șansele ca el să se maturizeze peste noapte, chiar dacă are el 20.

Va avea 20 și nu va știi să fie cinstit, nu va știi că doar prin muncă îți poți crea traiul, nu va știi care este scopul lui ca om în viață, nu va ști cum să se descopere pe sine. Mai ales că mulți tineri (inclusiv eu mai ales) au probleme majore la capitolul „descoperire pe sine” și suntem niște marionete. Nu gândim nimic ce facem și nu mai zic de gândire pe termen lung că nu există așa ceva. 

[iburnedenough]

De obicei oamenii se așteaptă să fi foarte simplu. Să nu ai niciun fel de problemă sau zi proastă chiar dacă ei te țin minte ca tipul care se distrează în orice moment. Și începi să te simți de parcă ești doar o jucărie și nu o persoană normală. Ca și cum nu ai voie să te simți rău, ci trebuie întotdeauna să fi fericit și vesel pentru a le transmite și lor această stare. Practic, ei vor ca tu să fi fericit pentru ca să le transmiți lor această stare, deci ei să fie într-un final fericiți

[iburnedenough]

Introvert-Extrovert

Stau uneori și mă gândesc că încă nu m-am descoperit pe sine și îmi vine greu tare să mă gândesc la viitorul meu. În preajma oamenilor mă simt euforic și toată lumea mă apreciază pentru umor, dar în restul timpului când sunt singur mă simt plin de gânduri și frici. 

Am un sentiment de frică mereu când merg pe stradă, iar în mintea mea se întâmplă un tumult constant de mi se învât în cap sute de gânduri deodată. Asta îmi accelerează senzația de frică și iar încep „calm, calm, calm”. Nu știu ce se întâmplă cu mine, mă simt derutat și confuz mereu. 

Nu știu ce vreau să fac pe următorii ani, luni, zile. Doar privesc viața așa cum mi se dă și o iau în piept. Mă simt pierdut în propria viață și personalitate. 

Personal mă simt ciudat când îmi fac prieteni noi. Nu am fost niciodată cea mai socială persoană din cameră. Oamenii trebuie să facă un minim de efort să mă împrietenesc cu ei, dar odată ce i-am cunoscut și îmi dau cât de cât seama ce îi duce capul, iese retardismul total din mine. 

De fiecare dată când întâlnesc o persoană nouă cu care trebuie să fac cunoștință, involuntar, încerc să fiu cât mai serios și dur ceea ce dăunează destul de mult la prima impresie a oamenilor despre mine. Dar odată ce încep să mă cunoască li se schimbă părerea total.

Îmi place să fac oamenii să râdă să se simtă bine. Dar când stau acasă, noaptea pe întuneric, și mă gândesc la ziua respectivă pe repeat ce am făcut, ce am vorbit, cu cine și cât, de multe ori mă întreb „cum am putut să vorbesc atât de mult?”, sau „cum am putut să zic chestia aia așa ciudată?”. Gen mă mir, sau chiar mă admir, pe mine însumi (nefiind narcisist) cât de extrovert am putut fi în ziua aia. Și cred că se datorează faptului că atunci când sunt în jurul oamenilor nu gândesc chiar amănunțit ce vorbesc. Eu zic și trăiesc consecințele după aceea. Dar asta nu înseamnă că vorbele pe care le spun nu le trec prin anumite filtre a minții. 

Și pic așa într-o dispoziție în care mă gândesc cum sunt eu în public și de fiecare dată ajung să zic „dar parcă eu nu sunt așa”. Dacă mă pui să mă gândesc la socializare, prieteni noi într-o oarecare zi de fiecare dată am să îți spun că îmi crează repulsie. 

În schimb, când sunt înconjurat de oameni nu am cum să tac. Nu pot. Parcă mă încarc cu energie și îmi vine o poftă necondiționată de a-i face să râdă și să se simtă bine în prezența mea chiar dacă eu nu doresc neapărat acest lucru. 

Oare am dublă personalitate? Când sunt în camera mea, stând cu căștile pe urechi și ascultând muzică nici nu vreau să aud de cunoscut lume nouă, de socializat, râsete și caterincă. Dar când am ieșit pe ușă parcă sunt altcineva. 

Totuși ceea ce zic și ce fac, dacă mă bag cu prea multă lume în seamă o să am resemnări după aceea. Când rămân singur încep să mă gândesc la părerea oamenilor cu care am stat, dacă i-am făcut să se simtă bine, ce impresie le-am lăsat, dacă vor mai vrea să stea cu mine etc. 

[iburnedenough]

Poate nu-i perfectă

 Poate te gândești la o fată când citești asta, și îți vine în minte gândul că este plină de defecte. Că nu arată nu știu cum, că nu este amuzantă, că este tăcută etc. La o fată mereu să apreciezi faptul că își dă mesaj și te caută. Că se interesează de tine. 

La fel ca tine, ea poate fi indiferentă față de tine. Să fie orgolioasă și să te lase pe tine mereu să îți dea mesaj. Să nu dea doi bani pe tine, chiar dacă pentru tine ea poate însemna totul. 

Ca băieți și băiețași mereu avem inițiativa de a fi primii indiferenți. De a renunța cel mai repede. Dar în scurt timp ne revenim la loc. Pe când fetele odată ce și-au pus în minte acest gând, îl duc până la capăt de ai să te întrebi dacă au inima de piatră. 

Poate că nu este Kylie Jenner sau mai știu eu cine. Dar atâta timp cât personalitatea ei este de nota 10 să nu te îndoiești vreo secundă de ea sau să o disprețuiești. Atâta timp cât numai pe tine te vrea și nu trebuie să te îngrijorezi de acest lucru consider-o cea mai perfectă din lume. 

Este rar acum să găsești pe cineva care să îți ofere loialitatea din plin și să renunțe imediat la orgoliul lor pentru tine. Când întâlnești o așa persoană tinzi să fi cât mai boschetar cu ea din neant. Începi să nu mai dai doi bani pe ea și să o disprețuiești pentru că nu arată pe gustul tău. 

Și după un timp când te gândești la ce s-a întâmplat de fapt realizezi ce comoară ai pierdut. Într-un final îți dai seama că frumusețea este trecătoare și loialitatea se plătește foarte scump și odată distrusă nu mai e niciodată la fel. 

Același lucru poate fi aplicat și pentru ele. Un băiat care nu dă doi bani pe oricare altă fată. Ca băieți tindem să ne lăsăm loc de bună ziua oriunde ne ducem. De asta de multe ori facem sau nu facem anumite lucruri din cauza orgoliului. Nu vorbim cu anumite persoane din cauza orgoliului, nu spunem anumite lucruri din cauza orgoliului. Suntem cam manipulați. Iar un băiat care renunță la numele lui și respectul celor din jur pentru o fată, valorează cât alte mii de băieți. 

Acel băiat trebuie păstrat cu tot cu defectele lui cu tot. Poate că nu-i popular și nu-l știe foarte multă lume. Poate nu-i „sportiv” sau vreun „șmecher” care trage din legalele alea cu două mâini cum e la modă. 

Genul acesta trebuie să fie protejat pentru că indiferent cât de duri vrem noi să părem, avem anumite frici și gânduri care ne seacă. Adică niște lucruri pe care le păstrăm în noi și nu le vorbim cu nimeni. De asta avem nevoie de o fată cu care să împărțim aceste gânduri. Să fim puternici și pe plan sentimental. 

Cred că vorba ai că nu știi ce ai până când pierzi totul e foarte adevărată. Avem nevoie de un cuțit în inimă ca să aflăm că în fiecare dintre noi bate o inimă. 

[iburnedenough]

De ce eu?

Ea: De ce eu?

El: Pentru mine ești doar tu.

[iburnedenough]

Și când o văd înnebunesc  Și când n-o văd mă înbolnăvesc

Nimeni Altu

[iburnedenough]

Nu am nevoie de droguri atâta timp cât o am pe ea

[iburnedenough]

17

Cred că am stat atât de mult în jurul unei fete încât la un moment dat voi ceda. Am lăsat-odată să își facă de cap în viața mea și a făcut ravagii în urma ei. Mi-a lăsat niște cicatrici atât de adânci... dar m-a ajutat pe plan personal. M-a făcut să îmi dau seama de multe lucruri pe care nu le știam despre mine. Și am realizat faptul că înainte să o întâlnesc pe ea nu mă cunoșteam deloc. N-aveam nici cea mai mică idee despre mine și cine eram și ce doream cu adevărat.

Acum, după ceva timp simt că iar m-am îndrăgostit de ea. Ochii ei poate? Zâmbetul? Personalitatea ei? Indiferent despre ce ar fi vorba când mă gândesc la frumusețea ei, este extraordinar. Are o sclipire care mă face să mă simt ca și cum voi fi tânăr pentru totdeauna. Face timpul să se oprească în loc. 

De ce simt toate lucrurile astea? Nu am nicio idee. Nu pot să mi-o scot din minte. Mă gândesc la ea tot timpul. Când ies afară, când stau cu prietenii... când stau cu alte fete. Și am un spirit în mine care le judecă pe toate, și îmi evidențiază punctele forte ale ei. Și îmi repetă de fiecare dată cât de frumoasă este, și cât de mult o iubesc și cât de mult aș vrea să îmi petrec timpul cu ea. 

Ce mă oprește? Distanța. Dar cu atât mai mult orgoliul. Sunt o ființă foarte orgolioasă. Dar când pun ochii pe ceva (sau în cazul de față pe cineva) nu las să îmi scape sub nicio formă. Nu accept nimic, nu fac niciun fel de compromis doar pentru a avea acea persoană lângă mine. Cu oricine altcineva parcă a fost mult mai ușor, dar cu ea să moară mă-sa dacă nu simt cât este de greu. Simt că aș fi într-un joc, iar ea reprezintă nivelul ăla hard rău de tot. 

Am privit-o pentru câteva secunde, care deodată au început să decurgă ca ore întregi, și am simțit ceva. Ceva lucea la ea și cred că mi-a atras atenția, și am aflat că era sufletul și frumsețea ei. Știam eu care are ceva special, dar cred că trebuia să o fac de mai devreme. Ești frumoasă ca în povești, și mă faci să îmi iau zborul când te ating.

Dar când nu te am cu mine, încep să fiu cu totul putred în interior. Să simt un tumult gigantic de sentimente și gânduri. Să simt exact ceea ce simți când faci stop cardiac. Sau mai exact ceea ce nu simți :)). Aș putea să te descriu și să am amintiri cu tine mult timp. Să te am la mine în minte în fiecare zi. Mă uit la zâmbetul și deodată totul este mai special pentru mine. Nu știu exact dacă chiar totul, sau doar tu.

E mult prea tare ce văd când îți observ ochii căprui, în care mă rătăcesc de fiecare când îi privesc de aproape. M-am pierdut odată atunci și nu mai găseam ieșirea până ai spus „de ce te uiți la mine așa atent?:))”.Acela e momentul când inima a început să-i placă un ritm cardiac accelerat în prezența ta. Nu sunt eu, ci inima mea dependentă cu totul de tine. De prezența și stilul tău. De valorile și vocea ta. Mai făcut să simt lucruri pe care nici drogurile nu au reușit să m facă simt.

Abia aștept să îi explic și ei toate aceste lucruri la un moment dat. Să vadă exact cât de mult am iubit-o și ce simțeam exact pentru ea. Atunci va înțelege exact de ce m-am sinucis. 

[iburnedenough]

Nu pot sa te scot din mintea mea

[iburnedenough]

Fuck her, smoke a joint and fuck her again.

[iburnedenough]

Uneori chiar nu înțeleg unele lucruri. Iar când se întâmplă asta, mi se pune ceva pe creier care nu îmi dă pace până nu reușesc într-un final să înțeleg lucrul respectiv. De data asta, nu e chiar așa. 

Cum este posibil să îi vezi ochii ăia căprui după atâtea care ți-a făcut, și tot să te simți mișcat (mai de grabă zguduit chiar). Iar când îți vorbește parcă ești cu totul cu ea, o privești și analizezi tot ce spune atât de abstract de o confuzi cu ceva operă senzațională de-a lui Balzac. Face cum face, dar tot reușește să ți-o dea la cap rău de tot. 

Încerci tu să te abții și să minimizezi efectul ei asupra ta cât poți de mult, dar mereu ai câte un moment în care spui „știi ceva? Ce-o fi, o fi!” și te lași cu totul dus de val. Știind că la un moment, această decizie te va lovi în cap mai târziu atât de tare încât nu vei ști ce este cu tine. Ești conștient de acest lucru, dar chiar și așa o dai cu totul înainte și te lași pradă drogului din ea. Ea, care îți creează niște senzații pe care nu le-ai trăit la asemenea intensitate deloc în trecutul tău. 

Acesta sunt eu. M-am descris în mai puțin de un fragment, iar tot eu sunt cel care se întreabă uneori de ce am inima atât de grea atunci când fumez. Când mă relaxez și îmi las mintea să zburde. Și în loc să zburde liberă, se tot întoarce cu gândul la ea. De fiecare dată privind-o în capul meu de parcă ar fi chiar în fața mea. Știindu-i toate detaliile pe care am putut să le analizez și să le trec prin propriile filtre. 

Nu-i problemă. Mereu se alege câte o ființă inopinată să mă zăpăcească și să îmi intre în minte să facă o babilonie totală printre gândurile mele. M-am obișnuit cu asta. Iar la un moment dat să plece și în urma ei, să rămână scrum, alean și mâhnire.