odisee spre singularitate

sub doza de ceva ce miroase a trandafir topit

[povestea-averaid]

D - A

"D" - e pentru "durerea pe care ți-am provocat-o"

"I" - pentru "iartă-mă", pentru toate pe care le-am spus și care urmează.

"N" - e pentru "nu pot fără tine, nu vreau".

"A" - pentru "a mea, al tău și tot ce-i al nostru".

Cratima - va reprezenta o formalitate, "o pauză care mereu cere continuare".

Un alt "A" e pentru "alături mereu, oriunde am fi".

"L" - pentru "love you more than anything", cât de banal n-ar suna.

"E" - pentru "eternitatea" ce ne leagă trăirile și pentru "eu mai tare" pe care-l vei rosti de fiecare dată când îți voi spune "te iubesc".

"X" - va fi simbolul genezi, ceea de la ce-a pornit totul, din "χάος".

Al treilea "A" e pentru "ascultă-mă, doar tu mă înțelegi!".

"N" - e pentru "nu pot să te scot din minte, nu vreau".

Acest "D" e pentru formula "D+D=infinit".

"R" - pentru "rost" - ceea ce-am găsit în tine și pentru "renunță-urile" pe care le-ai spus fără acest "rost".

"I" - evident, pentru "iubesc", chiar dacă ambii știm că-i un cuvânt prea simplu pentru a descrie ce simțim.

Încă un "N", hmm, pentru "nu pot să scap de amintiri, nu vreau"

Un "ultim" "A" - e pentru "and-urile" care permanent se vor instala în locul "end-urilor" în relația noastră.

"The en..., and i totul ya”.

[povestea-averaid]

what is there left when the sun swallows all this earth? what is there left when the same sun, stuck by its own gravity, becomes a black hole? what about the moment when this hole meets another one, getting bigger and bigger, devouring tons of matter, drinking light and time? you know what, i’ll be a realist this time, there probably won’t be any of us there when the last particles disappear, we won’t probably be there to feel that universe’s dead temperature and to swim in complete darkness, but... but i’m in love with you, i don’t even care what is the cause of this feeling, i don’t even care how long will it last; i don’t care about all those big things happening in our universe, i care about the most important ones, those little sparkles i feel when seeing you, that trembling, everything you cause to me; if you want, we can hit those clouds, we can leave atmosphere, we can go find that black hole but it’ll destroy us and what we feel, is that what you want? i prefer keeping this feeling as long as it’s possible.

•also unfinished

[povestea-averaid]

you appeared when art just wasn’t enough.

i was there drowning in piano chords, melting colors, scattering them through pages, through words and sounds. i was there feeding my soul with poetry with sunsets with 3AM milky way, still i felt like it wasn’t enough, until i found your shape hidden in the smoke, that smoke, it smelled like roses, like melted roses. then? everything has metamophosed into you, stars into your eyes, sunsets into your smile, wind into your skin, words into your shapes, chords into your voice, colors into your colors, into achromatic ones. art is meant to cause a feeling, something you catch when you watch, listen or maybe smell. i felt the highest point of fear and pain drowned in happiness and pleasure, i felt anxiety transforming into sweet after-death-calmness around you. renaissance, i felt like phoenix. my body is starving now, because of that quantity of endorphins it gains when touching yours, there doesn’t exist another drug able to involve such trembling headache .

i remember taking long showers, thinking about life, about universe, about everything, i still love to take long showers, but now i only think about you, you’re more than everything...

•unfinished

[povestea-averaid]

exista doua acum-uri, primul acum, e cand scriu postarea asta, al doilea e cand o citesti; acum te totul; acum te totul; acum e 12:12 stiu ca dormi in intunericul acela, in bezna in care ne iubeam, in care obisnuiam sa ne cuprindem; acum, e ziua, nu stiu, cand citesti asta? po’ sa fie clipa in care te-am suparat sau poate stai si te gandesti la ce simti pentru mine, arunci o privire pe pagina noastra stiind sigur ca dupa atata timp ar trebui sa fie macar vreo postare noua. poate ca si acum te scalzi in lipsa aceea de lumina, poate ca si acum respiratia ta somnoroasa e unicu’ lucru’ care intrerupe tacerea. adu-ti aminte de mine, acum si acum; adu-ti aminte de inceputul scenariului asta pe care-l traim, de muzica, de plimbari, de sarutari, de lacrimi, de batai de inima, tind sa cred ca si acum bat in unison, si acum. adu-ti aminte de mine, de profilu’ meu, de temperatura mea, de vocea mea reala; asteapta-ma, acum si acum, asteapta-ma chiar si cand ma cuprinzi, eu mereu ma car spre tine, esti singularitatea mea, acum si acum; adu-ti aminte de mine acum, viseaza, viseaza-ma, viseaza-ma asa cum sunt, asa cum sunt cu tine, viseaza ceea ce-ti doresti de la noi; adu-ti aminte de mine si acum, cand citesti, opreste-te din citit si aminteste-ti cum priveam ambii in bezna, cu palmele impreunate intre genunchi, cautand ochii, cum alungam somnul cu cuvinte, cum ne gandeam cum am putea interpreta ceea ce simtim cu coardele vocale, cum din ele iesea cate un sunet jalnic, departe de a transmite ceea ce ar trebui sa transmita. adu-ti aminte de mine, de caldura picioarelor mele, tanjesc dupa talpele tale reci, adu-ti aminte de pieptul meu osciland sub tempoul plamanilor. adu-ti aminte de mine cand e apusul, cand din niste amplificatoare simple suna muzica noastra, suna o piesa ce ne leaga; adu-ti aminte de mesaje, de toate care le-am trimis; adu-ti aminte de primul “te totul”. zambeste, acum si-acum, atat de sincer sper ca zambesti acum in somn, naivul, a? zambeste macar acum, cand citesti! doreste-ti, acum si-acum, gangeste-te la ceea ce vreai, viseaza ceea ce vreai. eu mereu imi aduc aminte de tine, acum si-acum; si daca dorm, sa stii ca te visez si ma scald si eu in bezna aceea ce ne leaga; eu mereu te astept;

-exista doua atunci-uri. atunci cand a fost, si atunci cand va fi;

te totul, atunci si atunci.

[povestea-averaid]

titlu' format din cuvinte care nu pot spune totul.

o secunda, o secunda ca sa ma indragostesc,

seara-n masina, o, da, si-acum imi amintesc,

miros imbatator de trandafir, se strecura-n salon cu ea,

ea-l plimba-n par, in piele, in cuvinte, simplu-n ea.

si seara nu mai pare-atat de goala, apar himere, apar stafii

ma bantuie cosmaruri, vise - mii.

vise cu ea; cu cine alta? vise cu gust de vanilie,

viseaza prostule, viseaza poate fi ultima clipa-n care-ti apartine.

un minut, un mizer minut ca sa ma-mbat,

ma-mbat cu vocea ei, are gust de rosu dulce, vechi,

aceleasi grade are si-i la fel de sec,

la fel tot vreau si vreau sa gust din el.

o ora, o ora sa ma-ncalzesc, mainile sa le dezghet,

o ora sa ma deschid, sa ma topesc,

e mana ei fierbinte peste-a mea,

e iarasi vocea ei divina, e iarasi ea.

o zi, o zi mi-a trebuit sa cad, s-adorm, sa ma ridic

sa tot intreb ce sunt, ce-am devenit,

cum m-am metamorfozat pe timp de noapte,

sunt inca beat? e-atat de dulce ca nu-s sigur daca macar m-am trezit.

o saptamana ca s-o iubesc.

sa port trairea asta stanie in torace,

o saptamana ca sa vorbeasca,

ceva din mine, ceva ce inca de copil se mai preface,

a fi brut, lipsit de foc lipsit de rosu-n vene,

o fire cinica, ce-njura-n timp ce tace,

o fire moarta, cu inima-i abia zvacnind,

il tot privesc acum prin amintiri,

ma-ntreb, ce-o fi dorit, ce-o fi gandind?

o luna, o luna ca sa tresar,

zbor? inca visez? ce p*la mea?

e cancer iubirea asta-a voastra,

tot creste, ma mananca, se hraneste si, si ma gadila in gat, de piept ciupeste,

urmeaza ani, anii tinzand,

ani intinzand, intinzand ceea ce simt spre infinit,

spre clipa-n care vine-a timpului sfarsit,

iar pan atunci...

o eternitate, o eternitate ca s-o totul

ca sa ma satur s-o totul, ca sa incetez s-o totul ca ultimile doua particule ale noastre sa se desparta una de cealalata.

'cause, darlin', you'll always be my chord progression, those guitar chords which my poetry flies throught. ai totul iu! 🖤

[povestea-averaid]

partea a doua

ma tot gandesc la inceput, ma gandesc de ce ar trebui sa existe unu'. mereu cautam un inceput, e ceva atat de tipic-uman. poate a fost un inceput inconstient? poate nici macar nu l-am simtit, a fost in vreun moment cand imi repetam in cap... da, cand o cuprindeam atunci dupa ce-am luat-o de la scoala, imi tot spuneam "e a ta idiotule, intelegi? n-o pierde, n-o mai supara, te rog!". poate totul a inceput cu trandafirul acela scaldat in fum de tigara si multa dragoste? poate in seara aceea am facut-o sa ma iubeasca cu adevarat? voi fi un idiot mincinos daca voi spune ca trandafirul acela afurisit nu mi-a facut ziua mai frumoasa, poate viata... poate totul a inceput cu relevarea identitatii mele, mereu m-am ascuns de toti, chiar si de parinti, absolut de toti... nu si de ea, am avut nevoie sa ma deschid cuiva, pai poate atunci a inceput totul? cand a ramas sa ma cuprinda in momentele acelea aspre, cand m-a calmat si s-a bucurat ca amume ea a facut-o? si daca... daca ea e totul, intr-adevar totul, daca tot e sa admit ca universul e infinit, pot sa-mi permit sa visez putin si s-o vad in centrul acestui univers... vad ca si cum totul ar fi fost conceput pentru ea, totul a dus spre clipa in care a deschis ochii si a inceput sa analizeze lumea, oamenii, cerul, universul, si eu fac parte din el... doar ma puteam naste cu o mie de ani mai tarziu sau sa nu ma nasc deloc si sa nu cunosc aceasta bucata de perfectiune... totul, totul a inceput pentru a se ajunge la momentul in care ea face acele descoperiri pentru sine, cand percepe lumea si trage concluzii, atata timp... miliarde de ani, atatia regi omorati, atatea razboie, atatea zeitati uitate, atata sange s-a varsat, atatea lacrimi, atatea pacate, atatea sfarsituri, inceputuri, atatea valuri, atatea maluri spalate, atatea orase arse, atatea focuri stinse, atatia pasi, atatea cuvinte, zambete, apusuri rosii, negre, potopuri, dorinte, atata praf de stele cazut in apa, atatea corpuri ceresti arse la intrarea in atmosfera, atatea vise spulberate de realitate, atatea vise varsate-n realitate, atatea versuri, despre infinit... atatea constelatii nascute, atatea galaxii, explozii, radiatie, atatea lumini, fotoni distinsi in unde sau in particule, cine-i stie... atata materie inghitita de gaura aceea neagra, atatea stele stinse, nascute atatea clipe scurse, ore , zile, cine le numara? - pentru ca universul sa nasca ceva impecabil, sa-si stabileasca centrul, aici, pe-o planeta mica din milky way, rotind in jurul unei stele mici... si nici macar nu realizeaza cat de importanta este, nu intelege cata valoare are, si asta si este principiul care i-o stabileste. atunci iata inceputul... clipa in care toate particulele s-au imprastiat prin toate colturile universului, ca mai apoi sa se gaseasca una pe cealalta... atunci va fi si sfarsitul ei, cu ultima gaura neagra, mereu pluteste pe-acolo pe undeva, pe langa singularitate, e gaura ei neagra, viseaza in preajma ei, se avanta spre ea, da' nu ajunge, asta face odiseea noastra un vis.

e-aceeasi Eva, Julieta, Afrodita, mai buna ca toate impreuna, e visul lui Dante, e inspiratia lui Goethe si gandul lui Shakespeare, e parte din cugetarile lui Homer, un personaj mitologic care traieste etern in paginile cuiva, vreau sa traiesti in paginile mele, nimfa, da, ma adresez tie, sa stii ca cat inca din singularitatea noastra nu scapa niciun fascicul de lumina, avem sa aflam ce e dincolo de nemurire, vreau sa stii ca cat adormi cu mine-n gand, viteza cu care ne miscam printre stele sare si mai mult peste cea a luminii, vreau sa stii ca nimic nu conteaza, ca nimic nu se poate instala intre noi atata timp cat ne tinem de mana, atata timp cat unde nu ma intorc miroase-a trandafir topit, sa stii ca cat mai respiri, universul acesta mizer o sa gaseasca cu ce sa te fascieze, ma bucur sa fac si eu parte din acest univers, sa stiu ca sunt si eu un amestec de particule capabile sa se lipeasca de-ale tale... abia astept. si nu, nu-mi mai e frica sa cad, sa cad spre singularitate, nu mi-e frica sa ma trezesc, pentru ca esti alaturi, nu mai e un cosmar, e cel mai dulce vis. nu ma tem sa ma descompun in atomi pentru ca acestia au sa se amstece cu ai tai, nu mi-e frica sa creez amintiri legate de tine, atata timp cat dulceata celor acumulate deja imi invadeaza mintea. nu mi-e frica de intuneric atat timp cat am ochii tai, nu mi-e frica de frig, cat am mana ta, nu mi-e frica de inaltime atata timp cat ma atingi, atingerea ta mereu ma duce undeva sus, undeva de unde universul pare mai mic decat o unghie... nu mi-e frica de moarte atata timp cat stiu ca ai sa ma omori tu.

fara inceput, fara sfarsit - conceptia de averaid, de infinit...

[povestea-averaid]

partea intai

oare unde-i inceputul povestii "averaid"? hmm.. averaid e asmenea universului, plin de taine, n-ai putea afla inceputul decat daca te-ai intoarce in acel moment sa analizezi. geneza, poate fi formulata doar teoretic, o fi oare momentul cand am vazut-o prima oara? sau cand i-am vorbit pentru prima oara? poate momentul in care mi-a placut? hmm, de asta imi aduc aminte, adica imi aduc aminte de ceva, am venit la orele suplimentare la mate si ea tocmai incheiase ora acolo, vorbea ceva cu profesoara, apoi cu colegii, apoi iar cu profesoara, parea indignata, o deranja ceva, mi-a placut aerul acela revoltator, parea atat de draguta, chiar daca vrea sa arate amenintatoare in asa momente. hmm, ma simtem un ciudat urmarind-o asa dintr-o parte, realizam ca daca ma va privi are sa ma surprinda holbandu-ma la ea ca un maniac, da imi placea s-o analizez, are ceva, un aspect din ala care iti prinde ochiul, care te face sa te uiti neintrerupt, cautand ce anume-l face asa atragator, studiam modul in care mergea, asa incet, dar ferm. sau, sau poate inceputul a fost cand am fost la ea la munca, sub pretextul de a cumpara o rigla si niste lipici, hmm, am inventat la usa de ce am nevoie, voiam doar sa mai ies din casa si s-o vad, voiam sa-i vorbesc. era aproape vara, inainte de bac, era imbracata usor chiar daca era racoare inauntru. mi s-au inmuiat picioarele zicand "am venit sa intorc datoria" si, "am nevoie de o rigla", mi-a dat una din plastic si un marker, dap, m-am razgandit, marker-ul mi-ar fi prins mai bine pentru insemnari, deci n-am mai luat si lipici, daaa, am luat si o radiera, una albastra, am pastrat-o pana de curand. nu stiu, sau poate a fost inceputul momentul in care am dat un render la un remix din fl studio si, facandu-i putina publicitate, i l-am expediat si ei, asa am inceput sa vorbim, poate fi momentul in care mi-a zis ca i-e interesant sa vorbeasca cu mine. hmm, poate momentul cand am decis s-o chem sa iesim, pe 9 august, m-am uitat la datele meteorologice cand urma sa se faca vazuta luna plina... idiot pseudo-romantic. da' n-am iesit pe 9, nu-mi aduc aminte de ce, nu era acasa probabil sau, din mandrie, am decis sa nu-i mai vorbesc... stiu, ma intorc putin inapoi, cand figura ei m-a facut sa scriu niste versuri, hmm, cum se incepeau "priveste-mi ochii, / spune-mi ce vezi/ vezi universul/ vezi tainele-i obscene?/ nemarginite oceane/ sau poate stele...", ha, inca le stiu pe de rost, sau poate cand i le-am notat in cartea aceea afurisita pe care i-am lasat-o pe margina patului cand am fost in vizita si nu era acasa, era la bazin. bou, bou, aaaa, imi aduc aminte cum ii explicam de ce am ales sa scriu versurile acelea anume in adresa ei... aaaaa. well, poate clipa cand a acceptat sa iesim? ce zici? hm, da' n-am iesit, a uitat, a avut oaspeti in ziua aceea si n-a mers. poate totusi momentul cand am iesit, n-a acceptat din prima, da' am iesit, am vorbit, da' m-am prefacut, nu eram eu, incercam sa par retras, masurat, da' nu-s deloc asa, nu i-am placut atunci, pe cand ea m-a impresionat cu lumea ei interioara, m-a impresionat spunandu-mi sincer, "nu iubesc sa citesc", m-am indragostit? poate, dap, de ce nu, era ceva. poate momentul in care am inceput sa-i dedic pagini intregi de versuri? poate atunci, ha, "imagini" asa se numea ultima, le-am ars... le-am ars cand m-am ars, cand mi-a parut ca mi-am calcat eul pentru ea... inca nu stiam ce inseamna sa-ti calci eul, stiu, momentul cand stiam ca plec, da' inca voiam s-o impresionez, am sunat si-am comandat volumul doi al cartii acelea afurisite, pacat ca n-aveam resurse suficiente pe card, voiam sa-i dau cartea, astfel obtinand prilejul de a-i arata adevarata mea persoana, stiam ca are sa ma placa, sunt destul de increzut. sau pe 15 decembrie? atunci a fost inceputul? posibil, seara aceea mi-a lasat amintiri in care ma scald si acum, sunt amintiri pe care mi le-a daruit ea, amintiri asemenea primului sarut, sau primului sentiment de dragoste, de dragoste infantila, neconditionata... nu-mi ajunge spatiul sa gasesc inceputul povestii deci - urmeaza inca o parte

In incercarea de a structura povestea noastra...

[povestea-averaid]

ce-ar fi sa incerc sa vars in cuvinte tot ce-mi vine in cap? sa scriu cu ochii inchisi, sa sar de la un gand la altu', fara sa le leg sau sa le inchei? hmm, probabil voi incepe de la ceva ce ma deranjeaza, un sentiment neplacut la nivelul toracelui -

dor, mi-e dor de ea, e departe si, si eu sunt... casa , la mine acasa, noi, noapte atmosfera aceea... frig, da, e frig... suna alarma? nuu, nu din nou.. e joi, de ce? nu stiu... nu vreau sa dorm, ambii nu vrem, (imaginatie afurisita, mereu vreau sa dorm), ma simt atat de bine in amintirile astea, sunt amintiri despre viitor... e racoare afara, vant de vara, masina pornita, liniste... miros placut de combustibil ars... imi aduce aminte de ea, cum ieseam si verificam daca rotile din spate sunt in regula, mirosul asta se infiltra in salon si se amesteca cu mirosul ei, atat de placut ca voiam sa gust asta, voiam sa gust ceea ce miroseam... asa... miros de combusibil, n-am aprins lumina, nici farurile masinii... muzica, track dupa track, cineva le schimba, ea o face, cauta piesa care-i place... unde mergem? nu stiu... ceva spontan? da... nu ma urc beat la volan, de regula, da' ea mereu ma-mbata, incalc aceasta regula regulat... placere, fericire? da, da, e placut, ma simt implinit, e ea alaturi, in siguranta... centura? si-a pus-o, e okay... mergem, unde ajungem? nu ajugem inca... ne plimbam, vrem senzatii, vrem privelisti si-avem toata noaptea inainte, somul a uitat de noi... suna alarma? hahaha, dar nu dormim, -"aman-o!", "de ce? cand pot s-o sting?", o amana ). prea cald in masina? - da... arunc privirea la bord, 160, se simte bine la asa viteza, n-are nevoie de mai mult... canta, fredoneaza melodia aceea care-a pus-o pe repeat... o iubesc? nu, nu asa banal, care-i cuvantul... nu-l pot pronunta, nu-l pot gasi... mana, si-a pus mana peste-a mea... cum stia? asta asteptam... lumini de oras? -da, ajungem undeva... fiori? -da, langa ea mereu da... rasarit? asa repede? alarma falsa, e orizontul scaldat in luminile orasului, o linie galbena propagata prin pariculele smocului amestecat cu ceata... ceata... ceata... imi place s-o vad in ceata... asa o vad mereu, dispare can' ma apropii, are mereu detalii ascunse, le ador... sa-i acord putina atentie, sa-i spun cat de frumoasa e... chiar e, o fura somnul, liniile de sub ochi, preferatele mele, o tradeaza, casca, suvitele de par cad cate una peste fata, nu si-a prins parul bine, n-a reusit, imi place asa... e imbracata usor, intr-o haina neagra, de-a mea, ii sta perfect, se uita pe geam, iubeste sa analizeze mediu, luminile se reflecta in ochii-i si imi lovesc pupilile, am nevoie de un fotaparat, sa prind momentul asta, nuu, vreau sa-l mai simt, e prea scurt... dap, mereu uit, acea senzatie din care gusti doar din amintire... "esti frumoasa" zambeste, tace... ma priveste "spune ce vreai, doar ai spus-o cu-n scop, nu degeaba?" suna alarma,o stinge acum, tac, zambesc, stie ca n-am niciun scop, stie ca-i cea mai frumoasa, stie ca-i perfecta... "ti-i somn?" "oleaca" "dormi!" mergem departe, nu stiu inca unde... am ajuns, dimineata, rasaritul o trezeste... "unde suntem?" nu stiu, am condus pan' nu m-am ciocnit de privelistea asta "nu stiu, nu-i asa ca-i frumos?" tace, priveste. e cerul, rosu, scalda in umbre negre tot ce-i terestru, chiar si pe noi ne scalda, lumina rosie se aseaza pe fata-i alba... fotoaparatul? nu, nu si de data asta, savureaza, idiotule... muzica, frecvente inalte la volum minim, tacere... ea, ea alaturi... o pot atinge... pai de ce n-o fac? n-o deranjez, priveste... a deschis usa, vrea sa iasa, si-a luat telefonul, face o poza, face poze rar, da' ies perfecte, din prima, are gust, stie cand sa apese pe buton, stie cum sa ajusteze contrastu' stie cum sa scoata luminile in evidenta... somn? -da, nu vrem sa conducem ziua, uram ziua, uram lumina aceea orbitoare... dormim, chiar in masina, pan' seara, aproape de apus... ne pornim inapoi, inca doarme... o poza? de data asta da... ce dulce e... se trezeste, nu vrea sa rateze apusul, il lasa sa-i strabata prin pupile, il lasa sa-i trezeasca fiori, se hraneste cu gama aceea de culori... tacere, tacem... pan' acasa, ajungem, ne aruncam in pat si ne cuprindem, ascultand ceva clasic... "ce-a fost asta?" "vis probabil" "nu, n-a fost vis" a spus-o atat de sigur ca m-a convins, n-a fost vis, a fost o amintire din viitor.

*doza de dinamfetamina

*doza de ea

*doza de alextasy

*doza de ceva ce miroase a trandafir topit

[povestea-averaid]

baga asta in casti, inainte sa citesti si pune-o pe repeat https://soundcloud.com/aetheraudio/dear-lillie

culoarea pielii, ah, culoarea aceea, as putea scrie o carte intreaga despre cum atrata, cum se simte si cum miroase pielea ei... da' culoarea, culoarea e ceva aparte, e un fel de lupta acromatica intre cele mai pronuntate nuante de alb si negru. fata-i atat de pala, ca te orbeste noaptea, iar liniile intunecate adancesc ochii si-asa cazuti in bezna. si umbrele, cum cad umbrele pe pielea-i, cum deseneaza liniile acelea pe gat, langa clavicule, cum marcheaza obrajii (in caz ca nu-i umfla intentionat, sa-mi arate cat de "grasa" este), si buzele, are o fata atat de pronuntata, asta si-o face perfecta, amestecul, lupta asta dintre alb si negru ce se da pe pielea ei. nu-i o lupta cinstita, nu-s rapoartele egale, da' e ideal, chiar si lumina zilei capata o nuanta mai deschisa cazandu-i pe piele. iar a incercat sa ma convinga ca nu-i perfecta, ca nu-i cea mai buna, ca in locul ei putea fi altcineva, ca altcineva mi-ar fi putut lua mintile. si n-am putut s-o conving ca nu-i asa, nici nu gasesc necesitate, asa cum stie singura ca-i cea mai buna, da' vrea s-o auda de la mine, vrea sa vada ce cuvinte voi folosi, ce metafore, sa simta emotia aceea cand se gaseste in ceea ce scriu, vrea sa scape acea fraza "aaaaaaaau, cat de tare te tootul, mat"[stiu ca ti-a venit in cap intonatia cu care o pronunti cand ai citit] , cineva ar spune ca acel cer de vara, albastru, nuanta care domina imprejurarile e perfect, da' nu-i asa, perfect e apusul, da, apusul, acel apus pe care l-am urmarit pe 21 aprilie 2017, pe la ora 18:54, a fost cel mai miraculos apus pe care l-am vazut, il priveam din preajma casei ei, intorcandu-ma de la ora de mate. era ceva atat de complex, da' si perfect. lumina alba, trecea prin rosu in albastru, care pierdea din intensitate apropiidu-se de celalalt orizont, se facea atat de intunecat ca-mi parea ca pot vedea cateva stele. a fost apusul perfect, care nu se va mai repeta, apusul pe care l-am asociat cu ea, in ziua aceea. de ce? pentru c-am vazut-o, am vazut-o cu cateva minute inainte sa ies, era in bucatarie, facea ceva, mi-a aruncat o privire rapida in momentul in care i-am intrat in raza vizuala, o privire rapida si care n-a scapat vreo emotie neobisnuita, da' a fost destul ca sa-i vad liniile acelea de sub ochi, care mi-au intrat in cap. nici macar n-am reusit sa fac o poza apusului, s-a primit blurata, nu transmite acea gama de culori care mi-a lovit pupilele si mi-a scaldat spatele in fiori de fascinatie. nu ca m-as fi indragostit de ea atunci, ca m-ar fi lovit direct in inima, da' am asociat-o, am asociat-o cu apusul perfect, cel mai frumos din cate am vazut. si, da, mai sunt apusuri, sunt in fiecare zi, poti urmari cum soarele se cufunda in mare pictand toate culorile pe nori, da' niciunu' nu va fi ca acela, ca acel pe care l-am numit perfect, acea poza nereusita din telefon, ar fi ultima poza cu un apus pe care as sterge-o. imi reaminteste de ce-am simtit. si, da, exista diferenta dintre ea si apusul acela, e faptul ca ea nu apare doar pe 21 aprilie 2017, la ora 18:54 si faptul ca ea imi poate darui un apus si mai perfect, pe cand apusul nu-mi poate darui o ea mai perfecta, nimeni nu poate.

*doza de dinamfetamina

poza facuta la 21 aprilie 2017, ora 18;54

[povestea-averaid]

nu stiu ce sa scriu, da simt nevoia de a o face. de ceva vreme nu ma mai atinge niciun fel de istorie, nimic nu-mi poate trezi vreo emotie. azi am dus la capat cartea ceea de ken kesey fara nicio traire, niciun personaj nu mi-a trezit pic de compasiune. fuck, de ce am devenit atat de crud? nici muzica nu-mi mai trezeste emotii, ce dracu se petrece? candva traiam cu personajele cu notele muzicale, imi trezeau fiori, imi innodau gatul, imi trezeau un sentiment moale in stomac, imi mancau toracele, puteam sa nu dorm noptile gandindu-ma la finalul tragic al unei carti sau analizand modul stupid in care a procedat un personaj din filmu' pe care l-am vizionat recent. ce-i acum? pai, sunt tot trairi, tot simt ceva, da' nu e asta. un om fara trairi nu mai e viu. nu vreau sa fiu mort, da' nici nu sunt atata timp cat pastrez toata rezerva asta pentru ea. nu stiu ce-o fi avand ea ca tot ce simteam pan acum s-a transformat in ura pentru restu' lumii, in gelozie pentru tot de ce se-atinge ea si-ntr-un sentiment pe care nu-l pot denumi nici dragoste, nici iubire, obisnuiesc sa-i spun "tot". si chiar si starea mea suicidala, toate crizele astea, toate atacurile de panica, care candva se manifestau prin ura pentru orice, pentru orice, ca acum, urasc butoanele astea, urasc telefonu' care-l tin in mana, urasc muzica care canta, urasc intunericul care se propaga prin odaie, urasc masina care tocmai a trecut pe sub casa, chiar si pe cel care-o conduce, cine plm conduce la ora asta? hmm, urasc ora... 11:50 , de ce sa nu fie 11:54 de exemplu? ma urasc pe mine si ma prind la gandul ca-s un om bolnav psihic, gand care si el ma enerveaza... dap, cum spuneam, chiar si starea asta suicidala sta in umbra a tot ce simt eu pentru ea, mi-a aprins o scanteie din prima seara cand m-a strans de mana si-acum asta-i ultima lumina care mai arde in universul meu interior. am incercat sa ma uit la un film care candva imi provoca jale si tone de lacrimi, filmul cu cainele acela care a asteptat opt ani stapanul mort, nu mi-a trezit nimic, pentru-o clipa m-am speriat chiar, oare de ce plm nu mi-e jale, javra aa asteptat opt ani pe cineva care n-are sa se-ntoarca si-a murit singur, de ce nu m-a atins? asta m-a facut sa ma intreb; si daca mor? daca ma usuc cu totu' inauntru. daca se satura de temperamentul meu si renunta? cum ramane cu luminita aceea din mine? ce mai ramane in universul acela al meu? mor? si daca n-ar fi aparut ea, as mai fi trait acum? doar orice om lipsit de sentimente e un om mort, am mai spus. ma tem ca-i ceva posibil, as putea s-o scap cu orgoliu' asta care-mi umple venele. simt cum uneori ma opreste din a-i spune cat de mult tin la ea, cat de mult inseamna pentru mine, in momente in care ar trebui s-o fac. chiar si-acum, da' il calc, sa-l ia dracu' de orgoliu, o iubesc, o iubesc mai mult ca orice, e tot de ce am nevoie. incearca sa ma convinga ca mai sunt ca ea si ca sunt si mai bune ca ea, da' niciuna din cele mai bune n-a fost prima, n-a fost langa mine cand duceam conflictul acela interior, n-a fost sa ma cuprinda cand ma manca ceva din interior, nu m-a incurajat, nu mi-a soptit "o sa trecem cumva peste asta" cand aveam nevoie, pai de asta ma f*t in cele "mai bune", n-ar putea fi mai bune, decat daca ar intoarce timpul inapoi si m-ar scoate din mizeria din care m-a scos ea. si din cea in care ma aflu' acum, se indispune vazandu-ma suferind, da' nu stie cata placere-mi provoaca glasul ei, glumele, nu stie, pentru ea eu sunt doar o fata de piatra care-si ascunde emotiile, nu stie cum ma face sa uit de starea in care ma aflu, de gandurile care-mi tulbura linistea morala, nu stie, nici macar nu banuieste.

chiar mi-a intrat sub vene, chiar ma controleaza de acolo, o simt cum se misca sub coaste, e acolo, tragand de artere si cauzandu-mi aritmie si lipsa de oxigen. simt cum se calmeaza si se culca incet cu capu' pe-un planan, respiratia-mi devine atat de grea... dar si atat de calda in acelasi timp. o fi ea oare ultima luminita, oare vor mai aparea luminite sau mi-e dat sa putrezesc pe dinauntru?

*doza de dinamfetamina*

[povestea-averaid]

m-am schimbat oare? m-am schimbat dupa ce i-am aratat cine eram? am devenit altcineva? stii, probabil. m-a facut sa privesc pe "eul" de altadata ca pe un strain, m-a facut sa-l iau in ras, mi-a inspirat lipsa de respect fata de el, m-a facut sa-l critic, pe omul acela care se dadea drept eu cu cateva luni in urma. m-a facut sa-l uit, sa-l urasc poate, dap, de ce nu... il urasc. de ce-am decis sa scriu iar ceva despre ea? pentru ca mirosul de trandafir topit intrat adanc in pielea-mi si orice nota de muzica clasica, orice nota de pian imi aduce aminte de arta, ea este arta, imi aduce aminte de figura ei. clipe in care incep cu glisarea pozelor si clipurilor pe care le am cu ea in telefon, urmeaza cu rotirea amintirilor iar ulterior incep sa scriu. as vrea sa pot descrie ceea ce simt. e ironic cum o fiinta poate simti mai mult decat poate percepe. o numim dragoste, da' nici macar nu putem fi siguri ca gustam cu totii din acelasi sentiment. ce sentiment provoaca ea? hmm, wait, ma gandesc... e ca si cum ai gusta putin opiu la inceput, apoi te-ai culca, ai dormi si te-ai trezi ametit, dupa un joint servesti un pahar de rosu si-ncepi sa te bucuri de micul tremur care ti-a cuprins membrele, sub o doza de calmante te bagi sub un dus ajustand temperatura apei cand prea fierbinte, cand prea rece si te excita faptul ca nu poti gasi mijlocul pefect, chiar daca stii ca ai putea; dupa dus urmeaza oboseala, extenuatrea si vreai sa te odihnesti, da' te cuprinde o frica, asemenea fricii pe care o simte un soarece in preajma unui pradator; incerci sa-neci frica in morfina si reusesti, incepi sa visezi, incepi sa vezi stele scaldate-n intuneric, miriade, constelatii, praf in doua cu lumina, vezi universul, visezi cum plutesti, visezi un scop si ca faci ceva pentru atingerea lui, vezi taine, pe care realizezi ca nu le vei cunoaste, da' le studiezi, vezi apoi pamantul, te simti in cadere - una din senzatiile care te trezesc din somn, da' nu te trezesti pan' nu te izbesti si incepi sa te convingi c-ai murit, incepi sa visezi in vis, visezi cum inca traiesti de fapt, chiar dac-ai fost ateu toata viata, ajungi intr-un loc luminat, e ceva asemenea unei gradini, o gradina aurie cu pomi de toate soiurile si cand incerci sa gusti din unu' ceva te rupe din somn, nu stii exact ce-i, da' inca esti tulbure, realizezi c-ai dormit pan' acum, dar te viziteaza halucinatiile, incerci sa deschizi ochii, da' e iritant, pupilele nu mai reactioneaza la luminozitate, totusi distingi ceva prin lumina excesiva, vezi o figura perfecta ce emana sunete pefecte in fata ochilor tai, vezi perfectiune intruchipata si continui sa te-ntrebi, o fi oare reala? oare m-am trezit sau e inca un vis afurisit, nu mai stii ce-i cu tine, iti bat endorfinele in vene de drogat ce esti, si parca-i placuta senzatia, da' de ce doare atat?

*doza de dinamfetamina*

[povestea-averaid]

nici azi nu ti-am spus cat de mult de totul, da' daca n-am fost in stare s-o fac vorbind, n-o voi putea face cu cuvintele astea mizere. stii ce vreau acum? flashback. ce flashback? e unu' la care ma gandesc mult, care mi-a trezit emotiile acelea pe care le traiesti doar o data in viata, care se-nasc pentru o clipa si-apoi , murind, traiesc etern in amintire. 15 decembrie, ti-aduci aminte? nu gaseam drumu' tau, m-am intors prea inainte si-am bagat masina in noroi, n-o puteam scoate, te-am sunat si tu c-o voce in care se citea putin entuziasm ai zis "haa, esti departe, te vad, esti la furi'?" "da", am raspuns "pai mai mergi putin". doamne, cu ce miros imbatabil s-a umplut masina in clipa aceea. era mirosul tau, si-aratai fascinant, pentru ca ai decis sa fii deschisa in seara aceea. ce-a urmat? nu prea multe, am notat doar momentele cand te tineam de mana, nu stiu de ce-o faceam, cand te trageam spre mine, te culcam cu capu' pe umarul meu, iti priveam mainile si le comparam cu-ale mele, iti miroseam parul fin, te puneam sa-mi asculti inima, care, cum ai observat si tu, aproape ca-mi sarea din piept. apoi clipa cand te-am sarutat, mi-ai trezit atata dorinta, ca ma inecam, stii ce influenta ai asupra-mi. nu-mi puteam lua destul, a fost prima doza din tine, prima pe care-am luat-o vreodata si-mi era putin, nu ma puteam satura. crezi ca se incheie flashback-ul? nup, nu aici. a urmat drumul, si zambetul tau sincer. am mers sa ducem pe cineva, schimbam vitezele cat mai des ca sa am prilej de a-ti simti mana rece sub a mea. era mult mai calda decat a mea, da' era rece totusi. m-ai facut sa uit de ce credeam, pentru o clipa te-am vazut a mea, era clipa in care restu' nu conta. nu contau cei 180km/h, nu contau cei care ne vedeau, ce credeau ei, nu conta nimic, decat ceea ce simteam eu in clipa aceea. e clipa care mi-a trezit cel mai mare conflict interior e care l-am trait in viata. a urmat pasiune, ceea ce credeam c-am simtit pan' la tine... nu simtisem. a urmat figura ta deschisa, ti-ai deschis totul, de ce? de ce-ai facut-o cu mine? nu meritam; da' m-ai facut sa vreau sa merit, am luptat, nimfa, am luptat cu mine din seara aceea, am luptat cu principiile, arsurile interioare, doar ca sa fiu al tau. am ales sa sterg totul, s-o iau de la capat. voiam sa fiu altcineva, cineva deschis, aveam nevoie de asta, nevoia de a expune persoana mea cuiva. asa am facut, mi-ai cunoscut toate nuantele, mi le-ai relatat pe-ale tale, suntem doua cutii cu continut comun. si daca n-ai fi tu? cine era? hah, trebuia sa ma vad atat de maret crezand ca iubesc, n-avea sa cunosc ceea ce-am cunoscut, n-as fi cunoscut altfel. iti sunt dator pentru asta.

-al tau fulg negru, inima neagra, gand negru, sentiment alb, al tau "panda".

*doza de dinamfetamina

[povestea-averaid]

azi iar sunt posmodernist, de fapt de un mod de a o iubi, e stilul in care merita si vrea sa fie iubita. nu-i cam pasa de ce crede restu' sau cum arata dintr-o parte, face ceea ce-o pune pe valu' placerii si ador latura asta a ei, ador toate laturile ei, toate nuantele, ador mirosul ei dupa dus, ador suvitele ei de par un pic umede la capete, cand nu vrea sa-si spele parul, da' il uda din intamplare; si pielea moale, ador s-o usuc cu prosopu', as face-o cu mainile goale, s-o invelesc din cap pan' in picioare sa nu-i fie frig; ador sa privesc filme cu ea, filmele o duc undeva, o fac sa se rupa de lumea reala si ma ia si pe mine intr-acolo, intram in scenariu filmului, ne regasim in personaje, in actiuni, e atat de concentrata cand vizioneaza, nu scoate o vorba decat daca vrea sa mentioneze ceva ce-a observat doar ea; ador modul in care-mi vorbeste despre dorintele ei, o face cu atata dragoste, se vede ca-si iubeste viitorul, viitoarea viata, viitorul sot, copii, deja si-i iubeste; awww, si modul in care respira cand doarme, respira rar si adanc, cu un pic de fluierat cand inspira; si modul in care se uita in telefon, cu sprancenele acelea...

mde, nu voiam sa-mi iau doza azi, mi se poate face rau, da' o fac involuntar. Organismul meu s-a obisnuit cu cantitatea de endorfine stimulata de ea, si le vrea, vrea tot atat in fiecare zi, doar ca uneori e prea putin, trebuie sa maresc doza, si ma-ntreb unde ajung asa? presupun c-am s-o consum pe toata intr-o zi si vom pieri ambii. voiam sa ma gandesc la altceva azi, la, la, la nu stiu ce, la ce se mai gandeste lumea normala? nu stiu, incerc sa-mi imaginez altveva, pai e si ea acolo. incerc sa ma gandesc la univers, vad constelatia dedicata ei, fata ei sculptata-n praf de stele, si mirosul, de unde plm mirosul ei in cosmos? sincer, pot sa-l simt, il disting dintr-o mie (scriu litera "d" si-mi apare numele ei la autocorectie, phah), e miros specific doar ei, miros de trandafir topit, cu toate ca-s sigur ca dac-as topi unu' ar mirosi diferit. e-un miros care-l are doar ea, nu-i de la gelu' de dus, sau de la parfum, nu prea stiu cum se leaga, doar miroase delicios, in special parul, ahh, parul, mi-aduc aminte cum ma trezeam cu nasul in parul ei; o aud, o pot auzi in vid, cred ca profesorul de fizica m-ar scuipa afland ce-mi imaginez. poate ma culc? sa dorm? heh, si mai rau, in vis totul pare de zece ori mai real... .

si cand imi spune ca ii este dor, aaaa, mi se descompune pieptul, mi-l mananca cineva dinauntru, ma mananca gelozia pentru aerul care se plimba pe pielea pe care s-ar putea plimba degetul meu aratator, locul acela la spate unde iubeste sa fie masata, de fapt e o zona, nu suporta sa stau prea mult la un loc, se irita si se enerveaza, mi-a demonstrat-o odata cat e de "iritant sa ma gadili in acelasi loc, ia uite, na, na, vezi?" zicea cu voce de copilita frecandu-si degedul de piciorul meu. abia mi-am retinut zambetul acela tamp, de tembel indragostit. se spune ca fluturii din stomac mor si ramane sau dragoste, sau ura, pai la mine fluturii probabil nu-s chiar fluturi, mai degraba pasari phoenix care renasc de fiecare data cand o vad, ma indragostesc ca un copil cand e deschisa cu mine, cand ridica tonalitatea glasului si vorbeste cu mine ca cu-n bebelus "uti-uti-uti"; si-mi da ghicitori, phah, cum spune "ghici" stiu ca raspunsul asteptat e "tu" dar raspund "eu" pentru ca asta asteapta cu adevarat. imi place sa-i satisfac asteptarile, sa-i spun ceea ce vrea sa auda, mai ales stiind ca coincide cu ce vreau sa spun. un mic paradox, iubesc sa-i spun ceea ce iubeste s-auda iar ea iubeste sa auda ceea ce iubesc sa-i spun.

incerc sa ma privesc dintr-o parte, ma asez bine acolo undeva, in a patra dimensiune, ma uit la mine, ma analizez, cum de am devenit atat de obsedat, am promis de mic sa nu devin dependent de droguri, m-a facut sa-mi incalc toate promisiunile pe care mi le-am dat, si sa le pastrez le cele pe care i le dau ei. pentr-un moment intorc capul, ma mai uit in filele timpului, am posibilitatea de-a o face in a patra dimensiune, pai ghici ce, e si ea acolo, e alaturi, doamne, e peste tot, e in capul meu si nu pot digera un po' de informatie fara s-o trec prin imaginea ei, nu pot lua o decizie pan' n-o cantaresc din perspectiva ei. a patra dimensiune era unicu' meu refugiu... m-a urmat si aici. "sunt peste tot cu ea, chiar si niciunde".

afara e bezna, parcul e atat de curat si gol, imi ingheata mainile si ma tot uit prin parti sa nu se apropie cineva sa ma sperie, ascult muzica la volum maxim. cat de bine-i contureaza temperamentul notele astea de zimmer, le adora, adora acordul ala in "c", l-am cantat odata la chitara si i-am prins atentia din prima secunda. progresia de la "time" coboara in jos, coboara permanent, chiar daca-s doar patru acorduri, coboara si-mi imaginez cum cobor si eu, cum o analizez incepand cu capul si finisand cu picioarele. ma opresc la fiecare centimentru cate o infinitate, chiar si-acum o analizez, nu-mi va ajunge toata viata sa ma satur.

*doza de dinamfetamina*

[povestea-averaid]

e intuneric azi si am pofta de a scrie fara majiscule, ma simt postmodernist. e intuneric pentru ca ora 6 am s-a intins pan' la 9:18 am. lumina-i la fel de pala, iar soarele refuza sa iasa din orizont. canta un instumental depresiv in casti, poate asta imi influenteaza starea, sau poate e faptul ca una canta mai tare pe cand cealalta practic nu transmite frecvente joase si bass-ul imi bate doar in urechea stanga. am pofta de a a asculta ceva clasic, ceva ce m-ar pune pe vise; sa visez cum peretele asta pe care joaca lumina diafana a diminetii nu-i o limita, nu-i o limita chiar cerul. si brusc, mi-apare ea in imaginatie, nup, nu-i ceva la care nu m-am asteptat, mi-a umplut sinapsele in ultimile luni cu imagini despre noi; bizar, o vad atat de clar, zici ca nu-i vis. ochii caprui, care, nu stiu de ce, refuza sa ma priveasca, se uita undeva in spatele meu, gasesc un po' de jena in ei, de asta uneori se focuseaza pe mine, schitand un zambet subtirel. nu si-o doreste, nu vrea sa se jeneze, vrea sa fie puternica, independenta, cum vreau si eu; da' ambii depindem unu' de celalalt. ce mai vad? hmm, respiratia? poti vedea respiratia cuiva? poti, vad pana si caldura ei, caldura care-ti da fiori si-ti provoaca frig, cum se leaga? are mainile reci, da-i atat de fierbinte... . Cred ca voi schimba piesa, ma irita sunetul acela eq-izat de chitara, imi place doar vocalu'. Done, am gasit, am pus "supersymmetry" de morning talk. suna nais, iubesc acordurile acelea si, stii ce, imi amplifica imaginile legate de ea. o vad in cadre, defiland prin odaie, in puloverul acela al ei negru, cu picoarele goale, parul parca prins dar deranjat; si ganduri, god, atatea ganduri, po' sa vad cum ii invadeaza mintea; oare la ce se gandeste? ce vede? n-ar stie nici ea dac-as intreba-o, e ca mine; probabil ii sar sute de imagini in cap, cum imi sar mie acum, e prostesc sa-ncerci sa le asezi in cuvinte; da' n-am fost niciodata prea inteligent; deci vad noaptea, in aceeasi odaie, e undeva ora 3 am, e ora cand suntem ambii treji de regula, ora la care suna candva alarma. e bezna, da' o pot vedea datorita luminii iritante a televizorului; si mai e ceva, cum de n-am observat pan' acum? e ceva de-afara, lumina? hmm, dap, e una din noptile acelea cand ai senzatia ca calea lactee iti va cadea in cap in cateva secunde; doamne, cat de clar o vad in acordurile astea de "supersymmetry". noaptea nu mai e asa noapte. totusi am nevoie de lumina, am nevoie s-o admir, sa-i admir pielea fina, lovita de fotoni, sa-i vad obrajii sculptati, barba ascutita, gatul, oh, gatul acela sectionat de muschi, e atat de feminin. nu vreau prea multa lumina totusi, vreau ca pupilile sa-i ramana mari, sa privesc in gaurile acelea negre in incercarea de a distinge ceva. pentru o clipa am uitat ce anume priveam; cerul de ora 3 am sau ochii ei? si de ce simt toate astea, simt de parc-ar fi real; mereu am avut dubii, poate mereu visez, poate mereu ma scald in asemenea vise si nimic din toate vazute n-a fost real; hmm, pai sunt un fuckin' demigod, sau chiar un god, sunt chaos, daca am reusit sa concep singur o figura ideala aidoma ei; da' nu-s. n-am putut concepe atata perfectiune, n-am putut concepe singur asemenea univers, e prea profund, prea complex, e ceva real, ceva ce-am trait, traiesc si urmeaza sa traiesc. ceea ce simt acum e doar un sentiment nascut din amintiri si asteptari. iubesc progresia asta... acordurile sar in sus, accelereaza, apar note ce suna off key, dar asta face piesa geniala, de asta imi aminteste de ea. are parul deranjat, ochii cuprinsi pe jumatate de somn, ii tot freaca ca sa scoata senzatia asta din ei, casca, heh, casca atat de dragut, punand mana la gura cand deja incheie, si scoate un geamat mic in timp ce-o face "ooooaaahh", am vazut asta, m-a facut sa casc acum, se strange intr-un ghem, ii este frig, pai cum poate fi atat de perfecta cu toate trasaturile astea? poate pentru ca nu am notiunea despre perfectiune? de-acum am; ea este. cu toate actiunile ei neindemanatice, cu toate mofturile, cu totul. o iubesc? nu stiu, nu cred ca-i atat de banal

*doza de dinamfetamina*

[povestea-averaid]

Cuvintele ramase in spatele cortinei. D31

Stii ca nu-i cel mai bun in a arata cat de mult te totul, da' vrea sa stii ca-i asa. Mereu cand in minte-ti va aparea cel mai mizer dubiu, adu-ti aminte ca in spatele pietrei acelea de orgoliu sta si te pandeste ceva ce-i legat de tine, poate esti chiar tu, acea parte-a ta, pe care i-ai lasat-o sub coaste, acel ceva n-are puterea de a renunta la tine n-are taria de caracter necesara pentru a pune punct si a lua viata de la inceput, e prea slab, prea dependent de tine, prea obsedat. Si, in sinea sa, el recunoaste asta, recunoaste ca nu-si imagineaza viata fara o noua doza de tine. Ai un efect nemaipomenit asupra-i. Parca prinde aripi. Stiu ca-i dai prea mult din tine si uneori n-o poate manui, dar se-nvata; n-a mai fost dependent de ceva pan acum, nu m-ar uimi deloc dac-ar muri de la supradozaj de tine. A devenit altcineva, nu-l mai recunosc de ceva timp; mie nu-mi acorda atata atentie si sa stii ca nu-s gelos deloc, ba sunt fericit pentru voi, se vede ca faci din el ceva mai mult decat este. M-a rugat sa-ti transmit ca "te averaid" ce-o mai fi insemnand si asta... .

-omul treaz cand Danu doarme.

[shareaquote]

The most beautiful part of the pain is the poetry that follows

Ilyas | @shareaquote (via shareaquote)

[povestea-averaid]

If...

If the stars were your smile

I would die in the morning

If the sun was your eyes

I would die in the night

If the time was your heartbeat

I would live an eternity

If your soul was finite

I would live just a bit