— Nina LaCour via letsbelonelytogetherr
🪼
noise dept.

bliss lane
The Bowery Presents

ellievsbear

No title available
★
No title available
hello vonnie
todays bird
official daine visual archive
Misplaced Lens Cap

❣ Chile in a Photography ❣
RMH
𓃗

if i look back, i am lost

titsay

Love Begins

Discoholic 🪩

PR's Tumblrdome

seen from United States

seen from Japan

seen from United States
seen from United States
seen from United States

seen from Germany
seen from Ecuador

seen from United States

seen from Singapore

seen from South Korea
seen from United States
seen from United Kingdom
seen from United States
seen from United States

seen from United Kingdom
seen from Singapore
seen from United States

seen from Türkiye
seen from United States

seen from United States
@recluziune
— Nina LaCour via letsbelonelytogetherr
- Prea multă introspecție te tâmpește, îi spune pe jumătate dezinteresată, împingând farfuria ceșcuței câțiva centimetri mai încolo, ca să mute atenția asupra obiectului.
- De ce spui asta? o întreabă D. puțin mirat, mutându-și privirea ba spre farfuriuță, ba spre chipul ei devenit brusc inexpresiv, ca o mască.
- Așa, prea multă reflexivitate, combinată cu un temperament melancolic și deznădăjduit, devine arma perfectă pentru lupta împotriva-ți; ai începe și ai crede în ceva, ai face și ai încerca, însă nimic nu se dovedește îndeajuns de trainic și durabil încât să nu se sfărâme în fața celei mai dure analize. Parcă gândurile ți-au fost dirijate de mâna hazardului către deconstrucție, iar ființa ta, contraintuitiv, este prima țintă.
Își mută privirea înspre copacii și cartierul liniștit, înspre străduțele pe care mai trec, din când în când, mașini. Întinde picioarele pe scaunul din față, așezând peste pulpele goale cămașa lungă, albă, și se adâncește comod în scaun. D. nu prea înțelege la ce se referă, i se pare că, în loc să își trăiască tinerețea și felul de-a fi, și toate realizările ei, mărunte sau nu, își complică viața de dragul nuanțelor și neajunsurilor, dintr-o plăcere obscură de a despica firul în paișpe.
Se cunoscuseră acum câteva săptămâni, într-un bar, unde stătea singură la tejghea și se uita stingheră înspre oamenii care dansau. Părea mai degrabă speriată decât încrezătoare, ca și cum pierduse un pariu și ajunsese acolo cu forța. Îl atrăseseră ochii ei, căutătura de om avid, statura înaltă, de trestie ce se apleacă lin în bătaia vântului, mișcările stângace și accentul. După 2 săptămâni, deși nu s-ar fi așteptat, se aflau acum la el acasă, în balcon.
- E ceva ce nu înțeleg la tine, intervine D. după o scurtă pauză, ce crezi cu atâta tărie că îți lipsește?
- Mmm... nu știu, mereu m-am simțit cumva... scoasă de pe axă, nedesăvârșită, greșită; mereu ceva nu a fost cum trebuie și mi-am atribuit mie vina pentru toate lucrurile care n-au ieșit așa cum am sperat, îi răspunde cu glasul înmuiat, cu fiecare cuvânt îmbibat într-o tristețe cronică.
Se uită la ea atent, încercând să pătrundă dincolo de zidul frunții, să poată remarca nodurile mentale pe care ea, de una singură, pare să nu reușească să le deznoade. Îl cuprinde brusc un sentiment de indiferență, pe care îl dă la o parte, chit că nu și-a imaginat că va sta să descâlcească problemele emoționale ale unei femei pe care abia o cunoscuse.
M. trage aer în piept și alungă senzația de moleșeală și deznădejde care parcă i se infiltrase deodată în sânge. Se întoarce spre el și observă că e atent studiată; încearcă să își imagineze ce anume gândește celălalt, dacă o vede mult prea patetică, copilă într-un corp de femeie, sau mare intelectuală...
- În orice caz, mai bine de cei ce privesc înăuntru ocazional, și nici atunci prea adânc. De cei al căror interior nu seamănă cu o încăpere cu becurile arse, cu un buncăr în care, accidental, ai intrat și care (iluzoriu) pare că ar putea fi deschis de dinafară. Referitor la asta, uneori am senzația că îmi atârnă cheia la gât, dar sunt atât de proastă încât nu-mi dau seama și mă agit bătând cu pumnii în ușă, strigând disperată să mi se deschidă.
- Cred că îți bați capul prea mult.
- Ei, vezi, risipesc orzul pe gâște...
Se simte vizat direct, ca și cum i-ar fi zis că e idiot. Nu știe dacă să se apropie de ea, s-o sărute, s-o facă să uite, însă nu pare genul de moment în care asta să funcționeze.
- Nu cred că sunt ceea ce îți dorești tu. Nu pe termen lung, sigur. Să încercăm să ne bucurăm măcar de ceea ce trăim acum.
- Nu ești, și de ceva vreme, nimeni n-a mai fost. Sinceră să fiu, uneori mă simt ca un bărbat, înlocuind o experiență nereușită cu încă una și încă una, spunându-mi că un om poate fi uitat doar printr-un altul, deși știu că e doar parțial adevărat. Cei mai mulți nici măcar nu se prind că fac asta. Au impresia că ei aprind focul, când, de fapt, ei sunt niște șabloane, niște instrumente prin care provoc incendii interioare. Și toate astea doar ca să mă simt temporar vie, să astup senzația de vid, să trăiesc ceva îndeajuns de puternic încât să-mi reamintesc că pot simți la un asemenea nivel. Evident, știu că visez cu ochii deschiși. Mai și știu că, dacă visez prea mult, deziluzia e inevitabilă și dureroasă ca dracu'.
Dă pe gât ultima gură de cafea din ceașcă și o pune la loc relaxată, apoi îl privește curioasă, să vadă ce reacție poate avea în fața acestor afirmații. D. se întunecă la față, izbit de faptul că e doar un soi de unealtă. Totul durează câteva secunde - cine nu face, de fapt, asta?
- Aștepți să vezi din partea mea repulsie. Dar, la drept vorbind, nu profităm mai toți unii de ceilalți în felul ăsta?
- Tu să-mi spui. Oamenii nu prea suportă gândul ăsta. Așteaptă poliloghii simpatice despre compatibilitate și dragoste și-așa mai departe...
Mi-e dor de gustul real, adânc al trăirilor -
dacă plata e arderea iluziilor și strânsoarea dureroasă a cărnii, dă-mi toată durerea, atunci.
mi-e dor să aud vorbe pe care nimeni nu mi le-a mai spus,
să simt ceva unic, irepetabil sau, cel puțin, exclusiv adresate mie;
mi-e dor de poezie, de surâs, de tremur și fantezie,
mi-e dor de nopți atât de lungi,
de cadre, de mijit ochii pe pereți, de imagini și scenarii amplificate de golul intern, de iubire dusă-n extrem,
de-un alt timp, de-o altă eu,
de mai puțină precauție și-o balanță internă ce cântărește orice gram de afecțiune.
Nu-i, oare, o piatră rară la fel de inutilă și lipsită de valoare ca orice alt bolovan dacă nu-i nimeni acolo s-o vadă, s-o ia în palmă?
Catherynne M. Valente, from her book titled "Deathless," originally published in March 2011
Clarice Lispector, from a letter in translation to Tania Kauffman, featured in All Letters of Clarice Lispector
Fortesa Latifi, from The Truth About Grief.
Despre mine, despre alții...
Nu știu dacă e profeție auto-împlinită - am făcut, fără să știu concret cum, în condiții pe care nu le-ar fi ghicit nimeni, tot ceea ce am vorbit atunci. Nu există declicuri magice, nu în sensul în care să se întâmple deodată, ca o linie de start. Există doar impacturi paralizante, palme fără justificare, de ce-uri fără semne de întrebare, rămase afirmații. Când ai să simți că n-o să mai poți să înduri n-o să fie cu plâns, ci cu detașare. Indiferent de plată și consecințe, ai să trântești ușile cât să se zguduie ferestrele, sau poate nici atât - ai să te întorci cu spatele.
O oarecare construcție se confundă, uneori, cu plutirea în derivă. Nesiguranța, cedarea, iluzoriul haos - "nu vezi pădurea de copaci..." - nu dispar neapărat, însă lucrurile se așază. Nu în sensul certitudinii, al siguranței, permanentului, ci o acceptare a mersului prin nisipuri mișcătoare. Și uite-așa, cu anii, ajungi să poți ceea ce cândva admirai la alții.
-
Se apleacă peste pervaz, ținând în mâna dreaptă țigara, căutând cu cealaltă bricheta, iar după ce articulează gestul și trage primul fum, își aruncă privirea peste celelalte ferestre ale blocurilor, iscodind parțial cine mai e treaz la ora aia, apoi asupra copacului care-și clătină ușor crengile în bătaia vântului. E 3 dimineața, nicio stea pe cer, iar în piept golul așteptării: știe că urmează să-i scrie. Se simte uneori ca un soi de amantă, deși nu înșală pe nimeni; o caută mai mereu în creierii nopții, când mintea e mult prea obosită ca să se mai apere, iar emoțiile preiau frâiele și ajunge, în cele din urmă, să se simtă inundată de plăceri și frici, de nesiguranță, neștiind ce vor vorbi, ce vor face.
-
Cine poate să știe și să-nțeleagă toate dedesubturile sufletului, toate nervurile și ramificațiile, toate durerile, ascunzișurile, emoțiile stratificate, toate momentele în care ceea ce face și spune n-au nicio tangență cu ceea ce simte? Cine să bănuiască, când până și sinele și le acoperă conștiincios, ca și cum ar construi mușuroaie?
Mi-aș dori ca duhul amintirii să nu-și mai găsească refugiul în labirintul minții mele tulburate. Tăceri care mă țin trează în miezul nopții. Năluciri plăsmuite prinse-n odaia obscură a imaginației mele îmi mai dau încă târcoale. Caleidoscopice proiecții pe pereții întunecați ai psihicului zguduit. Cutremur lăuntric, fantasme captive-n rotocoale de fum.
“uneori îți mai înfigi mâinile insațiabile în trecut _ și-ți reconstruiești identitatea vetustă ca pe o consolare _ nostalgie fără granițe temporale”
— (via spiritul-lumii)
“în mine încă freamătă gânduri nedespicate, de care n-am reușit să mă scutur, de prisosința cărora încă mă vaiet; mă ustură coaja oculară, împânzită de configurații electronice și sulfuri feroase; mi-e infernal de greu să-mi târâi anxietățile din casă – asiduă muncă de autoconvingere la fiecare graniță.”
—
“Binecuvântează-ți teama căci din ea va înflori curajul.”
— (via spiritul-lumii)
Jean Hersey, from "The Shape of a Year," originally published in March 1967
Virginia Woolf, from a letter to Violet Dickinson written in October 1904
and i pray, and I hope.
Rosalind M. Baker, from Woman Prayers: Prayers by Women; “Breakdown,”
Fyodor Dostoevsky, from a letter featured in Letters of Fyodor Michailovitch Dostoevsky to his Family & Friends
Sunt încă tristă. Tristețe-gol, tristețe-cenușă, tristețe-hemoragie, tristețe - ochii adânciți în pământ, cu maxilarul strâns, tristețe - ochi umezi cercetând în jur cu coada ochiului, să nu fie văzuți. Tristețe-ură de sine, tristețe - tot ceea ce nu mai am. Cum să mă joc cu noi trăiri când mă tot sapă, prin subsoluri, tristeți încă atât de-adânci? Zvâcnete craniene și, ocazional, coșmaruri. Zgomote de fundal și probleme ce se cer rezolvate, nevoi pervertite-n lăcomie materială și secetă spirituală. Am să mă obișnuiesc, în final, că în țesătura hormonală, serotonina și dopamina și-au făcut bagajele și-au sărit pe geam, sau poate s-or fi scurs prin tălpi ca laptele, hrănind pământul, că-i sătul de-atâția morți. S-or naște, poate, alții noi, hrăniți cu răbdare, la fel de proști, nerăbdători să-i dea foc. Sunt încă tristă și va mai dura, deși s-au scurs deja... atâția ani.