"Obișnuiam să spun că nu am timp. Dar nu, cred că sufletul meu a pus lipsa puterii lui în seama timpului. Lipsa puterii lui de a mai ține vreun adevar pe brațe. Cred ca am început să mă iubesc, de fapt. Îmi place, îmi place să urc scările cu mine în gând, să deschid ușa și să-mi aprind singură lumina când intru în casă. Simt că am depus efort, că am făcut ceva pentru mine, atunci când arunc cu geanta obosită într-un colț și mă aplec să scot pantofii. Simt trăire în asta. Și în zâmbetul de la sfârșitul zilei și în suflul de împlinire când termin orice mi-aș fi propus să fac. Îmi place să mă țin singură în brațe la duș, îmi place să-mi curgă apa pe față, să trag aer și să simt că trăiesc, să simt asta în plâmâni. Îmi place să țin cana de cafea cu două mâini, liniștită în fotoliu și să privesc. Să-mi privesc în suflet, să mă întreb și să-mi răspund. Cred că niciodată n-am fost atât de sinceră cu mine. Cred că am început să mă iubesc. Îmi place așa mult să fac curățenie în timp ce mă gândesc la mine. Să insist cu laveta în fiecare colțișor, să șterg fiecare urmă de neîncredere, să îmi gândesc următorul pas, să aranjez lucrurile la locul lor în timp ce îmi reașez bucăți din mine. Cred că îmi place mult să fiu doar eu în gândurile mele. Se simte așa bine să mă cert doar cu mine. Să mă cert că trebuia să pun mai puțină sare, că trebuia să fi mutat canapeaua în partea cealaltă, că ar fi trebuit să îmi fi luat, totuși, și crema cu portocale, dar si acel ruj cu mine. Să mă cert că ar fi trebuit să îmi fac timp și pentru filmul celălalt. Să mă cert că am rămas peste miezul noptii, afundata in asternutul gandurilor mele pe foaie și că poate ar fi trebuit să mai pierd și timpul pe la o cafea cu vreo prietena. Mă cert și plec capul, dar îl plec în fața mea. Și apoi mă întreb.. Când ai de gând să te ierți că ești femeie? Și mă îmbrățișez cu resemnare și cu capul sus. Mă iert și mă îmbrățișez, pentru că am ajuns, în sfârșit să mă iubesc." (Bucharest, Romania)
Humans of Cluj-Napoca
