Joi. 17/10/2013. Despre Fericire.
Toamna la Fundeni e superba. Nu stiu daca e din cauza ca atunci cand iesi din purgatoriu, caci asta e Fundeniul, fara un deznodamant concret, orice e mai bine.
E o alee intre cladirea de oncologie si cea de gastro-enterologie care se umple cu frunze toata. De toate culorile. E liniste si bate mereu vantul. In curte e o biserica pe care am injurat-o de multe ori, dar parca toamna, sau poate dupa multe luni de carusel emotional, clopotele ei iti dau liniste. Ai 5 minute pana iesi din curtea spitalului de vacuum mental. O usurare artificiala. Si in acest vacuum, ai cele mai rapide si profunde discutii cu tine insati.
Azi ma gandeam ca lumea se pregateste pentru greutatile bune ale vietii - copii, educatie, familie. Dar greutatile bune sunt o binecuvantare. Nimeni nu iti spune de momentele rele, despre lunile de angoasa prin care toti vom trece. Nimeni nu-ti pune cat de devreme se poate intampla. De fapt, nimeni nu vrea sa fie o cauza de ONG. Un caz trist. Un om care se plange. Nici macar fictiv. Nu vrei mila, nu vrei ajutor, vrei sa treci peste. E nenorocita aia de vorba cu "ce nu te omoara, te face mai puternic".... Adevarul doare.
Meniul mamei de azi cuprindea vreo 10 perfuzii, plus cele 20 de pastile din meniul de zi cu zi. Am lasat-o pe mama cu o femeie care se vaita pentru ca era balonata, cu o alta care dadea stingerea in salon la 8.30 si o certa pe mama ca vorbeste la telefon si cu o alta care disparea si aparea misterios, inebunind tot cadrul medical. Mama respira mai greu azi. Are o nenorocita de infectie la plamanul drept, cu o sursa inca neidentificata. Nu am putut sta mult, azi e una din acele zile in care simt ca nu mai pot si cred in transferul de energie negativa sau pozitiva. Azi era mult negativism, nu voiam sa-i dau si ei.
Coincidenta face ca astazi am citit un studiu facut de niste baieti destepti. Prin ’71, Brickman si Campbell au emis teoria adaptabilitatii fericirii. Ipoteza lor era ca oamenii sunt capabili sa relationeze cu senzatia de fericire traita doar in ultimele trei luni. Cica ideea ca cei paralizati sunt mai putin fericiti decat cei neparalizati, aparent, e gresita. Nu stiu cat de exacte sunt studiile lor, ce stiu sigur insa este ca asta raspunde foarte clar la intrebarea “cum rezisti?”. Asa rezist. Pure science. Credeam ca e survival instinct, dar nu e. Aparent, e doar felul in care reusim sa cooperam cu senzatia de fericire.
Pe la 5 am sunat-o pe mama, sa vad cum se simte. Era bine dispusa. A inceput sa-mi povesteasca cum au trimis-o de urgenta la tomograf. Panicata si confuza am inceput sa ascult. Nu intelegeam. Dar boala asta te invata sa asculti, pentru ca in final sigur vei reusi sa completezi singur punctele de suspensie...
A venit o infirmiera si a trecut-o printr-un subsol termic, aparent acest tunel ceausesc intre cele doua cladiri imense. Ea nu putea tine pasul cu infirmierele, ce o grabeau sa treaca prin tunel pentru a elibera culoarul. Pe acolo treceau doar targile cu cazuri de urgenta. Mi-a povestit cum si-a pierdut rasuflarea si era sa cada in culoarul ala plin de tevi si vata de sticla. Trecuse pe langa ea un barbat pe o targa cu o masca de oxigen si se intreba ce putea simti omul ala, vazand cum e trecut prin tunelul groazei, spre o destinatie posibil incerta... Nu puteam sa inteleg, ce poate sa o faca fericita in asta. De data asta, continua ea, a durat mult mai putin la tomograf. La intoarcere, infirmiera i-a spus sa se urce pe o targa, vazand ca-si pierde rasuflarea din nou. Mama s-a urcat pe targa in pozitie sezut sau ca s-o citez “ca-n caruta”. Infirmiera a chemat rapid ajutoare si alaturi de o alta infirmiera, a inceput sa impinga targa prin tunelul groazei. Repede. Au dus-o pe mama pe targa pana sus la salon. Imi povestea cum radeau toate de serviciul de taximetrie cu livrare direct la salonul 402. Radea. Probabil ar fi ras in hohote daca plamanii i-ar fi permis. In timp ce-mi povestea, o vedeam pe mama ca pe un copil intr-un carucior din super market, impins de parintii lui printre raioanele de paste fainoase si razand cu gura pana la urechi. M-a facut sa zambesc printre lacrimi.
E atat de simplu. Atat de simplu. Atat de simplu sa fii pentru un minut fericit in cele mai grele momente. Poate doar mai fericit decat minutul anterior.
