CARUSEL

Drumul greu spre o destinatie incerta

[caruselul-blog]

Al doilea...

E greu... Azi am trait o serie de emotii, frica, extaz, agonie.

Ieri a sunat din nou telefonul. De data asta intr-o sambata seara. Cu o ora mai devreme ca data trecuta. Mamei ii gasisera un nou ficat. Cand am inchis telefonul mama mi-a zis: "Astia isi bat joc de mine?" . Ii gasisera un ficat la Iasi si avea sa vina dimineata. Mama m-a rugat sa o las o jumatate de ora sa se adune. I-am zis ca o sa fie bine si ne-am dus la spital.

De data asta eram mai calma. Si ea era mai calma.I-am zis ca orice ar fi, daca il ea sau nu, o sa fie bine. Vin Pastele, si daca nu-l primeste o sa-i gatesc eu miel. Si mielul va fi ingrozitor, si va putea sa-si bata joc de mine. Deci oricum ar vedea lucrurile, iese in castig. E uimitor cate prostii poti sa debitezi doar ca sa calmezi pe cineva drag...Moneda de schimb a panicii e un zambet, cat de mic.

Pe drum spre spital, i-am zis ca probabil operatia va fi mai tarziu a doua zi, sa nu se sperie ca nu-i zice nimeni nimic. Asta e marea problema la spital, lipsa de comunicare. Mama era ingrozita de asteptare.

Am ajuns acolo, de data asta pregatita pentru ce urmeaza. Cumva, simteam ca acum se va intampla. Simteam ca asta e ficatul ei. Simteam ca va fi bine. Unele lucruri le simti. Nu credeam pana atunci. Am lasat-o la terapie intensiva si m-am intors acasa sa dorm cateva ore pana la operatie.

Acasa, a fost pentru prima oara cand am inceput sa caut despre tratamentele post transplant. E prima oara cand imi dau voie sa ma gandesc la asta. Ma gandeam la ce urmeaza, imi dadeam seama ca de abia acum incepe greul, ma gandeam cum sa reamenajez casa pentru a crea un mediu septic dupa ce o externez... Ma gandeam cu 10 pasi inainte.

Dimineata am ajuns la spital la ora recomandata. Din nou, nu stia nimeni nimic. Am asteptat pe holuri pana la ora 2. Ma gandeam intr-una, trebuie sa fie al ei, trebuie sa fie, altfel as fi stiut. Apoi ma gandeam ca sigur l-a primit si am inceput sa am flash back-uri din liceu, din facultate, din momente. Ma gandeam cat e de nedrept daca pateste ceva... Pe la 2 am coborat sa-mi iau o cafea, cand m-am intors inapoi familia celuilalt pacient mi-au zis ca m-a cautat doctorul anestezist. Eram sigura ca mama avea sa intre in operatie.

Am intrat in terapie intensiva cu genunchii tremurand de frica, cand am vazut doctorita iesind din sala de transplant am simtit ca lesin. Propozitia a inceput cu "Imi pare rau, dar mama dumneavoastra...". Nu puteam sa aud, nu stiam la ce sa ma astept. DIn toate informatiile primite disparat, mama era in operatie si un doctor anestezist iesind din sala de operatie incepea propozitia cu "imi pare rau". Creierul mi-a dat 30 de secunde de liniste sa ascult insa. Am aflat ca mama trebuia sa primeasca ficatul, dar din cauza unei complicatii in timpul noptii la un alt pacient a trebuit sa i-l dea lui. Cat ghinion .Cat ghinion. Cat?

Am inceput sa plang. Doctorita m-a asigurat insa ca ea ar trebui sa fie urmatoarea pe lista si mi-a zis atat: "capul sus, o sa fie bine!". Suna a cliseu, dar cand auzi din gura unui doctor care tine in mana vieti atat de fragile, iti dai seama ca prin ce treci tu e egal cu zero.

Am iesit din terapie sa-i aduc hainele lui mama si am plans. Mult. Ca sa ma descarc si sa nu ma vada ca imi vine sa plang. Asta e cel mai greu. Nu ai voie sa plangi. Ani de zile nu ai voie sa plangi. Acasa nu poti, pentru ca nu poate sa te vada, la birou nu poti, pentru ca nu poti fi un om slab. Nu poti plange. Sa plangi e ceva de lux cand treci prin asta, trebuie sa-ti dai doua palme si sa-ti revii. Chiar trei. Nu ai voie. Intr-un fel e bine, pentru ca incetezi sa mai intelegi de ce unii oameni plang. De ce nu pot trece peste fleacuri.

Nu stiam la ce sa ma astept din partea mamei, nu stiam ce stie, nu stiam daca o sa creada ce-i spun... Dar mama m-a surprins din nou. A iesit mai puternica decat mine, mai sigura, mai pregatita...De data asta, ea mi-a dat putere.

Simt ca e aproape... Trebuie sa fie. Trebuie sa se termine.

Pentru prima oara, dupa ani de zile, o zic: Doamne ajuta!

[caruselul-blog]

Primul telefon

Era vineri, dupa o saptamana nebuna. Am ajuns acasa si m-am rugat de mama sa manance ceva. Parte din rutina deja zilnica. Eram fericita ca e weekend, ca pot sa dorm, sa ma bucur de putinul timp liber pe care-l mai am. Zilele libere au devenit o Mecca pentru mine. Ca niciodata insa, am ales sa nu ies in seara aceea. Hotarasem sa stau in casa.

Seara tarziu, pe la 10, o prietena a trecut pe la mine sa ia ceva. Am coborat jos si am mai stat de vorba putin cu ea in masina. Deodata, imi suna telefonul. Era doctorita mamei mele. In cateva secunde, stiam de ce ma suna la ora aia, nu puteam sa cred, dar stiam. M-am blocat. Cliseistic. Am raspuns la telefon si mi-a confirmat ce credeam - gasisera un ficat pentru mama, trebuia sa o duc de urgenta la spital. Am inceput sa plang instant, incercand sa scriu in acelasi timp pe telefon niste instructiuni despre unde trebuie sa o duc...

Am urcat repede sus si am trezit-o pe mama. A intrat in panica si m-a rugat sa o las 15 minute sa se calmeze. I-am zis ca are 5 minute, pentru ca trebuie sa plecam. M-a intrebat daca ma supar ca merge in pijamale, abia tinandu-se drept de la cat de slabita era. Cum sa ma supar, i-am pus un halat si o jacheta pe spate si am plecat spre spital. Habar nu aveam ce e acolo.

La terapie intensiva cand intri pentru transplant vezi speranta in ochii oamenilor. E genul ala de sclipire in ochi pe care cred ca o au oamenii care afla ca cineva din orasul lor a castigat la loto - stiu ca se poate. Ne-au intampinat o echipa intreaga de medici care au preluat-o pe mama. Mai bine, n-a apucat sa vada mult in stanga si in dreapta, era ceva infiorator: oameni uscati cu tuburi de oxigen, copii in coma... Mi-au dat cerceii si hainele mamei mele si m-au scos afara din blocul post operator. Mi-au zis sa vin la 7 dimineata sa aflu daca primeste ea ficatul sau cealalta pacienta chemata - o fata de 25 de ani.

Am iesit din terapie intensiva si m-am pus pe scarile din fata usilor inchise, voiam sa vad daca ma intalnesc cu doctorita sau daca mai aflu ceva. La un moment dat, s-au deschis usile liftului si vedem un cuplu sunand la usa de la terapie cu acelasi lucru cu ce venisem si eu mai devreme - o crema epiloatoare pentru toaletarea pacientelor inainte de operatie. Am incremenit. Era cealalta familie.

E cel mai bizar sentiment pe care poti sa-l ai. Iti doresti sa le pui piedica, sa nu ia ei ficatul, sa se intample ceva. Dar o fractiune de secunda mai tarziu de simti prost pentru ce ai vrea, te invinovatesti si te intrebi de ce naiba trebuie sa fie asa.

In noaptea aia n-am dormit deloc. M-am intors la 6 dimineata sa astept un verdict. Nu am putut veni singura, voiam sa fie cineva langa mine cand aflu vreo veste. Cumva lumea imi zicea ca sigur e mama cea care-l primeste, cumva stiam ca nu are cum. Nimeni nu primeste ficatul din prima, toti pe care i-am auzit au primit dupa ce i-au chemat de mai multe ori.

Trecusera deja atatea ore si nu stiam nimic. Am intrat in terapie intensiva si inca nu stiau nimic. Am sunat doctorita care mi-a zis ca din cate stie nu il primeste mama mea, dar e in drum spre spital si imi zice. Asta a fost tot. Apoi au urmat ore intregi de asteptare. Stiam ca e cineva in operatie, dar nu stiam cine. Nici eu, nici familia celeilalte paciente. Nu voiam sa le zic ce banuiam, nu voiam sa nu fie adevarat si sa le dau sperante degeaba.

Cand stai si astepti la terapie intensiva auzi cele mai nasoale tragedii, cele mai cumplite povesti, dar te intaresti. Aflasem ca cealalta pacienta era o fata de 25 de ani, cu o ciroza congenitala descoperita cu 4 ani in urma. Era a 3-a oara cand o chemau pentru un posibil transplant... Cumva, chiar trebuia sa-l ia ea...Nu stiam nimic despre operatie, se vehiculau multe, la un moment dat se vehicula chiar ca sunt doua paciente in operatie, ca au impartit ficatul... Zvonistica. Eram terminata...

La 11 in schimb, mi s-a confirmat ca mama nu a fost operata. Au scos-o din terapie intensiva cu o ora mai tarziu si au dus-o pe salon. Acolo insa, a ajuns mai rau... Si fizic, si moral...

[caruselul-blog]

Vremea lui "Si daca..."

Am inceput blogul asta ca sa pot sa vorbesc. E un fel de dialog cu o lume inexistenta, care ma face sa-mi salvez prietenii de latura mea obosita si obositoare. Dar nu m-am tinut de el. Am adunat. Am adunat aproape inca 5 luni de ganduri. Doamne, inca 5 luni. Si daca mai avem doar 2?

Azi mama e mai rau ca ieri, maine va fi mai rau ca azi. Si e mai rau din toate punctele de vedere. Mama e tot mai slaba. Nu, mama nu e slaba. E un schelet. Aduce a pozele pe care le stie toata lumea cu copiii flamanzi din Africa. Si e trist. Pentru ca nimic nu pare sa-i mai dea forta.

Am ajuns in punctul in care ma intreb: si daca maine ar primi un ficat, ar rezista la operatie? Si daca ar rezista la operatie, ar trece de a doua zi? Si daca mai dureaza pana atunci, oare chiar merita sa se mai chinuie atata? Si daca chiar se chinuie atata, oare ea mai vrea? Si daca moare, tata ce o sa faca? Si daca, si daca.... Multe intrebari, zero raspunsuri.

Imi tot spun ca sunt pregatita, ca nu ma amagesc, ca sunt constienta ca are 1% sanse sa traiasca. Dar ea nu e, si atunci nici eu nu pot fi. La inceputul lunii am dus-o de urgenta la spital. Facuse al doilea episod de infectie la plamani. Ma plimbam pe culoarul spitalului, asteptand pe rand rezultate, infirmiere, asistente, orice. Orice de ce ma puteam agata. SI o vedeam chircita, in halatul meu verde care deja ii este mare, cu manecile cazute peste incheieturi, dormind. Bolnavicios. Si am facut ce fac de o luna in fiecare dimineata - m-a uitat atent cum doarme sa ma asigur ca respira.

Asta e cosmarul meu... Si daca intr-o zi, o voi gasi in casa fara suflare...

Si daca se va duce cand Vlad va ajunge in Gibraltar? Si daca se va duce cand voi fi plecata si eu? Si daca voi fi singura si cand trebuie sa aleg un sicriu? Si daca nu apuc sa vorbesc cu ea despre moarte? Despre ce a insemnat pentru mine, despre ce am insemnat pentru ea? Si daca tata nu apuca sa o vada, si bunicii, si sora ei... Si daca maine, se termina tot...

Si daca, totusi, va fi bine.

[caruselul-blog]

Foamea Ironiei

La intrarea din curtea spitalului este un bar-restaurant, Tismana. Cand zic bar-restaurant, zic fix genul ala cu mici, bere si scaune de plastic verzi. Si cand zic la intrarea in spital, zic fix la intrarea in curte, nu peste drum, nu la 10 m in dreapta, fix acolo langa agentul de la BGS care ridica bariera pentru cadrele medicale. E plin mereu la Tismana. Plin de burtosi care beau bere. E un before and after mega dubios sau o promotie cinica: cumpara 2 beri si poti castiga un ficat gratis (ma rog, asta cu gratis e o minciuna publicitara). Cum intri in curte, pe dreapta, e o pizzerie, care nu arata in niciun caz ca ar face blaturi din faina integrala sau ca ar pune rosi bio si pui fara hormoni. Iar ultima data cand am verificat, majoritatea pacientilor de la Fundeni sunt pe un regim foarte strict. Asta daca mai sunt in stare sa manance. Ce banc prost.

Cand am ajuns la mama in salon, am aflat ca azi nu a putut manca. Nu are niciun pic de pofta de mancare, noroc cu o doamna care s-a externat si i-a lasat o punga intreaga de mere. Macar a mancat mere, se consola mama. Mama e o femeie slabuta, firava, i-ai da tot frigiderul din casa doar sa o vezi ca mai pune un gram pe ea.

Ironic, in patul de langa ea sta o femeie mult mai grasa, balonata, careia i s-a interzis sa manance o perioada, pentru ca nu reuseste sa mearga la toaleta. Ieri cand au adus-o in salon, se vaita intr-una din cauza burtii si a colonului. Si totusi voia sa manance... Si pentru ca nu se poate abtine, de azi are o noua abordare: isi piseaza ciorbele in blender (I kid you not). Are o intreaga colectie de sticle pe balconul salonului cu ciorbe de fel si chip pisate. Nu as vrea sa stiu cum e o ciorba de perisoare pisata.

Se zice ca exista o dependenta de mancare la fel de puternica ca dependenta de droguri. Cred insa ca romanii mananca pentru a-si hrani depresiile. Suntem in topul celor mai nefericite tari din Europa. Ma intreb daca tot de aceea suntem si in topul tarilor cu cele mai multe boli digestive in stadiu terminal.

Poate ar fi cazul sa intram toti la cura...

[caruselul-blog]

Joi. 17/10/2013. Despre Fericire.

Toamna la Fundeni e superba. Nu stiu daca e din cauza ca atunci cand iesi din purgatoriu, caci asta e Fundeniul, fara un deznodamant concret, orice e mai bine.

E o alee intre cladirea de oncologie si cea de gastro-enterologie care se umple cu frunze toata. De toate culorile. E liniste si bate mereu vantul. In curte e o biserica pe care am injurat-o de multe ori, dar parca toamna, sau poate dupa multe luni de carusel emotional, clopotele ei iti dau liniste. Ai 5 minute pana iesi din curtea spitalului de vacuum mental. O usurare artificiala. Si in acest vacuum, ai cele mai rapide si profunde discutii cu tine insati.

Azi ma gandeam ca lumea se pregateste pentru greutatile bune ale vietii - copii, educatie, familie. Dar greutatile bune sunt o binecuvantare. Nimeni nu iti spune de momentele rele, despre lunile de angoasa prin care toti vom trece. Nimeni nu-ti pune cat de devreme se poate intampla. De fapt, nimeni nu vrea sa fie o cauza de ONG. Un caz trist. Un om care se plange. Nici macar fictiv. Nu vrei mila, nu  vrei ajutor, vrei sa treci peste. E nenorocita aia de vorba cu "ce nu te omoara, te face mai puternic".... Adevarul doare. Meniul mamei de azi cuprindea vreo 10 perfuzii, plus cele 20 de pastile din meniul de zi cu zi. Am lasat-o pe mama cu o femeie care se vaita pentru ca era balonata, cu o alta care dadea stingerea in salon la 8.30 si o certa pe mama ca vorbeste la telefon si cu o alta care disparea si aparea misterios, inebunind tot cadrul medical. Mama respira mai greu azi. Are o nenorocita de infectie la plamanul drept, cu o sursa inca neidentificata. Nu am putut sta mult, azi e una din acele zile in care simt ca nu mai pot si cred in transferul de energie negativa sau pozitiva. Azi era mult negativism, nu voiam sa-i dau si ei.

Coincidenta face ca astazi am citit un studiu facut de niste baieti destepti. Prin ’71, Brickman si Campbell au emis teoria adaptabilitatii fericirii. Ipoteza lor era ca oamenii sunt capabili sa relationeze cu senzatia de fericire traita doar in ultimele trei luni. Cica ideea ca cei paralizati sunt mai putin fericiti decat cei neparalizati, aparent, e gresita. Nu stiu cat de exacte sunt studiile lor, ce stiu sigur insa este ca asta raspunde foarte clar la intrebarea “cum rezisti?”. Asa rezist. Pure science. Credeam ca e survival instinct, dar nu e. Aparent, e doar felul in care reusim sa cooperam cu senzatia de fericire. 

Pe la 5 am sunat-o pe mama, sa vad cum se simte. Era bine dispusa. A inceput sa-mi povesteasca cum au trimis-o de urgenta la tomograf. Panicata si confuza am inceput sa ascult. Nu intelegeam. Dar boala asta te invata sa asculti, pentru ca in final sigur vei reusi sa completezi singur punctele de suspensie...

A venit o infirmiera si a trecut-o printr-un subsol termic, aparent acest tunel ceausesc intre cele doua cladiri imense. Ea nu putea tine pasul cu infirmierele, ce o grabeau sa treaca prin tunel pentru a elibera culoarul. Pe acolo treceau doar targile cu cazuri de urgenta. Mi-a povestit cum si-a pierdut rasuflarea si era sa cada in culoarul ala plin de tevi si vata de sticla. Trecuse pe langa ea un barbat pe o targa cu o masca de oxigen si se intreba ce putea simti omul ala, vazand cum e trecut prin tunelul groazei, spre o destinatie posibil incerta... Nu puteam sa inteleg, ce poate sa o faca fericita in asta. De data asta, continua ea, a durat mult mai putin la tomograf. La intoarcere, infirmiera i-a spus sa se urce pe o targa, vazand ca-si pierde rasuflarea din nou. Mama s-a urcat pe targa in pozitie sezut sau ca s-o citez “ca-n caruta”. Infirmiera a chemat rapid ajutoare si alaturi de o alta infirmiera, a inceput sa impinga targa prin tunelul groazei. Repede. Au dus-o pe mama pe targa pana sus la salon. Imi povestea cum radeau toate de serviciul de taximetrie cu livrare direct la salonul 402. Radea. Probabil ar fi ras in hohote daca plamanii i-ar fi permis. In timp ce-mi povestea, o vedeam pe mama ca pe un copil intr-un carucior din super market, impins de parintii lui printre raioanele de paste fainoase si razand cu gura pana la urechi. M-a facut sa zambesc printre lacrimi.

E atat de simplu. Atat de simplu. Atat de simplu sa fii pentru un minut fericit in cele mai grele momente. Poate doar mai fericit decat minutul anterior.