Când privesc „Lacrima Maicii Domnului”, nu o pot reduce la o simplă floare, nici la o metaforă decorativă a credinței mele, pentru că în jurul ei se adună o densitate de sensuri care nu se lasă epuizate de explicație, ci doar de o anumită rămânere în tăcere, ca și cum ar fi nevoie să învăț din nou modul de a privi fără să grăbesc înțelegerea, iar această încetinire a privirii devine, în sine, un act de rugăciune.
Îmi dau seama că, în fața acestei flori, sufletul meu nu mai caută demonstrații, ci o formă de rezonanță interioară, o potrivire între ceea ce văd și ceea ce trăiesc, iar această potrivire nu se produce imediat, ci se așază treptat, ca o lumină care nu izbucnește, ci se insinuează în straturile cele mai fine ale conștiinței.
În această lumină, încep să înțeleg că numele florii nu este o simplă convenție poetică, ci o poartă către o teologie a sensibilității, în care lacrima nu mai este semn al disperării, ci semn al unei prezențe care nu se retrage din lume, ci o cuprinde într-o compasiune care nu judecă, nu separă și nu condamnă, ci primește.
Și astfel, când spun „Maica Domnului”, nu o fac doar ca pe o formulă a credinței moștenite, ci ca pe o realitate vie care se lasă simțită în modul în care lumea însăși își păstrează echilibrul în suferință, ca și cum ar exista o inimă mai adâncă a creației, care nu încetează să bată chiar și atunci când totul pare să se fragmenteze.
Această floare devine, în percepția mea, o mărturie a faptului că durerea nu este ultimul cuvânt al existenței, ci doar o trecere, o transformare a materiei sufletești într-o formă de transparență, în care ceea ce doare nu dispare, ci se convertește în înțelegere, iar această înțelegere nu este intelectuală, ci existențială, adică trăită până la capăt.
De aceea, când privesc petalele ei, nu mai văd fragilitate, ci o formă de rezistență blândă, o tărie care nu se afirmă prin opoziție, ci prin acceptare, iar această acceptare nu este pasivitate, ci o formă de participare la o ordine mai înaltă, în care suferința nu este negată, ci transfigurată.
În acest punct al contemplației, îmi dau seama că propria mea relație cu suferința se modifică, pentru că nu o mai văd ca pe un accident al vieții, ci ca pe un spațiu în care se poate naște o formă de sens pe care altfel nu aș fi putut-o înțelege, iar această descoperire nu îmi aduce ușurare imediată, ci o responsabilitate mai profundă față de propria mea interioritate.
Astfel, floarea devine pentru mine un fel de pedagogie tăcută, care nu predă prin cuvinte, ci prin prezență, și care mă învață că unele adevăruri nu pot fi grăbite, pentru că ele nu aparțin logicii, ci maturizării sufletului.
În această maturizare, încep să intuiesc că „lacrima” din numele ei nu este o cădere, ci o ridicare inversă, o mișcare care nu coboară în neant, ci urcă spre o zonă în care sensul nu mai este fragmentat, ci întreg, și în care durerea nu mai este izolată, ci integrată într-un orizont mai larg al existenței.
Și poate că tocmai aici se află misterul cel mai adânc: faptul că ceea ce este fragil poate deveni purtător de veșnicie, nu prin puterea sa, ci prin deschiderea sa, iar această deschidere nu este spectaculoasă, ci aproape invizibilă, asemenea unei rugăciuni nerostite care totuși schimbă ceva în structura lumii.
În fața acestei înțelegeri, nu mai pot privi floarea ca pe un obiect exterior, pentru că ea devine un fel de oglindă în care nu mă văd pe mine ca imagine, ci ca stare, iar această stare este una de așteptare liniștită, în care nu mai cer răspunsuri imediate, ci doar continuitate.
Și astfel, în tăcerea care se formează între mine și ea, încep să înțeleg că adevărata apropiere de ceea ce este sfânt nu se face prin posesie conceptuală, ci prin renunțarea la nevoia de a controla sensul, lăsându-l să se așeze în ritmul său, care este întotdeauna mai lent decât nerăbdarea omului.
În această încetinire, sufletul meu începe să se ordoneze altfel, mai puțin în jurul întrebărilor și mai mult în jurul unei prezențe care nu are nevoie să fie explicată pentru a fi reală, iar această prezență devine, în mod paradoxal, mai puternică tocmai pentru că nu se impune.
Și poate că, în cele din urmă, „Lacrima Maicii Domnului” nu este despre durere, nici despre floră, nici despre simbol, ci despre modul în care omul învață să rămână în fața misterului fără să îl reducă, fără să îl grăbească și fără să îl consume, ci doar să îl lase să fie.
---
*** - Lacrima Maicii Domnului este denumirea populară a mai multor specii de plante agățătoare din genul Hoya, cunoscute pentru florile lor cerate, delicate, cu aspect translucid și formă de stea. În cultura tradițională românească, numele florii are o puternică încărcătură simbolică, fiind asociat cu ideea de suferință transfigurată în frumusețe și cu sensibilitatea spirituală legată de Maica Domnului. Deși nu are o origine liturgică propriu-zisă, floarea a fost integrată în imaginarul religios popular ca semn al compasiunii, al purității și al durerii care nu distruge, ci transformă. În spațiul ortodox de expresie culturală, astfel de denumiri botanice devin punți între natură și trăirea religioasă, funcționând ca forme de meditație vizuală asupra ideii de jertfă și milă.
©Ioan Muntean, 202
https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/privesc-lacrima-maicii-domnului
