14. (cyberpoeme, cyberproze) ~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~ Orbita senzorială a spiritului uman Motto: „Pământul nu se rotește în jurul soarelui, ci în jurul unui bujor gigantic. Fiecare lună este o nouă halucinație olfactivă prin care universul ne șoptește că suntem, în sfârșit, acasă.” scrisoare scrisă pe dosul unei petale de lăcrămioară miresme de mai îmi amintesc cum miroseau atunci palmele tale a ploaie și a iasomie crudă în după-amiaza aceea lungă când timpul părea că s-a oprit să ne asculte iar noi rătăceam fără nicio țintă printre rândurile de meri înfloriți din livadă lăsând în urmă doar urmele unor cuvinte ce n-au mai apucat să fie rostite simt și acum cum mireasma de liliac îmi inundă din nou toate simțurile goale e ca un nod care mi se pune în gât ori de câte ori primăvara se întoarce acasă căutând prin sertarele vechi o atingere care s-a pierdut printre ani și umbre o amprentă a sufletului tău pe care luna mai o păstrează mereu vie și frumoasă de ce trebuia…
14. (cyberpoeme, cyberproze) ~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~ _Orbita senzorială a spiritului uman_ Motto: „Pământul nu se rotește în jurul soarelui, ci în jurul unui bujor gigantic. Fiecare lună este o nouă halucinație olfactivă prin care universul ne șoptește că suntem, în sfârșit, acasă.”
*scrisoare scrisă pe dosul unei petale de lăcrămioară* _miresme de mai_
îmi amintesc cum miroseau atunci palmele tale a ploaie și a iasomie crudă în după-amiaza aceea lungă când timpul părea că s-a oprit să ne asculte iar noi rătăceam fără nicio țintă printre rândurile de meri înfloriți din livadă lăsând în urmă doar urmele unor cuvinte ce n-au mai apucat să fie rostite
simt și acum cum mireasma de liliac îmi inundă din nou toate simțurile goale e ca un nod care mi se pune în gât ori de câte ori primăvara se întoarce acasă căutând prin sertarele vechi o atingere care s-a pierdut printre ani și umbre o amprentă a sufletului tău pe care luna mai o păstrează mereu vie și frumoasă
de ce trebuia ca parfumul acesta de salcâm să fie atât de dureros de prezent când tu ești acum doar o absență ce pulsează în ritmul frunzelor de pretutindeni?
mă plimb singur prin parcul acesta tăcut unde fiecare floare pare un argument pentru tot ce am fost și pentru tot ce am pierdut în vâltoarea zilelor trecute
privesc cum polenul de aur se așază încet pe umerii mei ca o povară de lumină simțind cum inima se strânge de atâta frumos care nu mai are cu cine să se împartă
e o tristețe dulce în fiecare adiere care aduce cu ea amintirea ta deplină ca o melodie veche ce se aude în surdină prin poarta grădinii care stă spartă
aș vrea să pot prinde într-o sticluță de cristal toată această melancolie de mai să o păstrez pentru zilele reci când m-oi simți deșertat de orice fel de iubire dar parfumul se scurge printre degete ca apa de munte dintr-un vechi și uitat rai lăsându-mă doar cu această dorință amară de a-ți mai vedea o dată a ta privire
ce stranie e puterea miresmelor de a ne purta înapoi în timp fără nicio milă ne trezim deodată copii sau amanți sub același cer care nu pare să fi îmbătrânit recitind în aroma de mărgăritar câte o pagină dintr-o viață ce pare acum fragilă
o poveste de dragoste pe care luna mai a scris-o și pe care tot ea a sfârșit
rămân aici învelit în parfumul greu al serii care coboară încet peste grădină așteptând ca măcar în vis să te întorci purtată de vântul ce miroase a flori să fim din nou noi doi tineri pierduți în această imensă și caldă lumină până când zorii vor șterge totul și ne vor lăsa din nou ca de obicei singuri
©Ioan Muntean, 2026