#ganduridin

[justhahablr]

Cel mai mult îmi place noaptea,

când doar câinii, ceasul și ritmul inimii se mai aud,

să îmi privesc coapsele goale de sub pătură

cum zac sub lumina lunii

care cade lin prin fereastră,

până pe patul meu.

E un respiro al meu, singuratic,

pe care aș vrea să-l fotografiez ca să pot

păstra liniștea asta

pe care aș fi vrut s-o împart..

[justhahablr]

Uneori îmi imaginez fantome,

când e miezul nopții și e geamul larg deschis,

sau monștrii care mă prind de tălpi,

când alunecă inutil înafara patului -

toată mă vor duce întunericului.

Dar uneori, simt cum mă copleșește

viața și nu depun efort pentru a

mă opune. Așa că mă ofer voluntară

întunericului. Uneori.

[justhahablr]

Îi vezi fericiți și cum cumpără

dulciuri și alcool pentru a sărbători.

Dar lucrurile își pierd controlul,

iar tu rămăi o victimă a celor doi,

doar că ai mai mult curaj și-i rogi să se oprească

din a nărui încă o noapte.

Dai gât după gât de alcool și deși

nu te aprinzi la fel ca ei, simți cum

alcoolul te face să fii neutră în fața

unui nou scandal monstru.

Îți privești unghiile lila și zâmbești

gândindu-te la fetița aia mică

care se temea de ei.

Acum te temi doar pentru ei și

te temi de amprentele pe care ți

le-au lăsat. Ca niște monștrii hidoși, malefici.

[justhahablr]

Mi-ar plăcea ca în locul în care

izbucnesc ochii în lacrimi,

în cel în care se unește bărbia cu gâtul,

acolo unde se preling lacrimile

sau sub dedesubtul genunchiului

ori deasupra locului dintre sâni

sau chiar și pe spate, în arcuirea spre interior a șoldului,

să zacă blajin

sărutarea ta.

[justhahablr]

Ai plâns vreodată într-atât încât să simți cum stomacul cedează de la plânsete şi cum pielea ți se strânge pe oase? Iar lacrimile calde devin reci când cad de tot şi-ți udă genunchii pe care-i ții la piept. Şi-ți şopteşti singură toate gândurile pentru care plângi, ca o rugăiune spusă pe dos de un păgân? Plângi cu durerea aia infernală, de parcă un organ tocmai s-a rupt în interiorul corpului, iar hemoragia şi disfuncționaliatetea lui tocmai te omoară.

Nu?

Că eu da.

[justhahablr]

Dacă e să-mi placă ceva atunci când

Mă întorc acasă, în oraşul ăsta în care simt că

Mă sufoc, sufoc, sufoc,

E doar mersul cu autobozul noaptea,

În veşnicul drum pe care-l făceam de la şcoală acasă,

Poate un pic mai mult decât de obicei.

Cu geamul deschis, cu puţini oameni,

Cu nimeni cunoscut în afara şoferului,

Jucându-mă de-a v-aţi ascunselea cu luna,

Pe după nori şi case,

Şi furându-ne zâmbete una alteia, dar

Oferindu-ne şi linişte, reciproc.

Asta iubesc eu, când vin acasă în oraşul ăsta

De munte, în care mă sufoc

Din cauza oamenilor.

[justhahablr]

Vezi steaua asta mică?

Eu o văd fix între golurile perdelei,

Încă din pat, de sub pătură,

Şi nu pot să nu mă întreb

Dacă sunt singura care o priveşte.

Aş vrea să nu-mi mai fie frică

De lumi ireale sau inadecvat de reale

Sau să am curajul să uit

Cât de mult vreau să vorbesc cu cineva despre

Steaua asta mică. O vezi?

[justhahablr]

Tu,

Ai plâns vreodată atât de tare încât

Să te îneci în lacrimi?

Să ți se înnoade în fundul gâtului şi

Să te strângă stomacul,

Să fiarbă întreaga fiinţă în tine şi să

Ameţeşti, să cazi?

Să-ți vină să vomiți lacrimi, durere şi

Toată suferinţa acumulată,

Sufletul.

Să le vomiți pe toate, de la plâns.

Poate că nu, dar aşa plâng

Eu.