Dacă aș sta să mă gândesc la copilărie probabil mi-ar trece zeci de secvențe prin cap, însă nu voi putea uita niciodată fascinația cu care priveam, în timpul verii, cerul albastru și avioanele lăsând urme uniforme pe el. Încercarea perfecțiunii de a combate perfecțiunea cu perfecțiune. Linii albe, lungi și drepte, desenate pe un fundal albastru pe care nu-l poți vedea la fel de fiecare dată. Mereu m-am întrebat unde duc și mereu mi-am dorit să fiu într-unul dintr-acele avioane. Mi-am promis că voi fi. Entuziasmat de un nou oraș, un aer proaspăt și o nouă viață. Fascinat să fiu așa aproape de moarte și de libertate. Urmărind liniile de pe cer, crezând că sunt drumuri noi, o să mă găsești în curtea părinților, întins pe iarbă, în urmă cu câțiva ani.
Grecii spun că nostalgia reprezintă, literarmente, durerea de la o rană mai veche.
Cred că răspunsul la cum putem trata nostalgia și tristețea îl reprezintă o mașină a timpului. Care ne ajută să simțim lucruri care sunt făcute să le simțim sau să le trăim doar o singură dată, de mai multe ori. Însă cred că tristețea se bazează tot pe o mașină a timpului pe care toți o avem și care este construită din amintiri. Ironic, de fapt tot ce trăim nu reprezintă nimic mai mult decât o sublimă ironie de care ne prindem abia atunci când este prea târziu. Asemenea prietenului acela care nu se prinde când ești ironic și îți strică gluma.
Mi-am dorit foarte mult să cresc, la fel cum îmi doresc foarte mult să fac multe lucruri deodată și cât mai repede. Încă nu am învățat să iau totul de la clipa de față și să trăiesc în prezent și știu că asta-mi dărâmă lumea migălos construită. Trăim printre amintiri și încercăm să ne agățăm de șanse, dar ne grăbim atât de tare încât ajungem să ne luăm la întrecere și totul trece fără să ne dăm seama. Nu am știut că unele lucruri se trăiesc doar o singură dată. Nu am crezut că nuanța aia de albastru o voi vedea doar cu anumiți ochi pe care acum nu-i pot recăpăta.
Dar nu am încetat să mă joc cu acea mașină a timpului. Știu că dacă o să cred destul de tare în ea, se va întâmpla. Așa cum trenul ăla a oprit în gara în care trebuia să oprească, așa îi voi vedea și chipul inocent printre raze de soare și pleoape leneșe, într-o dimineață târzie, pe o plajă din Venice. Iar totul va rămâne în viață pe un Polaroid.
"Poate nu trebuia să ne vorbim atât. Poate că buzele-s făcute doar pentru sărut."
