Îmbrăcat într-un costum scump, închis la culoare, având părul răvășit din cauza propriei transpirații și a agitației din cazinoul în care se afla de ore bune, Samael stătea pe pervazul larg din marmură și se uita, cu o tristețe specifică alcoolicilor, pe geamul ce bătea spre mare. Cheltuise pe băutură, numai în seara asta, mai mult decât cheltuise pe hainele pe care le purta în momentul de față. Dar, până la urmă, ce conta? De când ea nu mai era, banii, timpul, probabil că nici viața în sine nu mai contau.
Bărbatul, cuprins de o ușoară, foarte delicată amețeală – la naiba cu metabolismul ăsta, nici să se îmbete ca să uite nu poate –, ținea un pahar de whiskey în mâna stângă, pe care îl înclina de pe o parte pe cealaltă, astfel încât lichidul arămiu se lovea ritmat de pereții de sticlă, mimând izbirea valurilor de pietrele ascuțite din apropierea malului mării. Întunecată, de gânduri și, până la urmă, de stele și de noapte, apa sărată înghițea orice amintire pe care-o primea, la fel cum el înghițea gură după gură de alcool, cu speranța că va putea lăsa totul în urmă. Apa sărată, ștergând orice urmă de pe faleză, orice dovadă temporară a unui sentiment atemporal, orice înseamna ea. Fiecare fir de nisip ajungea una cu marea, pierzându-se în tumultul de valuri cum se pierdeau gândurile lui Samael în toxicitatea whiskey-ului. De fapt, cum spera el să le piardă. La fel cum a pierdut-o și pe ea.
Era de parcă Universul îi râdea fix în față: nu degeaba o cunoscuse pe Chloe pe faleză și nu degeaba ăsta era și locul unde a trebuit să-și ia rămas bun – pe faleză. Cu cât momentele astea deveneau tot mai clare, cu atât încerca mai tare să le înece în alcool: amintiri, gânduri, ”ce-ar fi fost dacă”... Reumplea tot mai repede paharul, pe care-l dădea pe gât aproape instantaneu, însă nu poate fugi mereu de regretele sale, nu poate să le ascundă mereu în spatele focului din gâtul său și a ochilor umezi, căci sufletul nu i se încălzește de la o multitudine de sticle de băutură. Își amintea de cum arăta când o întâlnise prima dată și se întreba dacă nu cumva o supraestimase când o comparase cu un înger, însă apoi se împiedica în zâmbetul ei, iar sentimentele pe care le simțea când ochii ei se luminau erau prea bune ca să nu aibă o legătură cu ceea ce este divin. Sau era, căci nimic nu mai este divin de când ea nu mai este aici.
Altă gură fierbinte de whiskey. Inelul de pe degetul mijlociu, de care și-ar fi dorit să poată scăpa cu ușurința cu care a scăpat-o pe Chloe din brațe, se lovea pierdut de pahar. Încă o gură de alcool. Și încă una, de parcă astea l-ar lăsa să uite odată și-odată de momentul în care, într-un final, o ținea de mână, și mergeau de-a lungul falezei, moment care îl pune să se confrunte cu mult prea multe probleme în momentul ăsta, când deja încerca să își oprească mâinile din tremurat și fruntea din pulsat. Totuși era așa de frumoasă, iar zâmbetul ăla parcă... cu siguranță îl făcea să simtă cu totul altfel de sentimente, lucruri pe care nu le-a mai trăit până acum. Și nu le-a trăit nici prea mult, căci îndată ce-a avut-o, a și pierdut-o; își dorește să fi apucat să mai facă măcar un pas pe nisip cu ea de mână.
Ce păcat că zâmbetul ei și ochii lor sclipitori nu erau decât o amintire, ce păcat că Samael nu mai poate ignora tăietura pe care o are de atâta timp în inimă, ce păcat că marea, parcă intenționat, ștergea tot, mai puțin amintirile cu ea! Parcă, la fel de intenționat, nici Chloe nu voia să iasă din mintea lui, oricât de încețoșată ar fi fost imaginea ei. În momentele astea, cu disperare realiza și Samael că ar da orice să recapete claritatea cu care-și amintește constant de chipul ei, că, în consecință, nu-și dorește să o uite pe ea. Că ar lăsa rana asta deschisă oricât de mult timp trebuie, doar ca să nu o piardă pentru a doua oară. Se agăța de mâna ei, de parcă ar fi vrut să o salveze, să o tragă lângă el și să o țină pentru totdeauna acolo, însă realitatea era că încerca să să tragă pe sine însuși afară din cercul vicios, înecat în alcool, în care se afla. Iar cercul ăsta vicios se repeta cu fiecare val ce se spărgea de țărm.
Nici nu mai conta. Altă gură de whiskey.
Text: Diana
Foto: Diana și Matei
Inspirație: „Lucifer” - serial produs de DC Entertainment, Warner Bros. Television, Jerry Bruckheimer Television
Mi pecho siempre está tan lleno de sentimientos, no hay más barreras a las que aferrarme tanto. Cuando me despierto, ya siento el peso de todos los problemas que me he guardado durante tanto tiempo. Lo siento por mi mismo. Por acumular tantos sentimientos, y personas, que solo me lastiman. Por maltratarme de una manera que nadie más tendría poder. Intento ser el mejor para todos, pero me olvido de ser mejor para mí, me dejo llevar, olvido que también necesito ser feliz. Y ahora totalmente perdido, sin saber cómo levantarme de otra caída, me encuentro preguntándome dónde cometí tantos errores. ¿Por qué caí así? por tantos a los que les importaba.
The human had to create some rules that everyone should respect to live in a harmonic way, or the responsibility of this behavior will be payed. The Ethics maybe is what tear us apart of the wild nature side, but every time that we can’t handle a situation, we immediately get back of our savage form. The nature don’t follow ethics, isn’t wrong a wolf kill a deer, or a bear kill another bear, there aren’t rules in nature (maybe only survive and reproduce), the real identity of nature is wild, our real identity. It’s really easy to leave a human in his savage form, sometimes the modern times forget us the existence of survive, the place that ethics don’t exist, the modern human kill another human in nonsense war, kill a country with his companies, make another killers when the state are corrupted, when we got the extreme situation, the Ethics, moral and “all of the rules” made for our good behavior just disappear, there aren’t rules that save us of our purest form! Let’s imagine a fictional situation: You pay a bank to look your money, in security, you pay a tax every month for this service. Two month later you check the money and see that someone stole you $0,30, and like a normal bank, they could say that the system fail. Where’s the side of ethics? The robber show you the fail of the security part of the bank, the tax payed every month won’t be recovered, so the is the bank the real robbed? Maybe the robber stole you $0,30 for his survivor (Human wild behavior, the real rule). Maybe Ethics more relativity than non-inertial observers watching the movement of the another body. Maybe Ethics depends of the observer, or maybe ethics is zero when we consider the nature. Or maybe the ethics is a special rule of a specie that destroy his own home, maybe ethics don’t exist.
