Wonder s-a întrebat mereu cum arată lumea de fapt. Înca de mic copil, Wonder a fost singuratic; dacă te uitai pe geam și vedeai un grup de copii jucându-se, nu puteai să nu-l observi pe băiatul acela cârlionțat, cu privirea parcă un pic pierdută, un pic arzătoare, care stătea ascuns într-un colț, desenând cu creta pe asfalt.
„Probabil desenează un șotron”, te gândeai tu curioasă, „sau o casă și niște flori lângă, pentru că de obicei asta fac copii de 6-7”, după care oftai in treacăt, inchideai geamul si te desparțeai de lumea lui Wonder. La un moment dat însă, auzeai un plânset de copil, acela pe care îl auzeai aproape zilnic la orele după-amiezii. Mereu l-ai ignorat, dar astazi aveai de gand sa afli ce se intampla. De data aceasta, te grăbești și iesi rapid-rapid din bucatarie, fara sa te intereseze de mâncarea de pe foc, privirea ta indreptandu-se spre geamul pe care l-ai închis mai devreme.
Pe aleea din spatele blocului, întregul Univers părea a-și fi pus stop. Nu era nimeni care cutreiera strada, nu era niciun lătrat de cățel, iar frunzele copacilor stăteau nețintite, ascultătoare, fără sa fie mișcate de vânt. Tot ce se putea observa era un desen imens de pe asfalt, colorat in toate felurile si chipurile, peste care cădeau armonic la un interval de cateva secunde lacrimile unui baietel care statea deasupra lui, in genunchi.
Cine știe ce a patit bietul copil?Nu puteai fi asa nepasatoare, asa ca ti-ai luat rapid adidasii in picioare si te-ai dus sa vezi ce a patit. Desenul, care era acum mai aproape de ochii tai, era urmatorul : jumătate de asfalt înfățisa o furtună teribila, cu fulgere și trăsnete, cu mașini care goneau prin trafic pentru a ajunge mai repede acasă și cu copaci care cadeau peste străzi, iar cealaltă jumătate dezvăluia un cer senin, cu o natură mult mai prietenoasă.
Nu părea nimic trist, totuși, așa ca te-ai apropiat incet de micuț si l-ai intrebat : „De ce plângi?”. S-au întors atunci spre tine doi ochi albaștri nestemați, care străluceau înlăcramați.
„Nu pot să văd”- a șoptit incet baiatul. Nu ai inteles ce voia sa zica, nu era orb, a putut desena si se observa ca putea sa vada.
„Nu pot să văd lumea”, a continuat el, „Nu pot să o vad asa cum ar trebui sa o vad. Când imi fac prieteni sau cand cunosc oameni, pot sa inteleg personalitatile lor: pot sa percep partile lor bune sau rele, asta am desenat si pe asfalt: o lume fericită si una dezastruoasă. Pot sa le aud vocile, pot sa inteleg ce vor sa spuna, pot chiar sa ii aud si cand ma uit la ei sa ii vad; asa cum pot sa aud atat furtuna, cat si ciripitul păsărilor atunci cand e soare. Dar când ma intorc cu spatele - cand ma intorc cu spatele, totul devine un abis. Iar cand ma intorc inapoi spre ei, pot din nou sa ii vad, dar nu pot sa ii recunosc, de parca nu i-as fi vazut niciodata. Ochii, nasul, gura si trasaturile fetei fiecaruia dintre ei mi se par necunoscute. Înțeleg ca formeaza un intreg, dar mi se par anoste, asa mi se par la toate lumea. Ca sa recunosc pe cineva, ma pot orienta dupa obisnuinta: știu ca atunci cand imi vad grupul de prieteni, Alex e mereu cel care e in verde, iar Denisa e cea cu parul scurt si cu vocea mai pitigaiata. Chiar daca am desenat lumea aici cu creta, simt ca e incompleta. As vrea sa imi desenez prietenii in ea, dar nu pot, pentru ca mai mult de cateva linii, nu as putea sa le desenez fețele, e ca și cum nu pot sa mi le imaginez”.
Prosopagnozia este o tulburare neurologica caracterizata prin incapacitatea de a recunoaște fețele; nu are legătură cu disfuncție de memorie, pierderi de memorie, afectarea vederii, sau dizabilități de învățare. Ea este considerată a fi rezultatul unor anomalii, fiind afectata o parte din creier care pare să coordoneze sistemele neuronale, care controlează percepția facială și memoria, poate fi moștenită genetic sau poate rezulta in urma unui accident cerebral sau a unor leziuni cerebrale.
Așa cum este si cazul lui Wonder din povestea noastră, prosopagnozicii nu reusesc uneori sa recunoasca o fata familiara sau confunda chiar o persoana necunoscuta cu una pe care ar putea sa o cunoasca. Persoanele care au prosopagnozie au un deficit sever in ceea ce priveste recunoasterea chipurilor chiar si in cazul familiei, iar acest lucru se intampla in fiecare zi. Totusi, s-au dezvoltat strategii, asa cum am precizat in poveste, pentru recunoasterea persoanelor dupa coafura, imbracaminte etc.
Incep cu aceasta postare o noua serie care sper sa va placa, in care voi vorbi despre diverse afectiuni/sindroame care mie mi se par foarte interesante si consider ca e foarte fain sa aflati chestii noi intr-un mod cumva interactiv, fara sa fiti pusi sa le memorati. Eu zic ca, la finalul acestei serii, veti ajunge sa apreciati viata mai mult:). Voi ce spuneti?
Text : Aletheia
Grafica: Diana