Literatura in liceu, un mijloc veritabil de a strivi orice urma de creativitate din prunci
Iata-ne aici din nou. E din nou acea perioada a anului in care pierd ore bune incercand sa ma conving sa ma uit peste pupincurismele predate in timpul orei de limba si literatura romana. Ma macina clasica intrebare asociata asa-zisului elev modern: cu ce ma ajuta pe mine asta in viata? Pe langa asta, nu pot sa fiu frustrata din cauza ca, bai, aia de la profile de filo dau nexam teza or bac la matematica, in timp ce cei ce au bucuria de a face parte dintr-o clasa de real tot trebuie sa-si imbranceasca-n cap caietele alea pline de comentarii. After all, singurul motiv pentru care profii de romana mai primesc consideratie e ca dai bac la materia lor.
Acum, hai sa analizam sinesteziile prezente in caietul de romana, in speranta ca le vom gasi vreo utilizare practica. Inca din primul paragraf sunt cuprinsa de o stare stilistica de dezgust, acompaniata de exclamatia simetrica “sa-mi bag”, accentuand starea sufleteasca predominanta de “sa-mi bag”. Pornind de la ipoteza ca telul orelor de literatura e de a face elevii sa aprecieze si sa recunoasca iscusinta scriitorilor romani, resimt un val de confuzie. Ii obligam pe elevi sa memoreze pagini intregi cu psalmuri atat de supraincarcate de laude ca-ti fac scarba, si, ma intreb cine a fost geniul ce a crezut ca asa ceva ar functiona, macar partial? Opinie proprie? Neh. Poate-s unii de parere ca Lucian Blaga a fost un drogat somer ce a ramas repetent de sapte ori la stiinte, si no, nu le putem permite tinerilor sa darame marele personalitati nationale.
Deci, desi nu e vorba de recunoastea scriitorilor sau exprimarea libera a opiniilor, poate totusi ca sunt bune la ceva cursurile astea. Iti largesc vocabularul, nu? But, here’s the deal: poate ca, hey, au si astea ceva influenta aspra vocabularului, nu poti nega faptul ca totusi, cititul are o pondere de mii de ori mai mare asupra lui. Si cat de mult te indeamna clasicii romani catre lectura? Unele opere sunt cam plictisitoare pentru majoritatea elevilor, pentru ca, pana la urma, a trecut ceva vreme de cand au fost publicate, si valorile, mentalitatiile promovate de societate se schimba drastic cu trecerea timpului. Altele ti le baga pe gat prea repede. Cand am citit “O scrisoare pierduta” in clasa a opta, din nefericire am fost cam incapabila sa inteleg sass-ul lui Caragiale, fiindca nu eram familiara cu modul in care stateau lucrurile pe vremea aia, sau whatever se mai intampla si azi in lume.
Acum, ca m-am eliberat partial de frustrare, cred ca o sa ma intorc, cu chiu cu vai, la marele pupincurisme scrise destul de caligrafic in caietul meu studentesc (e rosu si are buline!), si o sa imi mai calc inca odata pe ego-ul meu de artist ce nu-mi permite sa ma conformez cu principiilor de rahat ale altora.
