“Când am cunoscut-o mai bine aveam să aflu că imaginea asta perfectă doar atât era, o imagine. Era un copil nesigur deghizat în femeie fatală, în ea se ascundea cel mai trist suflet pe care îl întâlnisem vreodată, era neîncrezătoare, slabă, ezitantă, singură. Nu îi plăceau oamenii cu toate că se învârtea printre ei ca peştele în apă şi nici nu-i lăsa să se apropie de ea, deşi nu văzusem om care să aibe mai multă nevoie de afecţiune. N-am înţeles-o niciodată. Să ai nevoie de căldură, dar să stai în întunericul propriilor gânduri, să îţi fie foame de iubire, dar să o refuzi când cineva vrea să ţi-o ofere. În ea zăceau contradicţii una peste alta, îmi lumina privirea cu cel mai frumos zâmbet, ca imediat să o văd căzută în cea mai adâncă depresie, ba mă căuta să o iau în braţe, ba mă respingea, nu avea încredere în nimeni şi trist este că nici măcar în ea. Nu îi plăcea să îi spun că e frumoasă… ai mai auzit aşa ceva? O femeie care să nu vrea să audă că e frumoasă? O irita aşezarea asta de cuvinte, o incomoda, o vedeam cum se fâstâceşte şi întoarce privirea de parcă i-aş fi adus cea mai mare jignire dintre toate. Asta era marea dramă a vieţii ei: că oamenii nu vor vedea dincolo de un ambalaj frumos, că se vor opri în faţa ei şi o vor admira precum un tablou într-o galerie de artă, ochii le vor fi furaţi pe moment, dar apoi îi vor întoarce spatele şi vor pleca uitând în scurt timp de ea. Prea puţini vor şti să descopere povestea de dincolo de panză şi, in fine, mult mai puţini o vor intelege.”
— (via notiteleuneifemei)
