Un vierme mic E noapte. La o masă, plecat peste hârtie, cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie. Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze, zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze. Acum copilu-și pune creionul între dinți. "Şopârlele-s frumoase... şi-s repezi... şi-s cuminţi." Uşor el dă o filă. Şi alta... Şi-ncă una. Apare papagalul... păunul şi păuna... şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă, şi un... Dar stai... afară... cine-a scâncit la uşă? Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere? Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere. Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? — Mi-e frig... îngheţ... Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ! — Dar cine eşti? Mi-e frică. — Sunt mic... — Să-ntreb pe tata! — Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata! Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac! — Dar cine eşti? — Un vierme... — O, viermii nu prea-mi plac. — Dar eu sunt mic... o scamă... Şi, când mă fac covrig, abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig! Şi i-a deschis băiatul: — Noroc şi seară bună! — Noroc... Dar unde-i ploaia? — A stat... Nu vezi că-i lună? — Hi - hi! ... A fost o glumă ca să mă laşi pe prag... Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod... —Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod! Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide, că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă! — O bufniţă? Mi-e frică! — Dar bufniţa e blândă... — Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi. De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi! Să fii ascuns de mama, de tata... Stai puţin. Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin... — Eu... Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti... — Eu ştiu că vulpea strică... — Ce? — Viile... — Poveşti! Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi! — Dar e păcat... — N-ai teamă! Nu spune în Scripturi că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute... Şi-acum... deschide-n lături, că vine... vine iute... o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale slăvitei caracatiţi!... încolăcimii sale! — Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară !... Prea târziu... Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu dau uşa de perete. Şi umede ventuze se prind în rotocoale pe umeri, peste buze... Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!... — Aşaa! sunt deznădejdea! Acum... apare lupul! Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată... E lupul ce rânjeşte... şi vine... vine... "Tată!" Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup. Iar umedele braţe de pe copil se rup. — Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris! Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost... vis... * "Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată. "E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..." Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua. Întâia ta minciună aduce pe a doua. Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia. Visarea trage lenea şi lenea lăcomia. Apare băutura, desfrâul, furtişagul. Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul, te faci să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima, cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima. Minciuna o e crimă? E-o crimă orice pată! Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: "Tată!" Prin sângele salvării loveşte pe duşman! Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!
Costache Ioanid
