Te-am lăsat să hoinărești cât e ziua de lungă și noaptea de neagră.
Mi-ai intrat între picioare, apoi în minte, pe unde te-ai plimbat nestingherit o vreme, după care ai apucat calea venelor și ai coborât tot mai jos, până mi-ai ajuns în suflet. Acolo te-ai pus la adăpost și nu ai mai vrut să pleci.
Uneori, în liniștea nopții, când doar stelele mai sunt treze, te aud cum îmi bați în piept. Mi-ai învățat inima cum să bată în ritmul tău ca să nu-mi mai fie atât de dor când ești departe.
Dar ai momente când te zbați să pleci de acolo. Duci o luptă cu tine și cu tot ce te leagă de noi. Să știi că atunci doare cel mai tare, când fiecare părticică din mine încearcă să îți spună că aici este locul tău și că nicăieri altundeva nu vei găsi un foc mai puternic la căldura căruia să-ți încălzești mâinile iarna și nici un alt copac nu îți va umbri mai bine gândurile în miezul verii.
Știi și tu bine că aici în toate diminețile soarele răsare din ochii tăi și in fiecare amiază ți se ascunde după umărul tău stâng, cel pe care îl sărutam de fiecare dată în timp ce dormeai.