Dacă urăști pe cel ce urăște, nu te deosebești de el, îi devii oglindă. Răul multiplicat prin răspuns similar nu duce la lumină, ci la mai mult întuneric. Diferența apare doar dacă răspunzi altfel decât așteaptă răul. Nu înseamnă să fii slab, ci să fii atipic, să nu te lași modelat de ură, ci să o înțelegi, să o limitezi, fără să o adopți.
Dacă urăști răul devii parte din el. Dacă îl înfrunți fără ură rupi lanțul. Adevărata forță e să nu devii ceea ce disprețuiești.
Dacă interzici o ideologie (precum nazismul), nu o distrugi. O împingi în subteran, unde poate deveni martirică și reactivă. Din acest motiv, întrebarea nu este doar juridică, ci filozofică și politică:
Este corect să interzici răul absolut sau mai bine îl expui, îl înfrunți și îl depășești public, prin dialog și adevăr?
Ce se întâmplă când interzici?
Devine tabu – dar tabuurile nasc fascinație și radicalizare. Se radicalizează în clandestinitate iar conspirația devine „adevăr ascuns”. Se pregătește ca reacție la haos în momentele de criză, oamenii nu cer democrație, ci ordine.
Îi dai spațiu să se exprime, dar și să fie demontat logic. Rămâne sub control social, nu simbolic. Permiți maturizarea opiniei publice, nu infantilizarea prin cenzură.
Nazismul ca răspuns la colapsul statului
Într-o lume în care: Statul minte, societatea se destramă, valorile sunt fluide, o ideologie radicală simplă și dură (precum nazismul) va părea „vindecare”.
Adevărata prevenție nu e interzicerea, ci construirea unei ordini care n-are nevoie de nazism.
Interzicerea nazismului nu e o soluție morală, ci o reacție fricoasă. Dacă tu urăști ura și o cenzurezi cu ură, o înmulțești. Dacă o înfrunți cu rațiune, compasiune și adevăr, o stingi.
Sau cum ar zice Dostoievski: „Adevărul nu se teme de nimic. Numai minciuna are nevoie de paznici.”
Marea problemă morală a epocii noastre: Cine mai are dreptul să condamne răul, dacă îl imită în numele binelui?
Paradoxul luptei împotriva răului: Când lupți cu ura prin ură, cu cenzura prin cenzură, cu dictatura prin dictatura corectitudinii, îți pierzi temeiul moral. Astfel, nu nazismul este reabilitat, ci tu te degradezi până la nivelul pe care l-ai jurat că-l eviți.
Nazismul ca simbol al răului absolut: corect, dar incomplet. Nazismul istoric (Holocaustul, eugenismul, militarismul) e monstruos, dar dacă îl consideri singura formă de rău absolut, pierzi din vedere noile forme de totalitarism: cel digital, cel financiar, cel ideologic mascat sub „progres”. Adevăratul pericol e când te transformi în monstru crezând că lupți cu unul.
Judecata relativă: Răul e absolut doar dacă binele e absolut. Dacă tu spui că nazismul e răul absolut, dar apoi practici: Lagăre de reeducare ideologică, Anularea oamenilor („cancel culture”), Cenzura gândirii și memoriei istorice, atunci îți pierzi dreptul moral de a vorbi despre „bine” și „rău” în termeni absoluți.
Nu e reabilitarea nazismului. Ci coborârea din absolut în discernământ. Adică:
Recunoașterea răului nazist ca fapt istoric, înțelegerea condițiilor care l-au creat (nu doar condamnarea lui), prevenirea repetării sale prin maturitate, nu prin tabuuri.
Nu devii mai bun decât nazistul urându-l. Devii mai bun dacă eviți să repeți cauzele care l-au creat.
kianamaiart
2087
izzy806
blakekathryn
discoholicmusic
titsay
ellievsbear
