Minunari

[minunari-blog]

Ever wondered what's the meaning behind your life's story? Try dissecting it. Meet with your Parent, Adult and Child. It's the most interesting reunion. #TAtrainee #TAtraining #psychoterapist #lifescript #scriptmatrix #latergram (at Doamna Ghica, Colentina, Bucuresti)

[minunari-blog]

Two days of brain friction at its best! I'm deeply grateful for seeing my creation come to life and for being part of the learning journey of some wonderful people. And all this in just 48 hours. Learning IS magical, wether you learn or create the learning experience. #humansynergistics #impactbeyondtheclassroom #instructionaldesign

[minunari-blog]

#intheopen

Practicanții de CrossFit din toată lumea se pot întâlni anual într-o competiție on-line care durează 5 săptămâni. E ocazia perfectă de a-ți testa performanțele obținute într-un an și de a-ți crea noi obiective. A fost al doilea an de participare pentru mine și o experiență mi-nu-na-tă!

La capitolul rezultate, sunt mai mult decât mulțumită. Îmi propusesem să rămân în top 10 pe țară, dorindu-mi și ca anul acesta competiția să fie mai puternică. A fost, și nu numai că am rămas în top 10, dar am și urcat două poziții față de anul trecut. 

La nivel global, cifra urcării se schimbă în ceva mai satisfăcător, vreo 12000 de poziții mai sus ca anul trecut. Nu iau în calcul și evoluția pe regiune pentru că anul acesta regiunile au fost modificate și consider că nu e relevantă comparația.

Le felicit din inimă pe toate concurentele și pe toți concurenții! A fost un Open dificil și provocator, iar implicarea lor a făcut ca toată experiența să fie mai intensă.

M-am bucurat că anul acesta am intrat în competiție cu o atitudine mai potrivită; anul trecut eram foarte emoționată și mi-era teamă de fiecare probă. Anul acesta am fost relaxată, concentrată pe a da tot ce aveam mai bun și pe a mă simți bine la fiecare probă, pe a mă bucura de experiență. Schimbarea de optică s-a reflectat și în abordarea probelor: am fost mult mai atentă la cum le abordez și am refăcut (sau încercat să refac) doar 3 probe din 6, spre deosebire de anul trecut când toate au fost cu 2 încercări. Asta mi-a arătat că mă cunosc mai bine și știu să-mi evaluez competențele relativ la standarde.

Două momente au fost deosebit de frumoase. 

Primul - un PR neașteptat în 18.2. Nu-mi stă-n obicei să fac PR-uri (personal records) în wod-uri. Atât eu, cât și Mihai, suntem obișnuiți să bifez recorduri în sesiunile de tehnică și știm că de obicei „dau târcoale” unei greutăți înainte să o ridic. Pentru 18.2 mi-am dorit să îmi țin ritmul în așa fel încât să ridic 67 - maximumul meu inițial, la partea a doua. Am ridicat 68. M-a costat mult la clasament pentru prima parte, cea mai slabă poziționare, dar a meritat din plin! 

Al doilea moment a fost ultima probă pe care am făcut-o o dată sâmbătă și o dată luni. După încercarea de sâmbătă aveam palmele găurite și nu eram deloc mulțumită cu scorul de 84 de repetări, mă îndoiam de faptul că dădusem tot. Am revenit luni seara și, deși încă aveam palmele praf, m-am încăpățânat să refac proba. Am scos doar o repetare în plus și-n mod normal probabil că aș fi fost foarte supărată. Doar că de data asta țopăiam de fericire. De ce? Pentru că acum eram convinsă că făcusem tot ce îmi stătea în putere pentru acest rezultat. Și era ok. Nu în sensul de rezultat bun sau rău, ci în sensul de eu eram ok cu mine și ce realizasem. 

Ce-mi iau din al doilea an #intheopen :

- esența unei competiții reușite este să iubești provocarea în sine

- e mult mai sănătos și mai productiv să îți stabilești obiective în acord cu și care țin exclusiv de tine și de capacitățile tale

- urmărirea evoluției celorlalți este utilă pentru un reality check, dar nicidecum pentru stabilirea propriilor țeluri sau judecarea propriei valori

- e important să fii deschis(ă) și prezent(ă) în fața oricăror circumstanțe, pozitive sau negative, și să te adaptezi

- confirmarea faptului că showing up and standing in the arena, cum zice Brene, este o mare onoare; și că, mai mult decâ rezultatul final, contează să știi despre tine că ai făcut totul cât de bine puteai, cu corectitudine și onestitate.

Mulțumesc din inimă #Uzina pentru comunitatea minunată și spațiul de joacă! De asemenea, o recunoștință specială merge la Mihai, partenerul și antrenorul meu, dar mai ales omul care lucrează pentru a ne înțelege și pentru a ne facilita drumul către propriile obiective.

Categoria RX Women s-a îmbogățit cu participante valoroase și mă bucur enorm. Până la următorul Open, aștept cu interes să ne vedem în „arena” altor competiții :) 

[minunari-blog]

Inconfortabilități

Cred că un lucru care mi-a fost mereu la îndemână a fost să stau cu sentimentele sau stările mai puțin plăcute. Să sufăr când e de suferit, să dor când e de durut, să zac când e de zăcut. Simplu și natural, fără a mă invinovăți pentru asta, fără a considera vreo secundă că nu e ok să fiu „slabă” într-un moment sau altul. Am fost mereu receptivă și deschisă la aceste stări care mi s-au perindat constant prin viață. Mai mult, cred cu tărie că o astfel de receptivitate este esențială ca să pot trece prin stările acestea și ieși sănătoasă din trăirea lor.

De când cu liber profesionismul în viața social-adultă observ o schimbare subtilă care se face tot mai simțită. Nu prea mai e loc de suferit, durut, zăcut. Nici de plâns, lamentat, împietrit de frică. Poate pentru că fiecare oră muncită contează, poate pentru că fiecare proiect e „proiectul”...Nu știu o cauză exactă. Ce observ la mine este că odată cu a-mi asuma toată responsabilitatea pentru ce mănânc mâine și poimâine a apărut un sentiment nou - vinovăția pentru momentele în care mă simt slabă, lipsită de energie și tendința de a mă condamna mai aprig pentru fiecare greșeală. E interesant cum opțiunea de a-mi duce viața astfel a scos la suprafață imperativele „fii perfectă!”, „fii puternică!” pe care nu le aveam sau nu le conștientizam până acum. 

Încă nu știu ce e de făcut cu acestă descoperire. Deocamdată, ca un soi de lecție, o pot conecta doar cu percepția generalizată că e foarte cool să fii liber profesionistă sau antreprenoare, că acest mod de viață încă pare învelit într-o aură de mister și superstardom. Ce-mi arată proaspăta observație de pe propria piele e că „inconfortabilitatea” acestui mod de viață poate scoate la suprafață demoni necunoscuți. Îmi mai arată și că urmează o nouă etapă de reconstrucție a sinelui în care voi cunoaște demonii ăștia, iar întrebarea centrală va fi: cum stau confortabil cu „inconfortabilitatea” mea când nu am nici o plasă de siguranță?

E interesant și, cu siguranță, mâncare nouă pentru creier.

[minunari-blog]

View this post on Instagram

And so I had a date with this sweet 55. #pb #growingstrong #weightlifting #crossfitgirls #crossfit (at Uzina)

[minunari-blog]

Brunch in #Colentexas #foodie #foodporn #crossfitgirls

[minunari-blog]

Because I cannot help but love my #meat. And my broccoli. And my onion chutney, 'cause what the hell :) #foodie #foodporn #fortheloveofmeat (at The Empire)

[minunari-blog]

Welcome to the Freak Show

Aseară am trecut printr-o experiență foarte ciudată, nefamiliară. Am fost la un eveniment de învățare pe domeniul meu unde m-am revăzut după mult timp cu câteva fete, unele dintre ele prietene destul de apropiate. Aproape că prima reacție unanimă nu a fost „hei, ce mai faci, cum mai ești” ci „heeei, wooow, ce fit eeești”, inclusiv cu una-două mâini întinse spre mine să mă atingă. Nu am o distanță personală consistentă, mai ales față de persoane pe care le cunosc și sunt confortabilă cu al meu corp. Totuși, m-am simțit brusc prinsă între flatare și senzația de freak show, eu fiind ciudățenia expusă. Și-apoi m-am întrebat de ce nu suntem mai mulți „freaks in the show”. Și-apoi am realizat, cu părere de rău, că dintre prietenii și cunoscuții mei, sunt unul dintre puținii oameni care face sport în mod constant, care și-a schimbat și își schimbă corpul astfel.

Să dau un pic de context.

Singura perioadă până-n viața adultă în care am făcut sport în mod organizat a fost în copilărie când, timp de aproximativ 6 luni pe la 8 ani am făcut balet (abandonat din motive de frig în sală, iar eu bolnăvicioasă tare) și pe la 10 ani când ai mei m-au trimis la bazin timp de aproximativ 1 an la cursuri de înot, unde-mi amintesc că evoluasem binișor, dar odată cu clasa a 5-a m-am oprit. În rest, în afara sportului (mai mult absent) de la școală, care în liceu a fost înlocuit cu halbere și 100 m shot-uri, nimic. A, da, dansam până dimineața în cluburi, se pune?

La începutul facultății, din cauza unor dureri de spate de la statul pe un scaun de birou prost și a nemulțumirii vagi legate de propriul aspect fizic, m-am apucat de sport. Adică, de alergat în IOR pînă simțeam că nu mai am suflu. Am adăugat în timp niște exerciții de pe youtube pentru abdomen și fund care mă ucideau, și-apoi am trecut la antrenamente tip aerobic prin săli de gagici și, ulterior, tae bo. Fast forward 5 ani mai târziu, la ideea unui prieten, am pus piciorul într-o sală de CrossFit. În prezent mă antrenez de 4 ori pe săptămână câte 2 ore. Foarte rar de 3 ori, în apropierea competițiilor de câte 5, și n-am mai avut pauze mai mari de o săptămână, pauze de care mă tem ca de dracul pentru că am învățat ce înseamnă revenirea. Observi schimbarea de termeni – antrenament, competiții – da? Păi da, că între timp la asta am ajuns. Eu. Mi-era frică să sar capra la 14 ani, iar acum fac flotări stând în cap.

Am vrut să dau un pic de context pentru că un subiect care apare foarte des în discuțiile despre sport cu cei din jur (și-n ultimul timp acesta e primul lucru despre care sunt întrebată) este timpul dedicat acestei activități numită, generic, sport. Cum de mă descurc cu asta, cum de pot să fac asta. Deseori apar remarci de tipul „eu n-aș avea timp”, „eu nu cred că aș putea”, „n-aș ajunge eu să arăt ca tine-n veci”, „păi sigur că arăți așa dacă faci atât” etc.

Sunt câteva diferențe esențiale pe care le-am observat atât la mine, cât și la cei din jurul meu (puțini, încă) ce practică în mod constant un sport. Indiferent dacă l-au dus la nivel de performanțe atletice sau nu.

Conștientizarea. Am conștientizat, la un moment dat, că al meu     corp este conceput genetic și are nevoie     să se miște liber pentru a se simți bine și a fi sănătos. În consecință, i-am     creat oportunitatea de a face asta. Să zic cât de repede și miraculos au     dispărut durerile alea de spate? Sau cum, chiar și după 11 ani de fumat,     alerg mai mult decât mult prea mulți nefumători? Aproape că mă simt prost.

Plăcerea autentică.     Am explorat ceva timp până am ajuns la CrossFit. Cine știe, poate nici     n-am să mă opresc aici. Firul roșu, în toate activitățile mele fizice, a     fost plăcerea. Da, sunt hedonistă.     Dacă mă vezi cum mănânc, cum gust cocktail-uri sau îmi aleg pantofii, vei     înțelege despre ce vorbesc. Caut acele lucruri și activități care provoacă     niște subtile tresăriri ale inimii. Așa am făcut și-n sport. M-am oprit la     orele și antrenamentele care îmi produceau o reală, autentică plăcere. De     unde plecam mai fericită cu mine însămi și cu lumea asta.

Obișnuința. Aici e toată     șmecheria, în prezent. Combinând principiile 1 și 2, mi-am creat, fără să     bag de seamă, obișnuința de a mă mișca, de a-i da corpului meu     ceva de făcut. Când m-am angajat prima oară în România, la primul     interviu, una dintre primele mele întrebări a fost despre programul de     lucru. Motivul? Voiam să mă asigur că pot ajunge la orele de tae bo pe     care le făceam atunci de 3 ori pe săptămână. Am preferat să lucrez noaptea     după ora de sport, să îndur priviri dojenitoare de la colegii alipiți de     laptop, decât să ratez orele de sport. În Erasmus și în internship-ul din     Bruxelles am alergat de nebună în ploaie din proprie inițiativă, am făcut     exerciții singură în cameră. De ce? Păi simplu – al meu corp se obișnuise     cu mișcarea și nu mai putea sta locului. Mă obișnuisem să-i dau porția săptpmânală de agitație. Așa că nu     mi-a fost (prea) greu să integrez o rutină de antrenament susținută în     momentul în care m-am decis să concurez mai sus decât îmi stătea nasul.     Și-a rămas așa. Lucru interesant – decizii despre alte aspecte ale vieții     mele s-au luat în funcție de asta, de această obișnuință, dar asta în altă poveste.

Când aud remarcile de mai sus, cuplate cu „sunt varză, fizic”, „eu sunt super începătoare”, „mă simt ca un jeleu”, am o singură remarcă. Caută ceva ce îți place. Cum zice o vorbă din bătrâni, find what you love, and let it kill you. Că parcă e mai bine să mori de o mână dragă, decât de o mână strâină. Serios. Odată ce ai găsit acel ceva care-ți place, dă-i voie să se întâmple.

Dacă mă întreabă cineva cum am ajuns unde sunt acum, răspunsul e simplu: obișnuința dată de plăcere. Eu am avut, în contextul meu, avantajul obișnuinței. Obișnuința de a prioritiza libertatea și plăcerea corpului meu de minim 3 ori pe săptămână. Atât.

Cred, sincer și puternic, că actul de a face sport, oricare ar fi sportul, e un act de iubire de sine. E un dar pe care ți-l dai ție însuți/însăți, de fiecare dată când practici. În cazul meu, iubirea de sine ia aici forma ridicării unor greutăți tot mai mari, a mușchilor pe care îi simt cum se contractă și cresc zi de zi, a unor palme bătătorite după ce au fost numai bășici. În cazul altora sunt sute de kilometri alergați cu răbdare. Pentru alții sunt ore de coordonare cu instructorul pe ritmuri diverse. Sau potrivire cu coechipieri pe un teren uitat de lume. Ce e comun? Că ne place, și ne-am obișnuit. De ce ne facem timp pentru asta? Pentru că ne-am obișnuit și pentru că atunci când ne întoarcem acasă, avem capul limpede, suntem mai buni noi, cu noi și cu lumea. Și e suficient.

Așa că, pentru toate acele „n-aș putea” și „oh wow”-uri, zic tot o vorbă din bătrâni: just do it. It’s you against you.

[minunari-blog]

Coffee and biscuits :D #wokeuplikethis #crossfit (at Predeal, Romania)

[minunari-blog]

Şoc! Panică! Groază! Acum şi numai acum în Colentexas: apus de soare şi mâncare de gutui. Aşa păţeşti când eşti liber profesionistă cu biroul în bucătărie. #miciminunatii #gutui #povestidincolentexas (at Doamna Ghica)

[minunari-blog]

N-am crezut că voi spune asta prea curând, dar e tare frumos înapoi la şcoală :) #TAtrainee #ytci