Welcome to the Freak Show
Aseară am trecut printr-o experiență foarte ciudată, nefamiliară. Am fost la un eveniment de învățare pe domeniul meu unde m-am revăzut după mult timp cu câteva fete, unele dintre ele prietene destul de apropiate. Aproape că prima reacție unanimă nu a fost „hei, ce mai faci, cum mai ești” ci „heeei, wooow, ce fit eeești”, inclusiv cu una-două mâini întinse spre mine să mă atingă. Nu am o distanță personală consistentă, mai ales față de persoane pe care le cunosc și sunt confortabilă cu al meu corp. Totuși, m-am simțit brusc prinsă între flatare și senzația de freak show, eu fiind ciudățenia expusă. Și-apoi m-am întrebat de ce nu suntem mai mulți „freaks in the show”. Și-apoi am realizat, cu părere de rău, că dintre prietenii și cunoscuții mei, sunt unul dintre puținii oameni care face sport în mod constant, care și-a schimbat și își schimbă corpul astfel.
Să dau un pic de context.
Singura perioadă până-n viața adultă în care am făcut sport în mod organizat a fost în copilărie când, timp de aproximativ 6 luni pe la 8 ani am făcut balet (abandonat din motive de frig în sală, iar eu bolnăvicioasă tare) și pe la 10 ani când ai mei m-au trimis la bazin timp de aproximativ 1 an la cursuri de înot, unde-mi amintesc că evoluasem binișor, dar odată cu clasa a 5-a m-am oprit. În rest, în afara sportului (mai mult absent) de la școală, care în liceu a fost înlocuit cu halbere și 100 m shot-uri, nimic. A, da, dansam până dimineața în cluburi, se pune?
La începutul facultății, din cauza unor dureri de spate de la statul pe un scaun de birou prost și a nemulțumirii vagi legate de propriul aspect fizic, m-am apucat de sport. Adică, de alergat în IOR pînă simțeam că nu mai am suflu. Am adăugat în timp niște exerciții de pe youtube pentru abdomen și fund care mă ucideau, și-apoi am trecut la antrenamente tip aerobic prin săli de gagici și, ulterior, tae bo. Fast forward 5 ani mai târziu, la ideea unui prieten, am pus piciorul într-o sală de CrossFit. În prezent mă antrenez de 4 ori pe săptămână câte 2 ore. Foarte rar de 3 ori, în apropierea competițiilor de câte 5, și n-am mai avut pauze mai mari de o săptămână, pauze de care mă tem ca de dracul pentru că am învățat ce înseamnă revenirea. Observi schimbarea de termeni – antrenament, competiții – da? Păi da, că între timp la asta am ajuns. Eu. Mi-era frică să sar capra la 14 ani, iar acum fac flotări stând în cap.
Am vrut să dau un pic de context pentru că un subiect care apare foarte des în discuțiile despre sport cu cei din jur (și-n ultimul timp acesta e primul lucru despre care sunt întrebată) este timpul dedicat acestei activități numită, generic, sport. Cum de mă descurc cu asta, cum de pot să fac asta. Deseori apar remarci de tipul „eu n-aș avea timp”, „eu nu cred că aș putea”, „n-aș ajunge eu să arăt ca tine-n veci”, „păi sigur că arăți așa dacă faci atât” etc.
Sunt câteva diferențe esențiale pe care le-am observat atât la mine, cât și la cei din jurul meu (puțini, încă) ce practică în mod constant un sport. Indiferent dacă l-au dus la nivel de performanțe atletice sau nu.
Conștientizarea. Am conștientizat, la un moment dat, că al meu corp este conceput genetic și are nevoie să se miște liber pentru a se simți bine și a fi sănătos. În consecință, i-am creat oportunitatea de a face asta. Să zic cât de repede și miraculos au dispărut durerile alea de spate? Sau cum, chiar și după 11 ani de fumat, alerg mai mult decât mult prea mulți nefumători? Aproape că mă simt prost.
Plăcerea autentică. Am explorat ceva timp până am ajuns la CrossFit. Cine știe, poate nici n-am să mă opresc aici. Firul roșu, în toate activitățile mele fizice, a fost plăcerea. Da, sunt hedonistă. Dacă mă vezi cum mănânc, cum gust cocktail-uri sau îmi aleg pantofii, vei înțelege despre ce vorbesc. Caut acele lucruri și activități care provoacă niște subtile tresăriri ale inimii. Așa am făcut și-n sport. M-am oprit la orele și antrenamentele care îmi produceau o reală, autentică plăcere. De unde plecam mai fericită cu mine însămi și cu lumea asta.
Obișnuința. Aici e toată șmecheria, în prezent. Combinând principiile 1 și 2, mi-am creat, fără să bag de seamă, obișnuința de a mă mișca, de a-i da corpului meu ceva de făcut. Când m-am angajat prima oară în România, la primul interviu, una dintre primele mele întrebări a fost despre programul de lucru. Motivul? Voiam să mă asigur că pot ajunge la orele de tae bo pe care le făceam atunci de 3 ori pe săptămână. Am preferat să lucrez noaptea după ora de sport, să îndur priviri dojenitoare de la colegii alipiți de laptop, decât să ratez orele de sport. În Erasmus și în internship-ul din Bruxelles am alergat de nebună în ploaie din proprie inițiativă, am făcut exerciții singură în cameră. De ce? Păi simplu – al meu corp se obișnuise cu mișcarea și nu mai putea sta locului. Mă obișnuisem să-i dau porția săptpmânală de agitație. Așa că nu mi-a fost (prea) greu să integrez o rutină de antrenament susținută în momentul în care m-am decis să concurez mai sus decât îmi stătea nasul. Și-a rămas așa. Lucru interesant – decizii despre alte aspecte ale vieții mele s-au luat în funcție de asta, de această obișnuință, dar asta în altă poveste.
Când aud remarcile de mai sus, cuplate cu „sunt varză, fizic”, „eu sunt super începătoare”, „mă simt ca un jeleu”, am o singură remarcă. Caută ceva ce îți place. Cum zice o vorbă din bătrâni, find what you love, and let it kill you. Că parcă e mai bine să mori de o mână dragă, decât de o mână strâină. Serios. Odată ce ai găsit acel ceva care-ți place, dă-i voie să se întâmple.
Dacă mă întreabă cineva cum am ajuns unde sunt acum, răspunsul e simplu: obișnuința dată de plăcere. Eu am avut, în contextul meu, avantajul obișnuinței. Obișnuința de a prioritiza libertatea și plăcerea corpului meu de minim 3 ori pe săptămână. Atât.
Cred, sincer și puternic, că actul de a face sport, oricare ar fi sportul, e un act de iubire de sine. E un dar pe care ți-l dai ție însuți/însăți, de fiecare dată când practici. În cazul meu, iubirea de sine ia aici forma ridicării unor greutăți tot mai mari, a mușchilor pe care îi simt cum se contractă și cresc zi de zi, a unor palme bătătorite după ce au fost numai bășici. În cazul altora sunt sute de kilometri alergați cu răbdare. Pentru alții sunt ore de coordonare cu instructorul pe ritmuri diverse. Sau potrivire cu coechipieri pe un teren uitat de lume. Ce e comun? Că ne place, și ne-am obișnuit. De ce ne facem timp pentru asta? Pentru că ne-am obișnuit și pentru că atunci când ne întoarcem acasă, avem capul limpede, suntem mai buni noi, cu noi și cu lumea. Și e suficient.
Așa că, pentru toate acele „n-aș putea” și „oh wow”-uri, zic tot o vorbă din bătrâni: just do it. It’s you against you.