Afterimage - Andrzej Wajda
Aș vrea să propun un exercițiu de imaginație, nu foarte lung, nu foarte complicat, dar necesar:
vizualizează o zonă de deal, acoperită pe alocuri cu grupuri de copaci și peste tot cu verdeață și flori mici-albe, unde, ca într-o pictură în ulei, sunt răsfirați pictori, pictori tineri. Soarele nu se vede, este acoperit de nori, de altfel-tot cerul este-, dar și în lipsa lor, Soarele nu s-ar fi văzut, asta din cauza unui bătrân, în contrast cu toți ceilalți, ce se află în vârful unui deal pentru a menține imaginea împrejurărilor vie în proprii ochi. De parca și-ar descătușa aripile un vultur, la fel procedează el cu cârjele, aruncându-le puțin în aer, fixându-le de corp, iar apoi plonjând de-a lungul văii ca un butoi răsturnat, făcându-i pe toți ceilalți sa i se alăture, exact ca prima piesa într-un joc de domino. Într-un final, să terminam jocul acesta deja lungit, să ni-l imaginam cum curge la picioarele noastre, ne rade în nas -făcându-se simțit la o altitudine mult superioară față de noi- și se pune pe picioare cât ai clipii. Sau mai bine spus, pe picior... Exact!
"Sunt Władysław Strzemińsk și sunt în regula"!
Cred că este perfect normal să încep cu protagonistul, însă pe el o să-l las la urmă, asta pentru că vreau să încep cu fiica lui, Nika Strzeminski.
Poate că n-o să reușesc să-mi motivez preferința de-a întregul, asta din cauză ca aparițiile ei sunt doar frânturi de scene, fapt ce mi-a oferit frânturi de păreri, dar din fericire, și-au găsit liantul la finalul filmului.
Nika este copilul acela a căror părinți sunt despărțiți, sau cel puțin asta a fost concluzia pe care am tras-o eu, și totuși nu a lăsat asta să o afecteze. Cu o mama bolnava, pe care o vizitează regulat, și cu un tata ce reprezintă cu succes categoria de pictori furați de propria muncă, aceasta este obligată să fie puternică, să accepte situația, fie că este ea și negativă.
Totuși, până la urmă este un copil, un copil ce este pus, la fel ca tatăl sau, la răscruci, una sociologică, iar o alta pshiologică.
Povestea începe la puțin timp după terminarea celui de-al doilea război mondial, atunci când asupra Poloniei este exercitată puterea ciocanului și a secerii.
Vizibil, presiunea nu distorsionează chipul Nikăi,însă după mai multe evenimente neplăcute, aceasta este simțită printr-o întrebare aparent inofensivă pe care i-o pune tatălui său:"Ce sunt eu în definitiv?"
Și într-un final, am ajuns la piesa fără de care acest film nu ar fi existat, Władysław Strzemińsk. Nu pot să găsesc cuvinte poetice pentru a-l descrie, nu eu. Și totuși o să-l asemăn cu Picasso doar de dragul de-ai descrie caracterul dintr-un foc. Și totuși simt că este adusă o insultă asupra lui Władysław. Și totuși, nu există comparație mai bună. Poate ca toți pictorii sunt la fel, n-am de unde sa știu asta, pentru că nu am întâlnit niciodată unul, dar dacă presupunerea mea se adeverește, o sa fie o partida tare buna.
Władysław încă de la început își poartă cu onoare aurola de divinitate! Este o divinitate, în adevăratul sens al cuvântului, atât de mare încât îngăurește uriașul portret al lui Stalin care este lăsat domol de niște muncitori pe clădirea în care locuiește. De ce? Pentru că această pânză uriașă ce se pune pe ferestrele lui, ca o membrană, blochează razele Soarelui și îi îngreunează actul de a picta.
Gradul de divinitate fiind subliniat încă odată când acesta contrazice un ministru, și nu orice ministru, ci un ministru comunist. Este ceva!
Și nu, nu este prost. Este un artist ce își apără ideologia . Dar să nu crezi că acest tupeu este nefondat, înainte de a termina cu el, vreau sa menționez că Władysław, deși prea devreme, era considerat cel mai important artist polonez al secolului trecut, înființând primul muzeu de artă modernă din Polonia și al doilea din Europa.
Și totuși sunt foarte multe evenimente care să-l facă îndrăgit pe acest pirat fără un picior și fără o mână, da- voiam sa țin amănuntul ăsta până acum-, dar te voi lăsa pe tine sa le vezi.
Într-un final, menționez faptul că el este artistul care a afirmat ferm și răspicat că el este partea lui, asta în perioada aia dubios de roșie în care toți oamenii, de frica sau din principii, susțineau ca sunt de partea "noastră".
Personajele, per total, au fost splendide și zic asta din cauză ca sunt foarte atrăgătoare, poate prea atrăgătoare. Asta fiind un plus și un minus. Dar poate că așa sunt pictorii rebeli, n-am de unde sa știu.
Și modul în care a fost filmată biografia m-a atras întrucâtva. Pot să număr pe degetele de la o mână scenele în care camera a fost dintr-o poziție superioară, ceea ce ma unge pe suflet. Dacă mă apropiam ușor de ecran, personajele erau lângă mine. Unghiul camerei și altitudinea făceau ca personajele sa fie palpabile, chiar mai umane și mai umile.
Momentele în care de nicăieri apărea cineva cu un portret sau cu un bust de-al lui Lenin sau al lui Stalin, ah! Da, o drama biografica istorică ce reușește să ecranizeze, cât poate ea de bine, perioada respectivă pentru un pictor, și da, știu că este una trista, dar momentele alea cu bustul lui Stalin undeva pe fundal ma făceau să mă prăpădesc de râs. Nu mă judeca.
Și fără alte adăugări, vreau să zic ca într-o oră jumate este foarte bine prezentată lupta unui artist cu socialismul stalinist. Refuzul subliniat al acestuia împotriva unei ideologii impuse. O ora jumate plina de demnitate și integritate.
