Da’ poate nu mănânc de foame!
În weekend-ul ăsta n-am făcut altceva decât să mănânc. N-am mâncat de foame sau de ciudă. Am mâncat de scârbă. De scârbă cât să-mi ajungă toată viața.
Noi, oamenii nu facem altceva decât să mâncăm. Nu în termeni tehnici, dar metaforic întreaga noastră existență se învârte în jurul mâncatului. Mâncăm pentru a trăi, ne mâncăm zilele unii altora, mâncăm timp prețios degeaba și când nu mai avem ce mânca , ne mâncăm pe interior puțin câte puțin. Mințile nu le mâncăm, alea se beau, dar acest subiect îl păstrez pentru altădată.
Dacă stai să te gândești, mâncăm tot timpul, până și creierul nostru mănâncă. Ne hrănim cucunoștințe, cu senzații și momente, amintiri și emoții, informații, asimilându-le fără să ne dăm seama. Le „digerăm” pe toate, digerăm cuvinte, conversații la ore târzii, strigăte de ajutor și ecouri ce nu sunt ale vocii noastre în peșteri fără sfârșit; digerăm teste şi examene, lecții şi sute de cursuri.
Uneori nici nu mai știm ce mâncăm. Băgăm în noi de toate. Ca la masa de Paște. Unii se abțin de la început, alții mănâncă mai mult decât pot duce.
Zilele trecute am simțit că mi-e poftă de ceva dar nu știam sigur de ce. N-am găsit răspunsul nici în cărți de rețete, nici pe rafturile supermarket-urilor sau în restaurante luxoase. Pur și simplu uneori simți că lipsește ceva. Ceva ce poate niciodată n-ai avut. Ceva ce nu se găsește așa ușor.
Și uneori mănânci de scârbă. Nu de foame sau pentru gust, ori de nervi că n-ai primit slujba la care sperai. Pur și simplu mănânci de scârbă. Și nu ești singurul.
---P
