Demon rătăcit
A fost odată o fetiță, mereu fericită şi cu zâmbetul pe buze, iubitoare: de viață şi de oameni. Era diferită, mereu visătoare. Avea un chip blând iar în ochii ei se zărea inocența. Din păcate, era des lăsată baltă, dar asta n-o împiedica să-i iubească pe toți şi să împartă tot ce avea ea cu toți. Încă de mică, iubea să ofere înțelegere, iubire şi fericire. Sufletul ei nu aparținea erei din care făcea parte, ci era un suflet vechi şi rătăcitor. Într-o zi, realitatea a pocnit-o foarte tare. Lumea i-a fost smulsă şi distrusă total. A căzut atât de tare încât nu mai reuşea să creadă în nimic, o căzătură care a ținut-o mult timp la pământ. O căzătură care a marcat-o pentru totdeauna şi din momentul căreia a început să se urască. A început să urască totul, şi cel mai grav, viața. A vrut să renunțe, de atâtea ori, dar a atins-o un înger căzând cu aripa sa şi a hotărât şi simțit că ăsta e scopul ei, să ridice îngerii, sufletele, să-i vindece şi să-i ajute să zboare. Din acel moment, a fost lovită des de viață şi realitate. Dar ea s-a ridicat de fiecare dată. A găsit puterea în ea însăşi de a face asta, cu mult greu. Diferența era că privirea ei nu mai era acum una fericită şi inocentă, ci una adâncă, pierdută, şi oricât de mult ar fi încercat să ascundă, acum privirea ei era una îndurerată. A început să poarte măşti vesele şi liniştite, îşi ascundea mereu durerea şi haosul dinăuntru, pentru că unora nu le păsa, iar celor dragi nu îşi îngăduia să le dezvăluie suferința ei, îi priva de această jenă şi povară. De fiecare dată iubea din tot sufletul. A iertat, a înțeles, a sprijinit. A încercat să fie ignorantă cu toți şi toate, văzând că inima şi sufletul ei nu erau niciodată îndeajuns. Dar nu îi stătea în fire să fie aşa. A făcut şi rele, e conştientă de asta şi trăieşte cu vina, o macină. Acum ea a devenit o dezordine neînțeleasă. Poartă cu ea mereu un gol în stomac şi o durere în piept. Şi cu toate astea, în sufletul ei ars îi licăreşte o speranță. Speranța aceea constă în ajutatul oamenilor, în schimbatul oamenilor în bine, în iubirea ce o poartă față de oameni, individual, nu generalizat. Îşi proiectează iubirea în ceilalți şi îi face să răsară. Adună toată durerea în ea şi o transformă în iubire şi înțelegere. Când ea cade, preia durerea din alții şi cineva răsare. Era singurul lucru care îi mai făcea sufletul negru să tremure de fericire. Şi cum să nu iubească căzăturile şi loviturile când ştie că asta îi vindecă aripile unui înger şi îl ajută să zboare? Ea este un înger căzut, un demon. Un demon îndrăgostit de îngeri, zâmbete furate şi durere.