Există un tip de oboseală care nu se vede în oglindă. Nu e „n-am dormit azi”. E „n-am mai apucat să fiu eu de luni întregi”. E genul ăla de oboseală în care corpul merge înainte din inerție, dar mintea stă pe margine și se uită la tine cum te descurci, fără să mai aplaude. Doar constată.
În viața ta, relația nu mai pare de mult un loc în care te sprijini. Pare mai degrabă un teren în care încerci să ghicești regulile, dar regulile se schimbă în funcție de zi, de tăceri, de priviri, de „cum vrei tu”. Iar „cum vrei tu” ajunge să nu mai fie libertate, ci o responsabilitate aruncată în brațele tale. Ca și cum ți s-ar spune: „decide tu tot, dar dacă greșești, tot tu simți consecințele”.
Și asta obosește altfel decât certurile. Certurile se termină. Ambiguitatea rămâne și te roade încet.
