ziua 15: ,,azi a murit chiar visul meu final" (today, my last dream has died) || o trăsătură ce e puțin probabil s-o fi avut, dar toruși i-o atribui (phisical trait less likely he had, but you still see hin with)
Potop cad stele albe de cristal
Era întuneric. Da-ntuneric e merue. Nu mai știa de mult de-i zi, de-i noapte. La-nceput căta să ție evidența, dară zilele se făcură nopți și nopți rămăseseră în bezna din celulă. Vlad își imagina stele. Să mai calmeze mintea alunecănd spre nebunie. Le-ar fi văzut lucind ca lama paloșului său răzbunător de-ar fi fost în încă în putere. Da' nu mai avea vlagă. Ci le simțea ca pe ochii blânzi ai mamei, cetindu-i din Sfânta Carte înainte de culcare. Le simțea pline de milă celestă, ultimul strop de mângâiere lăsat lui.
Și ninge-n noaptea plină de păcate
Era frig. Să fi venit iarna? Oasele ș-așa țepene începură a-l durea. Pielea udă îngheța. Îi clănțăneau dinții fără 'stâmpăr. De undeva, picuri îi curgeau în creștet, pe obraz, pe pept și pe picioare. Tremura. Și-n zdruncinatul său, i se zgâriau coatele, genunchii. Și sângele se închega peste praf și mizerii. Părul, mai încâlcit ca surcelele-n cuiburi îi cădea pe față de-l înțepa-n ochi. Nici o atât de mică alinare nu-i era permisă.
La vatra-n para ce abia mai bate –
Foc cursese prin venele lui Vlad Vodă. Și foc îi lipsea sărmanului român acum. Nu s-ar fi plâns nici de-o văpaie amărâtă. Numa' să se încălzească oțâr'. Măcar de-ar fi avut flăcările din campanii, când băutura încălzea gâtlejul și focul tălpile. Sau văratecul sfrijit din camerele domnești când Miază-Zi șî Miază-Noapte se-ntâlnesc pe cerul apusului de lună, al răsăritului de soare.
Azi a murit chiar visul meu final.
Dar nu mai avea nimic. Tot îi fusese luat. Și tron și spadă și demnitate și credință. De câte ori nu fusese descurajat pân' a prins de coarne tronul și l-a ținut strâns în pumnu-i. Și de câte ori nu fu trădat și înșelat spre a se întoarce înzecit voinic. Iată că de astă dată, Vlad nu mai avea speranță. I s-au năruit vrerile cele mai cu patos, i-au fost îngropate visele-n mormântul conștiinței murdare, călcate-n potcoave străine, călăreți de-un sânge.
Și ninge-n miezul nopții glacial...
Un spasm îl trezi din reverie. Să se-ntrebe ce-ar fi putut face altfel, așa încât să nu fie prins, o pierdere de vreme. Să se zbată a neputință și să-și reproșeze nereușita nu-i mai folosea la nimic închis cum era. Tot ce mai putea face era s-asculte ninsoarea din celulă. Și să numere fulgii prelinși pe ploape. Aștepta nebunia, s-o ospețe, să-i dea binețe, ca unei vechi cunoștiințe.
Și tu iar tremuri, suflet singuratec –
Corpul lui Vlad nu mai mișca conștient. Un val de friguri când îl scuturau. Altfel, domnitorul nu era-n putere nici să se ridice într-un cot. Dar dacă fizicul era pustiit, spiritul se agita 'ntruna. Se sfășia la gândul trădării. La imaginea altuia pe tronul său, nenorocind ce el cu greu a construit. I se rupea sufletul în două când se vedea unde era: părăsit, singur, uitat. Vlad Voievod, Vlad Domnul, Vlad războinicul ș-apărătorul Valahiei: legendă. Mit. Poveste. Martir. Așa-i e scris Măriei Sale să fie.
Pe vatra-n para slabă în jăratec –
Limbi de foc se ridicau răzlețe. Sau poate era doar setea usturătoare. Avusese prieteni de nădejde, bun sfătuitori și bravi camarazi în arme. Fusese iubit și iubise. Dar ei erau acum ba pe ailaltă lume, ba cumpărați ș-amenințați c-o soartă asemănătoare lui. Și Vlad nu știa de era mai mult furios sau mai mult trist.
Încet, cad lacrimi roze de cristal.
Un efort îi împinse pumnul într-o încleștare neașteptată. Ce concura acum cu cea a fălcilor mușcând din colțurile mustaței. Degeaba. Fără sunet, fără spectacol, dar grele nevoie mare, lacrimi evadau pe sub pleoape, lăsând dâre curate pe fața-i plină de praf, sudoare și ninsoare. Apa, deși sărată, hrănea însetatul mușchi. Și Vlad se întreba dac-ar fi fost trimis să fie îngropat acasă, or ba.
