#firav

[unsarutsiamplecat]

Prin el însuşi, omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.

Sfântul Cuvios Siluan Athonitul

[corina-badircea]

Regete

Noaptea trecuta nu prea am dormit. Se pare ca gandul la ce a fost ma tine inca treaza, asa ca am inceput sa ma gandesc. Nu stiu poate ca am gresit cu ceva daca inca ma simt dezamagita. Repet, nu cred in cred in victimizare, nu invidiez pe nimeni, ma gandesc de ce la altii se poate si la mine nu.

Povesti stiu sa spun, stiu sa si scriu, cand vine vorba de mine totul devine dureros. Nu cred ca…

View On WordPress

[hsmd]

Si atunci ma intreb..

Fiecare dintre noi are o anumita istorie, o poveste cu al carei fir epic se poate mai mult sau mai putin lauda. Suntem inconjurati de oameni la care tinem, inveliti intr-un strat fragil, sau nu, de protectie a sinelui. Avem parte de suisuri si coborasuri ce nu numai ca ne formeaza ca oameni, dar ne mai si adauga cate un cerc la inelul fin al vietii.

Nu realizam cat de important este stratul protector decat atunci cand, eliberati de acesta in propria viata, lovim pamantul. Uneori scapam doar cu julituri, alteori crapam in interior, fisura ajungand pana la suprafata. Iar atunci.. Suntem lipsiti de aparare.. Suntem lipsiti de carapacea care ne proteja si ne distingea de adulti. Suntem aruncati intr-o lume a carei invelis devine mai puternic pe masura ce al noastru capata fisuri.

Dar  oare odata ce suntem lasati liberi in propria cadere spre pamant, nu capatam incredere si totodata forta? Sub aspectul firav, sub crusta, sub omul ce-l infatisam, nu suntem mai puternici? Atunci ma intreb.. Oare nu suntem doar niste castane?.. ELe se nasc, capatand un strat menit sa le protejeze de exterior, de oamenii ce vor raul nemaigandindu-se la propriul interior.

Stratul se intareste in timp, odata cu maturizarea. Apoi, la sfarsitul verii lovesc pamantul. Carcasa protectoare se sparge lasand la iveala un substrat fin si rece.

Stratul nu e sufletul ei.

Pare firav, dar totusi ascunde o tarie de care unii dintre noi uneori nu dam dovada.

Pare casant, dar totusi izbitura nu-ti dezvaluie nimic.

Oare viata ei incepe sau se termina odata cu atingerea solului? Lipsa de izolare si de protectie este o maturizare sau un final?

Totusi e ea e doar o castana. Pare mica si neinsemnata in comparatie cu lumea din jur. O castana ce nu a mai vazut lumea-ndeaproape.. O castana lipsita de rautate si de capacitatea de a ataca.

 In final o castana vulnerabila..sau nu.

                         Si atunci ma intreb.. Oare castanele nu au viata?

P.S. Totul pare mai simplu privit din perspectiva unei castane fara viata. Apare, iar apoi fara stirea nimanui cade lovindu-se de o banca, de un om sau chiar de pamantul tomnatic. Dar.. Totul se limiteaza la cum percepem noi sau la cum percep ele?