#moralitate

[un-suflet-anonim]

Dacă a știi ce vrei de la viață, de la persoanele din jurul tău, de la persoana iubită, te face o persoană dificilă și imposibil de înțeles, atunci nu are rost să-ți pierzi timpul prețios stând lângă astfel de persoane, sau ținându-le aproape de tine în continuare.

A te submina nu este în nici un caz cheia unei relații de succes!

@un-suflet-anonim

[tupotisaitischimbiviitoru]

Dă-ți ție timp, nu le da lor timp.

Dacă tu le acorzi timpul tău ai face bine să te opreșți, să respiri și să te gândești că și tu trebuie să evoluezi, pune te pe primul loc... știu că ești sufletistă și dacă ai putea ai ajută pe toată lumea, dar uneori că să ăjuti pe toată lumea, trebuie să te ajuți pe tine în primul rând, deoarece o să îți fie greu și o să te confrunți cu gândurile tale care o să îți spună " eu l am ajutat, dar el nici măcar nu își da seama" , știu...undeori ai momente când vrei să fii sprijinit de cineva, nu te teme vei fii. Învață să ajuți, fără a te aștepta să fii ajutat, lucrurile o să ti se întoarcă când nu te aștepți mai puțin. 

O să le mulțumești oamenilor care nu te au ajutat niciodată, știi de ce? Pentru că fără ei, nu ai fi aflat de adevărată ta valoare, nu ai fi aflat că și tu contezi, că nu mereu e vorba despre altul uneori e vorba de ține și atât. 

[apusul-in-ochii-tai]

Nu mai ştiți ce înseamnă moralitate, sentimente şi umanitate.

[spiritual123]

liberul „vreau să”

Instinctele umane, spune Schiller, sunt capabile să fie înnobilate atât de mult încât este o plăcere să faci binele. Strictul „trebuie să” se transformă în omul înnobilat în liberul „vreau să”. Acel care realizează cu plăcere ceea ce este moral se află mai sus pe scara lumii morale decât cineva care trebuie mai întâi să fie violent cu propria-i ființă pentru a se supune imperativului categoric. … Acea persoană acționează liber din ea însăși, pentru care ceea ce este rezonabil s-a unit atât de profund cu individualitatea sa, a intrat atât de complet în carnea și sângele său, încât realizează cu cea mai mare plăcere ceea ce altcineva, care este moral mai puțin înalt, poate realiza numai prin cea mai extremă renunțare la sine și cea mai puternică constrângere.

[spiritual123]

moralitatea

Lumea ideilor nu se manifestă într-o comunitate de oameni, ci numai în indivizi. Ţelul comun al unei comunităţi omeneşti nu este decât consecinţa faptelor particulare de voinţă ale indivizilor şi, de obicei, a unor puţin aleşi, pe care ceilalţi îi urmează ca pe nişte autorităţi ale lor. Fiecare dintre noi este chemat a deveni un spirit liber, aşa după cum fiecare sămânţă de trandafir este chemată de a deveni un trandafir. ... Natura nu-l lasă pe om din mâinile sale, ca pe un spirit de-a dreptul liber, ci că îl călăuzeşte până la o anumită treaptă, de pe care continuă a evolua tot ca fiinţă neliberă, până ajunge la punctul în care se va găsi pe sine însuşi. ... Trecerea prin stadiul acţiunii săvârşite automat (acţiunea determinată de porniri şi instincte) şi aceea prin stadiul acţiunii săvârşite din supunere faţă de normele morale - faze premergătoare şi necesare ale moralităţii, şi ele se depăşesc prin spiritul liber. ... Moralitatea omenească, precum şi cunoaşterea omenească, sunt condiţionate de natura omului. Şi aşa cum alte fiinţe vor înţelege prin cunoaştere cu totul altceva decât ceea ce înţelegem noi, tot astfel ele vor avea şi o altă morală. Moralitatea este o însuşire specific omenească, iar libertatea este forma omenească de a fi moral.

[spiritual123]

necesitate morala

Un motiv al voinţei constă în conţinutul pur conceptual al unei acţiuni. Acest conţinut nu se referă numai la o anumită acţiune, aşa cum se referă reprezentarea propriei plăceri, ci se referă la întemeierea unei acţiuni pornind dintr-un sistem de principii morale. Aceste principii morale, sub forma unor noţiuni abstracte, pot reglementa viaţa morală, fără ca respectivul om să se intereseze de originea acestor noţiuni. Simţim atunci, pur şi simplu, supunere faţă de noţiunea morală, ce planează deasupra acţiunii noastre ca o poruncă, ca o necesitate morală. Justificarea acestei necesităţi o lăsăm apoi pe seama celui care ne impune supunerea morală, adică pe seama autorităţii morale pe care o recunoaştem (capul familiei, statul, obiceiuri sociale, autoritate bisericească, revelaţie divină). Un gen deosebit al acestor principii de morală este morala în care poruncile ei nu ni se aduc la cunoştinţă de o autoritate exterioară, ci de propriul nostru interior (autonomie morală). Distingem atunci, în interiorul nostru, o voce căreia trebuie să ne supunem. Expresia acestei voci este conştiinţa.

[spiritual123]

[spiritual123]