—...s-au zguduit frunzele-n copaci 'coperindu-ne inimile de galbena epidemie bacoviană. Dar nu ne sinucid tainele blagoviene ce le întâlnim în cale, în buze, în ochi și-n morminte. Îmbogățim în culori 'ntunecata zarea. Doar noi le vedem. Doar noi le simțim. Doar eu știm că ele există. Nu ținem seamă de univers. Noi îl existăm. El există în noi. Oare de ce durerea-i rimă pereche a durerii? Oare de ce iubim frumosul unei pate de mizerie? Pentru că suntem. Nu o pată, nu o mizerie, nu un om. Doar suntem. Interpretarea absolută a cuvântului? Micul ahtiat din mine a prins în sfârșit adevăratul grai? Anarhia ne adoarme și ne colorăm inimile. Le împreunăm asemeni unui lanț infinit ce i-a fost desprinsă jumătatea și reîntregită perfecțiunea prin lipsa perfecțiunii materiale. Este perfecțiunea noastră.
eu, @love-different-way
