#suflete

[un-suflet-anonim]

Suspină toamna noastră în culori monotone

Noi ne-am iubit prea mult sufletele diforme.

@un-suflet-anonim

[goddess-of-hunting]

Frumusețea ta este si atunci când încerci să îți scuturi somnul de pe pleoape. Ești cel mai frumos in lucrurile simple.

Atunci când îți treci degetele fine peste fiecare obiect care îți atrage atenția, curiozitatea ta, fruntea ta încrețită, vocea ta dimineața, cand te apleci sa imi legi șireturile, cand mănânci cu poftă, cand îți musti buzele de emoții, cand imi strangi mâna atunci cand ceva te face sa te simți inconfortabil, atunci când fredonezi o piesă preferată, sunt doar câteva imagini pe care le am acum in minte si care ma fac sa ma reindragostesc iar si iar de tine. Ele sunt sa îmi readucă aminte cât de norocoasa sunt ca ma pot bucura de tine. Ma simt norocoasă!

[ohthingsblog]

"oricât ar dura, sufletele lor tot se vor reîntâlni"

[scrierileuneifetetimide]

[nv-30]

Te-au privat de primăvară, dar tu ai înflorit oricum.

[31august-the-beginn-of-the-end]

Si mi-ai spus atunci,

mi ai spus ca ma simți departe

când eram prea aproape să ne mai ținem de mână

Dar nu știai ca distanțele sunt în noi?

-Grimus|Fregate

[rheaxreads]

Este frumos când ajungi să fii slăbiciunea unui om puternic. Este frumos când ești liniștea unor gânduri gălăgioase sau când ești inspirația unui artist neînțeles. Este frumos.

Și poate așa erau și ei, poate era și cazul lor: erau frumoși. El era plin de avangard, iar ea o explozie de culoare. El știa să își ascundă sentimentele, putea fi un om puternic. Ea iubea să complice lucrurile și să își arate sensibilitatea. Ea era binele, el răul. El era înțelepciunea, iar ea puritatea. Ei împreună erau un univers separat de lume, de vreme, de toți și de toate.

Despărțiți, erau acei oameni normali pierduți într-o mulțime la un concert în aer liber. Împreună, erau reflectoarele ce le dădeau strălucire muzicienilor și poate chiar ceva mai mult. Ei erau ca Ying și Yang, dar cu multe pete de culoare. Nici unul nu credea în perfecțiune și cumva ei ajungeau să fie văzuți ca și cuplul perfect.

El nu mergea niciodată pe bâjbâite, doar pe lucruri concrete. Ea iubea să viseze, să râdă. El voia corectitudine, iar ea binele tuturor. Chiar dacă păreau la poli opusi, aveau mai multe puncte comune decât diferite. Amândoi concentrați pe munca lor și plini de iubire. Ei se înțelegeau perfect, chiar dacă toată lumea le spunea că sunt nebuni.

Dar când scăpau în singurătatea lor, departe de ochii lumii, într-o duminică liniștită, unul în brațele celuilalt, ajung amândoi cumva, să fie binele.

—Gândurile unei raze de soare

[soapte-din-pagini]

Nu știu din ce sunt făcute sufletele, dar știu că al său și al meu sunt făcute din același lucru.

Emily Bronte