Amintire cu o stea căzătoare
Text și ilustrație originale
Aveam șapte ani atunci când steaua de deasupra casei, stea care oricum se mai ținea doar într-o țâțână, se desfăcu din țesătura cerului și căzu, prin acoperiș, în mijlocul odăii mele.
Era măruntă și galbenă și avea o aripă frântă și se zvârcolea nebună pe mochetă, împroșcând-o cu sânge.
"Repede! Stropește-o cu apă, se asfinxiază!", urlă fratele meu mai mic.
Iute, am fugit la robinetul din bucătărie și am adus în căușul palmelor lichidul salvator, dar era prea târziu. Steaua muri cu branhiile zbătându-i-se ca unui pește pe uscat.
Atunci mi-a venit ideea: am adus grăbită trusa de disecat broaște pe care o foloseam la ora de biologie și am desfășurat-o pe podea, împreună cu fratele meu.
În seara aceea am aflat că stelele sunt sare și am plâns, și am plâns, până când a venit mama acasă și ne-a certat pe mine și pe fratele meu pentru că nu am curățat mocheta.
"Prostuțo, toată lumea știe că stelele sunt sare!", spuse ea.
Dimineață, mama dădu sarea oilor, s-o lingă, iar, în acel an, oile fătară miei cu lâna strălucitoare, aurie.
De atunci încoace, eu mă întreb înainte de fiecare Paște, când tăiem câte unul din urmașii mieilor cu lâna aurie, dacă trupul lor, pe care urmează să-l consum, îmi va da aripi să pot zbura spre cer.