Ce ai zări dacă m-ai vedea pe stradă?! O fițoasă, cu telefon mai scump decat maşina unora, cu haine numai din mall. Vezi o olimpică națională, o fată cu un teanc serios de diplome şi un braț de medalii. Dacă îmi cauți numele pe internet vei vedea proiecte, concursuri si altele. Îmi vezi familia aparent perfectă. Cu părinti care mă iubesc şi îmi vor numai binele. . Mă vezi înconjurată de prieteni, admirată de profesori şi cu carnetul plin de note mari. O fată puternică, invincibilă, de neoprit, ambițioasă, cu vise mărețe. În schimb, nu vezi zâmbetul. Ce sunt în interior? O epavă. Ştii Titanicul, da? Sunt la fel ca el. M-am dus la fund rău de tot. Nu ştiu cum mă voi ridica la suprafață, dar ştiu că voi reuşi de una singură. Părinții, bunicii şi “prietenii” m-au doborât. Mi-au luat sufletul si au încercat să îl modeleze după propriul lor plac. Apoi l-au călcat în picioare ca si cum ar fi un trădător. Şi mi l-au dat aşa, rănit, sângerând, cu fracturi deschise şi închise, făcut bucățele. L-am primit pentru că era sufletul meu. L-am pansat, l-am îngrijit şi l-am alinat atât cât am putut. Dar mi-am dat seama că nu merită, aşa că l-am aruncat. Am căutat sprijin în muzică, dezvoltare personala cărți. Eram în stare prea gravă pentru astea. Am lăsat totul baltă şi m-am lăsat în voia sorții. Inima mea e ca un cub de gheață. Mulți fug de el pentru că şi-ar răci mâinile. Dar dacă eşti curajos şi îmi atingi inima, ea se va topi. Se va scurge pe jos şi va fi una cu pământul. Va fi, în sfârşit, la nivelul sufletului meu.