Voi căra în spate lumi, doar ca să le văd în ochii tăi.
- AnDRe

blake kathryn
No title available

No title available
The Stonewall Inn
Cosimo Galluzzi

★
wallacepolsom

ellievsbear
Today's Document
noise dept.
Claire Keane

gracie abrams

❣ Chile in a Photography ❣
TVSTRANGERTHINGS
Game of Thrones Daily
Stranger Things
almost home
NASA
he wasn't even looking at me and he found me

#extradirty
seen from United States

seen from Türkiye

seen from United Kingdom

seen from South Korea

seen from United States

seen from United Kingdom

seen from Sweden

seen from France
seen from United States
seen from Russia
seen from Türkiye

seen from Netherlands
seen from Belarus
seen from Malaysia
seen from United Kingdom

seen from Netherlands

seen from Germany

seen from Sweden

seen from United States

seen from Malaysia
@sangerand-policrom
Voi căra în spate lumi, doar ca să le văd în ochii tăi.
- AnDRe
cât ai fost
Te-am văzut cât de mic ai fost pentru prima oară.
Ți-am văzut sinele fragil cum se cățără lamentabil pe fiecare centimetru de carne pentru validare. Indiferent de carne, căci la cât de infim și fără substanță e miezul tău, nu-și permite să aibă gusturi, și și dacă se pretează la finețuri, e doar o aparență tremurândă. Obișnuim să considerăm un ego măreț ca fiind sursa rănii, dar nu e cazul tau. Al tău ego se sfarmă sub tocul unui refuz.
E mic, insignifiant, rătăcit în gol.
Tu în sine ești gol. Te umpli cu alți oameni și nu e nimic al tău. Sper ca totuși suferința să fie a ta, caci meriți să o trăiești cu fiecare părticică de suflet. Dacă ai, bineînțeles.
Poate te-a lipsit universul și de el.
Cândva, mi-ai spus că al meu miez, sau “core”, e plin de răutate. Și dacă ar fi adevărat, prefer un miez putred, dar existent, decât un miez abandonat în neant, fără identitate.
Cândva, mi-ai zis că dacă m-aș pierde pe drum, să anunț din timp lumina ochiilor mei ca tu să fii absolvit de orice vină. Căci atât de mult conta învelișul tău și felul în care erai perceput prin ochii lumii. Oare știi că toate sufletele mele dragi și chiar și cele noi, necunoscute, te-au văzut fără lentile exact cum te-ai înfățișat ultima oară în fața mea?
Și atunci te-am văzut și eu, pentru prima oară, ca un gândac de bucătărie pitit într-un colț de cameră, de care nu ți-e frică, ci doar scârbă.
Cum s-a putut naște în mintea ta gândul iertării, e peste nivelul meu de înțelegere.
Aș fi avortat acel gând instant.
Ți-aș fi făcut exact ce mi-ai făcut, dar miezul meu nu e rău, în interiorul meu nu șuieră vântul, identitatea mea are contur gros și atingerea străină îmi activează reflexul de a mă vărsa afară.
Însă nu e cazul tău, tu înghiți.
Înghiți ca să umpli prăpastia din tine fără fund. Și o să înghiți la nesfârșit.
Atât ești.
- Andre
- Și... ia zi-mi, care-i durerea cea mai durere din lume?
- Pentru unii e o despărțire, când inima nu mai e dorită de cealaltă sau trădată, pentru alții e angoasă când nu strâng de mână moftul material. Pentru mulți se trage cortina și rămân în umbra eșecului profesional. Iarăși destui consideră lăcomia sufletului și a minții după cunoaștere, necunoscut și absolut ca fiind durerea cea mai durere. Când e personală durerea, fizică, invalidantă, amenințătoare că-ți pune capăt și te trimite-n în neant, iar e suferință pentru o mulțime.
- Dacă voiam să întreb lumea făceam un sondaj public. Vreau să știu doar de tine.
- Pentru mine... toate spuse dor cât un ghimpe. Durerea cea mai durere nu e a ta. E a celor pe care-i iubești, a căror durere nu o poți absorbi, nu poate deveni a ta, tu doar o împarți. Și nu există durere mai durere ca cea care nu-ți aparține, care face din tine un martor neputincios, care nu aparține sorții tale... Îți zic eu că ai da și ultimele suflări din trupu-ți pentru anihilarea acestei dureri pe care o trăiești la pătrat.
- Dar cu oamenii care pierd oameni? Nu poate fi durerea lor cea mai durere?
- Ah... ceea ce am spus eu e doar culmea celei mai dureri dintre toate. Când se duce cel iubit, durerea ți-e transmisă în totalitate ție, doar ea mai rămâne cu tine. Nu o mai împarți cu nimeni, măcar atât... iar asta îți conferă o oarecare falsă senzație de liniște pe care o vei plimba la infinit printre ruine.
- AnDRe
mi-ai lăsat roze
Și te întreb de pe marginea sufletului:
ai cunoscut dorul ce nu poate fi atins?
Acel dor după care tânjești necontenit?
Acel dor ce se sfarmă înainte de a fi cuprins?
Dorul ce zace la capăt de subconștient,
ce te face să suspini când te limpezești de vis?
Și te lasă neputincios după ce te-a trăit,
cu dorințe ce ajung nespuse, pierdute-n neant
adunate-n piept, ascunse?
Ai cunoscut dorul ce nu poate fi împlinit?
Prin nici o vorbă, nici un chip, nici o memorie, nimic?
Care se vâră sub carnea ta abuziv?
A cărui geneză o știi, și a cărui final…
te consumă la nesfârșit?
Dorul… cuiva deșirat dincolo de cer,
când nu-ți ajung ochi să-l plângi
și nici lacrimi să-l stingi?
Și te întreb de pe marginea sufletului:
Dorul tău ce miros îmbracă?
Când culorile-ți tremură-n ochi, ce culoare te îneacă?
Căci pe mine mă asfixiază în miez de noapte,
și-n autobuz, și-n viață,
mirosul dulceag al unor trandafiri cu petale pale,
roz… moi și lipicioase, purtați de crengi înalte.
Pe care bunicul îi creștea în grădina copilăriei mele
… și pe care, mai mult ca sigur,
i-a plantat și-n altă lume.
- AnDRe
1:34 AM
Nopțile în care culorile se dizolvă rămân cu fundația a ceea ce mă face vie, iar dragostea pentru oameni mă copleșește și mă consumă. Când în tranchilitate se aude doar murmurul iubirii ce se revarsă prin pori, doar atunci îmi vorbesc și mă ascult cu adevărat.
Cum e posibil să ne încărcăm sufletul de zile fără să ne vorbim?
- AnDRe
" Sunt nopți precum acestea în care dorul meu se adună mut chiar și când îți simt respirația pe piele, căci mi-e groază să-ți alung somnul doar pentru a grăbi dimineața. "
- AnDRe
— Ce înseamnă pentru tine eternitatea?
— Un vis frumos ce nu mai poate fi atins. Știi, ca și acel vis ce-l ai o dată-n viață, care te lasă cu doruri puternice și care nu se mai repetă, niciodată. Și dormi și tot dormi în speranța de a îl prinde. Așa e prima oară când guști din ideea eternității, dar îți dai seama că nu o poți avea. Și nu va mai fi la fel acea emoție de început, acea scânteie de dinaintea comiterii, oricât de mult ai alerga după ea. Nu mai poți retrăi eternitatea din acele secunde în care neuronii tăi au fost cam lenți... Dar pentru tine ce înseamnă?
— E tot ce pot realiza în viața asta, fără limite. E o eternitate personală ce o țin aproape de suflet. E ceva ce pot împărți și cu altcineva.
— Cu mine?
— Tu ești un risipitor de vise. Cu tine nu o împart. Ție ți-o ofer, cu riscul de a o visa într-o singură noapte.
- AnDRe
Ești adâncul de care mi-a fost mereu frică, căci mi-ai înghițit trecut și viitor de la prima omogenizare a albastrului tău cu al meu căprui.
Ești culmea la care tânjesc cu spaimă și genunchi timorați, neștiind când îți voi ajunge în vârf, căci ești infinit.
Ești vântul ce mi-a smuls simțămintele din poală, ce mă înfioră când le poartă dincolo de a mea menghină.
Ești personalul meu care m-a luat din neant și nu are o destinație. Nici nu avem nevoie de una.
Ești zgribulirea pământului ce mi-a făcut zidul să tremure, gânduri rătăcindu-se în ale tale crăpături.
Ești prima atingere a zăpezii, căci m-ai topit în a ta palmă și acum aparțin ei.
Ești luna care nu-mi lasă genele să se sărute, scăldându-mă-n dulce neastâmpăr.
Ești crâmpeiul de întuneric care mă așteaptă în colțul minții să mă prezint. Ești cel care mi-a ghidat pașii înspre el și înapoi, eu oarbă fiind.
Ești scara cu care îmi cobor în suflet, iar când răsar la suprafață port scântei în iriși.
Ești cel care a indicat locul puncției ca eu să-mi drenez aversiunea din trup.
Ești fiorul de pe șira spinării mele, ce mă îndoiește și mă desface, ce pe fiecare centimetru de piele înalță o emoție.
Ești ecoul vocii mele și șoapta firului de luciditate ce mă trezește din amorțire.
Ești ploaia de care alerg pentru a mă ascunde și sub care înțepenesc, căci ale tale lacrimi îmi ard țesuturi și a lor greutate o împărțim sub același cer.
Ești aglomerarea mea de visuri pe care le-ai îmbrâncit din subconștient să iasă.
Ești lumea care a penetrat al meu orizont și a creat o punte înspre a ta, nemărginită de imaginar.
Ești teama de a mă înfrunta pe mine și probabil de aceea ești ceea ce nu aș fi vrut vreodată să întâlnesc, dar îmi doream cu ardoare.
Ești sămânța de speranță pe care al meu suflet vrea s-o ude și s-o crească.
Ești curajul pe care ale mele picioare l-au încălțat.
Ești albastru ce nu poartă nostalgie, al florii care nu se uită.
Ești vara care mi te-a adus în cale, și-mi ești soartă.
Și ești iarna care astăzi te-a născut pentru a fi companion iernii din mine.
Și aș putea să-ți scriu sute de “ești-uri...” însă ești motivul pentru care mă opresc acum. nu ai fost nici pe jumătate cât te-am făcut eu să pari.
- AnDRe
Azi a mai ieșit din mine cu încă un expir... teama patologică de a nu primi alinarea unui copil și de a o pierde pe cea a unui părinte.
S-au vorbit să fie-n sincron, eschivându-se de rațiune.
- AnDRe
Ochi de pisică
În ochii ei de pisică se ascunde dorul,
în sufletul ei de porțelan încorsetează emoții.
Noaptea lasă loc pentru insomnii,
ziua își lasă să respire fiorul...
În inima ei încinsă ard mai multe iubiri,
în mintea ei fluidă roiesc glasuri.
Iarna încălzește la piept chipuri,
vara ea e soare pe mai multe ceruri.
În ochii ei... să fiu veșnică aș vrea
În sufletul ei... să-mi cresc și eu sinele
În inima ei... să-mi dau ultima suflare
În mintea ei... să urc la rang de stea.
noaptea... i-aș înghiți nesomnul
ziua... i-aș izgoni fiorul
iarna... să-i fiu mănușă
vara... să fiu a ei lumini umbră.
În ochii ei de pisică mă găsesc oglindă,
și știu că am furat din al ei suflet,
și știu că-n minte mă are drept copilă.
Oh.. eternă e mama, al inimii mele sunet.
- AnDRe - din prea multa și nesfârșita mea iubire pentru ființa care m-a născut om și m-a modelat de-a lungul vieții în corp ceresc. Veșnică bătaie a inimii mele.
De ce nu-ți scriu?
Mă întrebaseși dacă te am la inimă
De ce nu-ți scriu?
Și-ți răspund acum din sufletul stană:
De ce mi-aș lăsa vocea să hoinărească-n pustiu?
Ți-am scris odată, cînd am rupt din mine
Ți-am vorbit de molile ce-mi saltă de sfincter,
Te-am socotit cerneală pentru cîteva minute,
Te-am crezut și sînge și parte din al vieții cîntec.
Ai fost pentru o clipă a mea muză,
Ți-am construit și statui în memorii,
Dar n-ai văzut că printre rînduri
Ți-am oferit tremurînd a mea ființă.
Ți-am ridicat și casă din mucegăitele ruine,
Ți-am oferit și glas în a mea minte
Și din suflare ți-am cedat o parte ție
Și-n prezența ta și lumina-mi s-a cedat pe sine.
De ce nu-ți scriu?
Meriți măcar o celulă din mine?
De ce nu-ți scriu?
Meriți măcar o secundă cu mine?
De ce nu-ți scriu?
Te-am îmbrăcat în prea multe cuvinte
Cînd eu goală dîrdîiam în liniște.
"De ce nu-mi scrii?"
Poate pentru că...
Am demolat o casă.
Am ucis acele molii.
Suflarea-mi nu se mai împarte,
Lumina-mi nu se mai pitește,
Pasul vocii-mi, singurul ce-mi vorbește
Ființa mea doar mie îmi aparține.
Am cusut bucata ruptă
Și statuie îmi sunt eu
Sângele mi-a rămas cerneală
Și cîntul vieții mi-l compun, tot eu.
- AnDRe
Am dat de tine sub pleoape, cuprins între gene, în ale mele lacrimi ce pârjolesc obraji.
Te-am pitit în spatele ochilor, iar pumnii tăi îmi bat oasele orbitelor și urli, căci te sufocă ființa mea ce nu dorește să te piardă, din nou.
- AnDRe
Când arta coboară din cer
Urechile-mi sângerează... plăcut
o durere din astru a încolțit
în inima-mi plăpândă.
Interiorul mi-a vibrat,
iar celule s-au prins în dans.
Suflet infim,
de ce nu te sfarmi,
sub a frumuseții talpă?
Mintea s-a scurs,
liber loc,
liber pentru durere.
Durerea de a nu te sparge
de a nu muri,
când arta coboară din cer.
- AnDRe
Să nu vă pierdeți printre cuvintele rupte și stâlcite a unor oameni ce-și dezonorează limba.
Să nu vă lăsați mintea pătrunsă de vorbe muribunde ce trag să respire.
Croiți-vă peste materie o cortină de file.
- AnDRe
Da, eu și sfârșitul. Ne-am logodit într-o zi de primăvară, când soarele încă avea dinți de lapte și cerul întruchipa un finit rotund și flexibil conturat în castaniu cu reflexii căzute în obscur. E fascinabil cum lumea oamenilor se reduce la ceea ce cuprinde a lor ochi. Dar nu, lumea nu-i retezată și cioplită de ochi seci, lumea, cerul, cât e perceptibil, și cât nu e, nu se măsoară în ani, nu decade în vieți muritoare. E de o eleganță consecventă și o mândrie macabră ceea ce depășește înțelesul omenesc. La ce te-ai aștepta din partea a ceea ce nu pătrunzi?
- AnDRe
În ochi îți găsisem constelații pestrițe de albastru și în mijlocul abisului tău dilatat m-am regăsit pe mine. Eu, centrul universului tău, împrejur gravitând prea multa ta iubire.
- AnDRe
Când noaptea se varsă peste mine și tu te golești odată cu ea. Zborul tău îmi pică greu în suflet. Ai aripi de care atârnă plumb și încep să tușesc pilitură de fier. Simt deja gustul metalic cum mi se preumblă prin gât cu fiecare înghițitură în gol. Îmi pare rău că ți-am furat din esența aripilor și mi-am mânjit interiorul cu ea, îngreunându-ți zborul.
Tu ai fost un fluture. Ai fost liber, viu, și plăpând. Te-am purtat într-o cutie de chibrituri, între niște pereți de carton, înconjurat de siguranță, podoaba mea pastelată, până când culoarea s-a șters și aripile-ți s-au uscat. Așa se întâmplă când pironim oameni între anumite standarde, când le oferim gratuit un anumit nivel, o anumită imaginație... o anumită stare sufletească. Din egoism ți-am ales singur emoții și te-am legat cu ele, când de fapt nu erau ale tale.
Și așa te-am regăsit țeapân în cutia de chibrituri.
- AnDRe