Am observat o reticență, o barieră. De ce ești atât de circumspectă cu bărbații? Provine dintr-o dezamăgire profundă, din umbrele trecutului (un tată, o relație etc) care te face să vezi genul masculin nu ca pe un partener, ci ca pe o amenințare sau o sursă sigură de durere?
Nu este vorba de a displăcea pe cineva, ci de a citi semnele de avertizare. Când ești rănită de oamenii de care ar fi trebuit să te simți cel mai protejată, sufletul tău învață o lecție dură: că încrederea este un risc. Eu nu resping genul masculin; eu ascult de experiența mea. Așa cum un copil se ferește de foc după ce s-a ars, eu sunt precaută. Ceea ce tu vezi ca barieră este, de fapt, o metodă prin care mă asigur că nu mai repet greșelile trecutului. Vreau legământ, dar problema este că nu a existat până acum NICIUN bărbat care să rămână suficient de mult sau să lupte cu suficientă determinare pentru a-mi arăta contrariul, pentru a demonstra că acea barieră merită dărâmată. Nu înainte de a fi sigură că omul de lângă mine nu poartă umbrele celor care m-au dezamăgit.
