Uite așa mă regăsesc încheind articolul de azi, realizând că nu am spus mai nimic din ceea ce-mi propusesem, dar haideți să fim realiști și îngăduitori, abia a început vacanța pentru mine. De-acum avem destul timp să ne scriem unii altora, bine?
Vă îmbrățișez! Sper că nu ma uitaserăți, nu? :D
Nu spune nimic. Ajunge să te stiu langă mine, să te simt sărutându-mi spatele ce vibrează sub atingerea fină a buzelor tale de miere. Mi-a fost dor să te simt al meu și am tânjit nebunește după o fărâma de liniște cu tine. Visele mi s-au ofilit în așteptarea vârfurilor degetelor tale pătimașe. Dar nu mi-am pierdut speranța, căci asta ar fi însemnat să irosesc povestea noastră pe de-a-ntregul.
Știu că vei fi al meu pe vecie, oriunde ai merge. Am citit asta pe chipul tău enigmatic și senin în ziua în care ai venit spre mine ca și cum ai fi încercat să pătrunzi în viața mea pentru a recupera tot timpul pe care nu l-am petrecut unul lângă celălalt. Mi-am lăsat palmele-mi tremurânde în strânsura mâinilor tale sigure și am visat alături de tine mii de vieți în care ne regăseam tot împreună. Mi-am lăsat ochii să curgă peste frumusețea ta și, nebunește, am alungat orice urmă de teamă că ai putea pleca. Fiindcă așa o fericire, precum cea pe care am trait-o noi, n-ar fi putut fi zdruncinată nici de puterea zeilor.
Așa am fost de legați, de îndrăgostiți și de nebuni. Așa am preschimbat ploaia în mângâierea dulce a soarelui de primăvară. Așa m-am dăruit ție... Așa te-am iubit.
Respectul este cea mai bună unealtă cu ajutorul căreia ne putem raporta la lumea înconjurătoare. Respectul este cea mai bună unitate de măsură a civilizației.
Vorbim, desigur, și de respectul față de oamenii din jur. Față de bătrânii care ocupă băncile din parc sau locurile din autobuz, față de tinerii care sunt, uneori, prea gălăgioși (dar cu siguranță nu ar trebui înjurați în fel și chip, laolaltă cu familia), față de necunoscuți - fiindcă am observat o tendință a tinerilor de a fi smirnă față de persoanele apropiate și cunoscute, dar vulgari și prost-crescuți față de necunoscuți.
Vorbim, fără îndoială, și despre respectul față de oamenii care au opinii diferite de ale noastre. Într-o lume în care internetul oferă puterea anonimatului, oamenii au început să piardă bunul simț sau, cel puțin, să-l uite pierdut în vreun sertar al vieții lor.
Dar nici în mediul offline nu stau lucrurile mai bine, căci lipsa de respect pare să danseze sălbatic în jurul nostru atunci când există diferențe de opinii, fie ele politice sau de orice altă natură.
Vorbim și despre respectul de sine. Adică de a ne feri de un vocabular colorat, semn al unei lipse de control de sine, precum și de obiceiuri dăunătoare care ne conduc la ruină spirituală.
Și să nu uităm că respectul față de alții este dovada clară a respectului de sine.
***
Având în vedere faptul că moda este ciclică, n-ar fi oare cool ca civilizaţia să redevină un trend în anii ce urmează?
Îți spun bun rămas, casă părintească! Aici am crescut, aici am trăit atâtea momente de bucurie, de zbucium, de mister, de îngrijorare și de extaz, încât nu te-aș putea uita nici dacă m-aș strădui. Aici am simțit ce înseamnă o familie adevărată și aici va fi o parte din sufletul meu întotdeauna.
Însă a venit momentul să plec și o fac fără regrete. Poate doar puțin melancolică, e drept, dar plină de optimism, de curiozitate, de încredere și de pasiune. Așa cum îmi spunea o persoană dragă, acesta "e sfârșitul unei lupte și un început nou".
Românie dragă, eu plec, tu rămâi, dar sper să fii bine!
În urmă cu o săptămână câștigam albumul "Folk din pana mea!" pe Facebook și câteva zile mai târziu îl ascultam acasă și în mașină, iar după scurt timp începusem deja să fredonez câteva piese.
"Folk din pana mea!" a început ca un proiect ambițios a cărui realizare a durat aproximativ un an de zile, iar rezultatul a fost, în opinia mea, unul senzațional. Acesta reprezintă un album colectiv de muzică folk, ce cuprinde 19 piese scrise pe versurile poetului Sorin Poclitaru, superb interpretate de vocile unora dintre cei mai îndrăgiți folkiști contemporani, precum și de alți soliști mai puțin cunoscuți.
Cei 12 artiști care și-au unit forțele și au reușit să aducă pe piața muzicală românească acest captivant album de muzică folk sunt: Adela Ţiţescu, Adrian Beznă, Cătălin Ungureanu, Emeric Imre, Liviu Nechita, Marius Daşcău, Marius Matache, Ovidiu Mihăilescu, Puiu Creţu, Viorel Gheorghiu, grupul Zări şi Doru Cătălin Urâtu. Ei au reușit să creeze un album vesel și atrăgător, cald și mângâietor, cu piese jucăușe, piese de dragoste și de dor, care să ajungă cu ușurință la sufletul ascultătorilor.
Acest proiect înseamnă enorm pentru muzica folk românească, întrucât a mai adus un album colectiv reprezentativ al acestui gen muzical, în care pașii sunt mai puțini și mai lenți. De asemenea, după cum am mai menționat, aceasta a fost o nemaipomenită ocazie pentru soliștii mai puțin cunoscuți sau cei aflați la început de drum.
Și, după cum aflăm de la Marius, banii rezultați din vânzarea discurilor nu au mers la artiști sau la Sorin - finanțatorul integral al albumului - ci, după cum fusese promis, acei bani au constituit parte a fondului de premiere al FolkLung – editia a 2-a, fiind, deci, investiți în viitorul folkului românesc.
Vă asigur că este albumul pe care îl veți pune pe repeat și o spun din proprie experiență!
Dacă nu mă credeți încă și vreți să vă convingeți de valoarea acestui album și de spusele mele, îmi închei pledoaria cu două piese de care eu m-am atașat extraordinar de mult:
P.S. Dacă nu ați citit interviul luat lui Marius Matache - unul dintre artiștii care apare pe acest album - sau dacă ati făcut-o și vă este drag să-l recitiți, intrați aici.
După ce a stârnit valuri făcând publică scrisoarea pe care şi-o trimisese acum 5 ani, Ovidiu ne provoca, în urmă cu o lună, să publicăm un mesaj pentru propria persoană din trecut, de acum 5 ani. Sau de mai puţin timp, după placul fiecăruia. Important este să vedem ce sfaturi ne-am da și cum am comunica cu noi înșine.
Dragă Ioana,
Îmi aduc aminte cu drag de vremurile trecute și nu ți-aș putea spune dacă am regrete. Fiindcă nu-mi pare rău de nimic din ceea ce am făcut. Ori suntem noi puțin inconștiente de fel, ori lucruri au decurs așa cum ar fi trebuit.
Eu sunt... chiar tu, mai mare cu 5 ani. Sau am putea spune că sunt, de fapt, versiunea ta mai matură.
Nu îți scriu pentru a-ți spune ce greșeli vei face și care sunt lucrurile care îți vor reuși, ar fi o prostie din partea mea, ca și cum ți-aș pregăti o petrecere surpriză pe care ți-aș dezvălui-o înainte.
Fii liniștită, vei avea o viața frumoasă, cel puțin până unde m-a adus pe mine în momentul în care înșir aceste rânduri. Nu spun simplă, ci frumoasă. Vei învăța, așa cum este normal, o mulțime de lucruri noi despre tine, despre oamenii din jurul tău, despre viața și ceea ce contează cu adevărat. Vei învăța să prețuiești fiecare zi din viață și vei lega prietenii peste care distanța nu își va putea pune amprenta. Ai să vezi, viitorul îți rezervă câteva surprize fantastice!
Am învățat din greșelile pe care le-am făcut și încerc să nu le repet. Tocmai de aceea, atunci când privesc în trecut, îmi aduc aminte cu sufletul împăcat atât de lucrurile bune, cât și de cele rele. Fiindcă nu au fost decât experiențe care m-au ajutat să mă dezvolt. La fel se va întâmpla și cu tine.
***
Te iert pentru fiecare moment în care ți-a lipsit îndrăzneala și pentru ocaziile ratate din cauza nesiguranței. Te iert pentru că ai renunțat la lecțiile de orgă și te asigur că eu le reiau, fiindcă nu-i târziu.
Te felicit pentru că nu ți-ai pierdut echilibrul. Și pentru că ai renunțat la extreme și ți-ai dat ocazia de a învăța că viața este învăluită și în culori, pe lângă alb și negru. Te felicit pentru curajul de care ai dat dovadă în momentele în care nu credeai că ești capabilă să găsești soluții și pentru fiecare decizie fermă pe care ai luat-o, indiferent de ceea ce a adus cu ea.
Un singur sfat am pentru tine, dacă ar fi să-ți spun ceva mai concret: pune mâna și învață (cu adevărat) franceza, chiar dacă pare să îți displacă acum. Te vei îndrăgosti de ea. Te vei îndrăgosti de limbile străine. Te vei îndrăgosti!
Nu trebuie să crezi nici măcar un cuvânt din ceea ce ți-am scris. Aștept cu nerăbdare să trăiești fiecare moment și te rog să îmi scrii peste câțiva ani și să-mi spui cum e viața ta. Îți promit, de altfel, că îți voi trimite și eu o altă scrisoare peste 5 ani.
Și totuși, mă întreb: oare vei păși pe același drum pe care am pășit eu sau vei face alte alegeri? De vreme ce scriu această scrisoare și tu o primești, am putea deduce si faptul că există posibilitatea ca tu să alegi un alt drum al vieții, iar viitorul nostru să nu fie nicidecum același. Oare viața îți va fi mai grea, mai ușoară, mai nebună, mai plină de aventuri, mai goală? Sper să îți fie bine, orice s-ar întâmpla și să fii urmărită de muzică oriunde te-ai duce. Eu cu muzica m-am vindecat, îți spun drept.
Știu că această scrisoare te va impresiona și te va bucura peste măsură, dar poate că ar trebui să închei. Știi cum e: ce-i prea mult strică, iar ce-i puțin nu ajunge.
Sper ca viitorul să te găsească sănătoasă, optimistă și energică. Nu uita să-mi scrii, bine?
Vrei să fii un om motivat? Apucă-te de sport! [guest post]
Acest articol este scris de Cristian Florea.
Întotdeauna am considerat că sportivii sunt cei mai motivaţi oameni, dar, trebuie să recunosc, sunt uşor subiectiv când fac această afirmaţie. Am făcut sport de performanţă vreo 5 ani de zile şi, deşi n-am avut rezultate notabile, consider că sunt un om foarte motivat, doar datorită sportului.
Dacă ştii că, gândind pesimist, nu se vor rezolva lucrurile, de ce ai mai gândi aşa?
Majoritatea sportivilor înţeleg chestia asta şi încearcă să aibă o atitudine motivată în fiecare situaţie limită. Will Smith spunea că alergatul şi cititul sunt lucrurile esenţiale în viaţă. Alergatul pentru că atunci când alergi, există o voce în capul tău care-ţi spune să te opreşti pentru că eşti obosit, iar tu dacă reuşeşti să învingi acea voce, vei reuşi să treci peste fiecare obstacol în viaţă. Şi cititul pentru că oamenii, de fiecare dată când s-au lovit de o problemă, după ce-au rezolvat-o, au scris despre ea. Şi nu există problemă peste care să nu fi trecut cel puţin câteva sute de oameni înaintea ta.
Aşadar, sportul te face să fii mai motivat. Trebuie să-ţi şi placă, recunosc, dar s-ar putea ca plăcerea asta să-ţi vină pe parcurs, că la mine aşa a fost.
Dacă nu zic bine, corectaţi-mă, vă rog.
***
Cristi a decis ca pe 6 august să-și testeze și, dacă este posibil, să-și depășească limitele, alergând 46 de km la supermaratonul "Pe aici nu se trece". Puteți citi mai multe detalii aici.
Iar pe Cristi îl puteți urmări pe Facebook, Twitter, Google+ și, desigur, pe blog.
Admir cu ardoare oamenii care își urmează pasiunile și țin cont de înclinațiile pe care le au. Cred cu tărie că aceasta este rețeta succesului și singura metodă prin care ne putem găsi armonia interioară atât de mult căutată.
Marius Matache sau Make, după cum îl cunoaște multă lume, este un astfel de om. Muzician (folkist, mai precis), redactor-șef a unui portal de muzică folk, membru al echipei DreamTeamRo, Marius este doctor în chimie și reușește să le împace pe toate nespus de bine.
Astăzi vom sta de vorbă cu el, în încercarea de a-l cunoaște puțin mai bine.
Ioana: Marius, chimist-folkist – o combinație contrastantă, am putea spune. Care dintre cele două te reprezintă mai mult?
Marius: Poate ar trebui să spun "blogger" și am rezolvat problema :). Chimia a fost prima și la ea nu cred ca voi renunța vreodată. Muzica îmi e dragă și dincolo de scenă, de când mă știu, așa că mi-e greu să spun că una din ele mă reprezintă mai mult.
Ioana: De când cochetezi cu muzica și care a fost momentul în care ai pășit, cu adevărat, spre o carieră în acest domeniu?
Marius: La chitară am început să cânt în 1995, dar, serios, de cântat m-am apucat în 2004, mai precis pe 8 aprilie, într-un concert în București, în Club Big Mamou.
Ioana: Îți amintești care a fost prima melodie interpretată de tine în fața publicului?
Marius: E o piesă pe care o cânt și acum, numită "Mândruța". Era chiar în 1995, cântam de vreo 3 luni și am avut inconstiența să o cânt pe scenă cu un prieten la Slobozia, în fața Centrului Cultural UNESCO Ionel Perlea.
Ioana: Ce încerci să transmiți publicului atunci când ești pe scenă și ce reacție aștepți din partea acestuia ?
Marius: Când m-am apucat eu de cântat serios, atât jobul de Joe Satriani, cât și cel de Placido Domingo erau luate. În traducere liberă, nu sunt nici vreun mare chitarist, nici vreun solist excepțional. Dar pot spune că, pe scena, dau tot ce am mai bun în mine. Din partea publicului aștept un singur lucru: RESPECT. Și nu voi detalia, pentru că poate însemna o mulțime de lucruri - de la plătitul biletului la liniștea în locația de concert.
Ioana: Muzica este parte din viața ta. Tocmai din acest motiv a luat naștere ForeverFolk. Cum a început povestea acestui proiect?
Marius: ForeverFolk a început ca o joacă, iar când ne-am trezit din distracție devenise o chestie atât de serioasă încât nu am mai putut renunța la ea, astfel că, pe 19 iunie, am implinit 4 ani de existență. Povestea a început cu 6 prieteni, care s-au facut rapid 7 și după 2 ani au ramas cei 3 de acum: Oana, Raluca și eu. Și ne străduim să promovăm muzica folk prin tot ce știm să facem.
Ioana: Pe ForeverFolk oamenii pot gasi si o categorie intitulata sugestiv "Nu e folk, dar ne place". Dacă nu ai fi ales folk-ul, ce alt stil de muzică ți s-ar fi potrivit?
Marius: Îmi place muzica și punct. De la operă la metal și de la jazz la muzică lăutărească. Dar probabil aș fi mers spre rock.
Ioana: Zilele acestea am avut ocazia să ascult albumul colectiv de muzică folk intitulat "Folk din pana mea!", un album absolut senzațional care, în opinia mea, ar trebui să ajungă în casele tuturor iubitorilor de muzică folk. Vorbește-mi puțin despre acest disc, te rog. Cine a inițiat proiectul, în cât timp a apărut CD-ul și care este mulțumirea ta, în final?
Marius: Vinovatul pentru acest disc este, fără doar și poate, Sorin Poclitaru, care a compus versurile tuturor pieselor de pe disc și a finanțat integral cheltuielile. A durat cam un an de zile între idee, dezbătută telefonic de mine și de Sorin, până s-a ajuns la formula finală, iar cea mai mare realizare a acestui disc este că a dat șansa unor oameni mai puțin cunoscuți să apară pe un disc ce a ajuns în foarte multe locuri din țară.
Ioana: Muzica folk pare să fie într-o perioadă bună: numărul concertelor și al festivalurilor de folk a crescut considerabil în ultimii ani. Căror factori se datorează acest lucru? Ce s-a schimbat la muzica folk în ultimii 10 ani și ce ai schimba tu, dacă ai putea?
Marius: Numărul concertelor a crescut mai ales în cluburi, pentru că folkul nu are nevoie de infrastructura cerută de un concert de rock, jazz sau blues, unde e nevoie de mai multe microfoane, mai multe stative și tot așa. Față de 2008, numarul festivalurilor a scazut, din păcate. Dacă aș putea schimba ceva, acel ceva ar fi mentalitatea colegilor de breaslă care, în marea lor majoritate, habar nu au să se promoveze.
Ioana: Când am putea aștepta un album de autor Marius Matache? Ai vreun gând în acest sens în momentul de față?
Marius: Albumul de autor Marius Matache este gata de aproape 4 ani. Doar că nu a apărut niciodată oportunitatea clară. Toate la timpul lor.
Ioana: Și dacă tot am ocazia de a sta de vorbă cu un doctor în chimie, închei acest interviu cu o simpla curiozitate : ce substanță sau ce compus stă la baza muzicii și care sunt proprietățile unei armonii cu publicul ?
Marius: Aici m-ai încuiat. E greu de spus, poate endorfinele, substanțele care stau în umbra fericirii. Sau poate o soluție-tampon, care să împiedice variațiile bruște de sentimente. Sau poate o piatră filosofală a muzicii folk, care să ducă genul acolo unde a fost odată.
Pe Marius îl puteți găsi pe blog, pe Twitter, pe Facebook și pe Youtube.
Acum câteva zile, a apărut pe Facebook o pagină intitulată "Ești supărat pe Băsescu. De ce?" - link.
Cum funcționează? Trimiți un mesaj cu ce ai să reproșezi lui Traian Băsescu, la care el va răspunde în maximum 24 de ore.
+ Protestele din Piața Universității nu l-au ajutat pe Traian Băsescu să-și dea seama că lumea este, cu adevărat, supărată?
+ Sau a fost din cauză că era ocupat și atent la conducerea navei*? Dacă acesta era motivul, suspendarea îi priește și îi oferă timp să discute cu poporul și să răspundă la întrebările cu adevărat arzătoare.
Așadar, care a fost cauza lipsei de interes de până acum a lui Traian Băsescu? Fiindcă motivul bruștei griji manifestate îl cunoaștem cu toții.
Întreb și eu, ca un cetățean nedumirit. Și dacă vă întrebați de ce nu merg pe pagina respectivă să-i adresez această întrebare direct, răspunsul este următorul: nu o fac pentru că nu ma interesează ce ar avea de spus Traian Băsescu, așa cum nici pe el nu l-a interesat, până în momentul suspendării, de ce este poporul român ofuscat.
*Legat de nava pe care am menționat-o mai devreme, Mircea Badea a pus punctul pe i acum câteva zile, într-una din emisiunile sale. Iată înregistrarea:
Întrebarea mea pentru voi este: sunteți supărați pe Traian Băsescu? Dacă da, de ce? Iar dacă îl susțineți, spuneți-mi, vă rog, unde credeți că greșesc cetățenii care-i sunt împotrivă și care vor să-l înlăture.
În urma unei discuții purtate cu prietenii, mi-am dat seama că majoritatea dintre noi trăim cu teama de a nu pierde ceva, de a nu fi deconectați.
Teama de a nu pierde ceva sau FOMO (Fear of Missing Out) este un sentiment real care pătrunde tot mai mult în relațiile noastre sociale. Întrebarea este - ne vom mulțumi, oare, cu ceea ce avem, în loc să ne agățăm de teama că am putea scăpa printre degete ceva mult mai bun?
Aceasta nu poate fi decât hotărârea noastră, cu toate că, în momentul de față, rețelele sociale precum Facebook și Twitter nu fac decât în îngreuneze acest lucru.
***Suntem conectați la internet și de cele mai multe ori pierdem timpul verificând agresiv e-mailul, Twitter, Facebook, Google+ și alte rețele sociale, de teamă să nu ratăm ceva important.
***Citim constant ce fac prietenii și cunoștințele nostre virtuale și încercăm să-i imităm sau chiar să intrăm într-o cursă personală în urma căreia să demonstrăm că și noi suntem la fel sau, poate, mai interesanți și activi decât aceștia. De ce? Fiindcă ei par să petreacă niște momente senzaționale care, în viața noastră, nu se resimt.
***Scriem mesaje si tweet-uri în timp ce conducem deoarece, aparent, viața socială și legăturile virtuale cu semenii noștri primează. Dar, oare, chiar sunt mai importante decât propria viață?
***Ne dorim să călătorim, să vizităm și să pozăm o mulțime de locuri noi, fiindcă aparent alții se distrează de minune călătorind, în timp ce noi stăm și îi urmărim cu sete.
***Încercăm, în general, să facem fel și fel de lucruri, care mai de care mai interesante, dar tot nu ni se pare de ajuns. Astfel, trăim cu senzația că pierdem ceva din distracția de care ceilalți cunoscuți se bucură.
***Participăm la cât mai multe întâlniri cu oameni din online, fiindcă am observat că o parte dintre aceștia sunt prieteni buni sau se cunosc suficient de bine și în offline și am vrea să facem și noi parte din acest grup cool, care pare să se distreze la orice oră, în orice loc. Și orbiți de această dorință de apartenență, devenim agasanți și suntem respinși tocmai de oamenii pentru care facem aceste eforturi.
***Ieșim la întâlniri și petrecem o mare parte din timp cu telefoanele, iPod-urile, iPad-urile în mână, verificând viețile altora.
***Muncim continuu din teama de a nu pierde oportunități de care ar putea să se bucure alții.
***Urmărim persoane cu notorietate, deși, uneori, nu avem nicio legătură cu domeniul în care aceștia activează, dar ne place să ne băgăm în seamă cu oamenii importanți, iar dacă ei ne dau și follow back suntem undeva în al 9-lea cer.
***Trăim cu sentimentul că viețile noastre sunt goale și nesemnificative, în comparație cu cele ale oamenilor din jur. Și astfel, ajungem să ne autocompătimim.
Suntem falși, fiindcă nu ne permitem să ne trăim viețile așa cum ne-ar plăcea, ci facem eforturi substanțiale pentru a trăi pe placul altora și pentru a părea interesanți în ochii acestora. Nu spun că e rău să aspirăm la lucruri mai bune, la diversitate, calitate și cantitate, dar să ne placă într-adevăr și să nu ne pierdem într-o goană nebună după aventură, uitând să trăim aventura în sine.
Am putea fugi în stânga și în dreapta, încercând să facem lucruri care mai de care mai interesante, să trăim experiențe semnificative, provocatoare și demne de amintit, am putea să călătorim oriunde în lume și să fim conectați la smartphone-urile și iPad-urile noastre de suflet, am putea munci zile și nopți fără oprire, am putea verifica toate rețelele sociale existente pe Internet .... dar tot am rata ceva.
Tocmai de aceea, tocmai pentru că nu putem controla fiecare lucru din jur și nu există o modalitate prin care să acaparăm toată informația, toată distacția și tot ceea ce este interesant și demn de trăit într-o viață, tocmai din acest motiv ar trebui să renunțăm la obsesia aceasta și să învățăm să trăim momentul.
Și pentru că în engleză sună mult mai plăcut și mai convingător, sfatul meu ar suna cam așa: We should all learn to let go and and realize we have everything we need right now.
Dacă ne-am opri pentru câteva secunde și ne-am analiza viața - cine suntem, unde ne aflăm, ce am realizat până acum și ce ne dorim cu adevărat - ne-am da ocazia de a conștientiza lucrurile care contează cu adevărat. Fii recunoscător pentru oamenii cu care te-ai întâlnit astăzi, pentru vorbele care ți-au fost spuse și cele pe care tu le-ai adresat altora, bucură-te de zâmbetul fermecător cu care ai fost înzestrat și de căldura pe care o transmiți celor din jur. Bucură-te de întrega ta viață și apreciază lucrurile cele mărunte.
De foarte multe ori, cele mai ieftine clișee aduc cele mai frumoase lucruri în viața noastră. Nu încerca să mai fii excentric doar de dragul altora, ci învață să fii tu.
Cele mai bune lucruri în viață sunt cele pe care le ai acum și cele de care ai nevoie, nu lucrurile de care se bucură alții.
Suntem diferiți, avem aptitudini, scopuri și interese diverse, dar este loc pentru fiecare dintre noi sub soare. Și ar fi păcat să încercăm să trăim viața altcuiva, când putem face cu a noastră tot ceea ce vrem. Să ne trăim propria poveste și să ne bucurăm de ea!
Având în vedere faptul că am fost mai leneșă în ultimul timp și nu prea am acordat atenție blogului, mi-am spus că n-ar fi rău să încerc experimentul propus de Alex, astfel că, începând de azi, voi scrie un articol pe zi, urmărind ideile dintr-un infografic de pe Coppyblogger.
Trebuie să recunosc faptul că, pentru o perioadă destul de lungă, nu am mai citit bloguri cu atâta intensitate. Uneori trecea săptămâna fără a răsfoi mai mult de 2-3 articole, însă acest lucru s-a schimbat din momentul în care am "reparat" micul meu blog și mi-am reintrat în ritm.
Astfel, am încercat să întocmesc o listă care să cuprindă teme diferite, din dorința de a nu vă plictisi. Vă recomand cu dragă inimă fiecare dintre cele 10 articole de mai jos:
1. Cum te ajută un maraton să-ți definești valorile în viață - Bogdan Vaida
2. Pământeni cu greșeli - Grămada de bobi
3. Ioana Ardelean: Când valorile olimpice se regăsesc în folclor - Mircea Meșter
4. O fată - Radu Neag
5. Conformismul este cea mai proastă carte pe care o poți juca - Andrei Roșca
Să avem mare grijă atunci când ne luptăm cu noi înșine. S-ar putea să câștigăm. Adică să pierdem.
În sufletul fiecărui "om mare" se ascunde un copil. Dar și în fiecare copil se ascunde un adult.
Propriile idei sunt întotdeauna cele mai bune. Și nimeni altcineva nu are gusturi mai bune decât noi înșine în ceea ce privește muzica.
Încercăm constant să reparăm toate lucrurile materiale care se degradează, dar rareori întoarcem fața spre greșelile făcute. Și astfel, ele rămân nereparate.
Ne dorim de prea multe ori lucrurile pe care le vedem la alții și de prea puține ori pe acelea care ne sunt necesare cu adevărat.
Dacă am avea grijă de cei din jur, am avea grijă, implicit, de noi înșine. Dar când avem grijă strict de noi, rămânem doar cu atât.
Dacă cităm dintr-un geniu, nu vom fi considerați genii. Dar dacă cităm dintr-un prost, îi preluăm eticheta.
Așteptăm întotdeauna momentul potrivit și scăpăm din vedere momentul perfect.
Ținem cu dinții de lucruri, dar la oameni renunțăm cu mare ușurință. Și ne mai mirăm de ce ne simțim goi deși avem în jur bunurile materiale pe care le-am dorit.
"In three words I can sum up everything I've learned about life: it goes on."
Am citit "Calea spre un abdomen perfect" - cartea lui Valentin Bosioc - după ce am câștigat-o în urma unui concurs organizat pe Facebook. Aparent, de când Venus nu mai e retrograd, lucrurile s-au mai descurcat și am început chiar să câștig la diverse concursuri.
Dar să ne întoarcem la Vali și la cartea pe care a scris-o. Eu îl urmăresc de ceva timp, cu atât mai mult de când m-am reapucat de sport și am început să acord mai multă atenție corpului meu, astfel că m-am convins de faptul că Vali nu apelează la șiretlicuri, ci cunoaște industria wellness suficient de bine.
mituri despre abdomen
prezentarea unor greșeli frecvente în tentativele de slăbit
mici secrete ale alimentației
exerciții pentru un abdomen perfect (antrenament pentru fete, pentru băieți și un antrenament lunar complet pentru abdomen)
Însă asta nu este tot. Rămâne să descoperiți voi restul, dacă sunteți cu adevărat interesați.
Cartea se adresează tuturor: atât celor care sunt la început de drum, cât și persoanelor care, asemenea mie, se zbat de ceva vreme și nu au obținut în totalitate rezultatele așteptate. Iar dacă sunteți siguri că vă antrenați suficient de bine, cartea reprezintă un ghid bun pentru o alimentație corectă și pentru un stil de viață sănătos.
De menționat faptul că fiecare exercițiu este explicat pas cu pas, ilustrat corespunzător, antrenamentele putând fi realizate și la sală, dar și acasă.
Citesc de ceva vreme despre articole și sfaturi despre nutriție, și urmăresc o gamă largă de antrenamente, astfel că o parte din lucruri despre care vorbește Vali le cunoșteam. Însă, trebuie să admit că mi-a deschis ochii în anumite privințe cu o serie de sfaturi destul de simple, fantastic de utile, dar care sunt trecute cu vederea, chiar și atunci când sunt cunoscute.
Așa cum bine spune și Vali, calea spre un abdomen perfect este relativ simplă, dar suficient de provocatoare. Pentru a vă atinge obiectivul, începeți cu o alimentație completă, sănătoasă și echilibrată, și includeți antrenamente, odihnă și o perspectivă realistă. Vorbesc despre această perspectivă tocmai pentru că nu vă puteți aștepta să slăbiți și/sau sa vă lucrați corpul imediat după ce ați citit cartea sau ați început antrenamentul. Drumul este uneori anevoios, în funcție de obiectivele fiecăruia, însă ca un om trecut prin asta, vă spun că este, în același timp, fantastic de satisfăcător.
Pentru cei interesați de diplome și titluri, menționez faptul că Valentin Bosioc este, de câteva zile, instructor de fitness cu acte în regulă (purtându-și mandru nota 10 pe diplomă) și, în curând, va fi și personal trainer în acte.
"Calea spre un abdomen perfect" oferă sfaturi esențiale și promovează ideea sănătoasă a rezultatelor obținute prin muncă și răbdare.
Dacă v-am făcut câtuși de puțin curioși, dacă sunteți interesați și vreți să comandați cartea, găsiți toate detaliile aici.
Pe Vali îl puteți găsi cu ușurință, el fiind foarte activ pe:
Ceea ce se întâmplă cu elevii din România este de ordinul fantasticului. Nemaifiind teribil de amuzante de ceva vreme, perlele de la examene au devenit înfiorător de triste. Nici semne de întrebare nu mai ridică, ci, mai degrabă, bombardează națiunea cu semnale de alarmă față de lipsa de interes a copiilor/tinerilor de a fi capabili să comunice corect. Nu mai băgăm cultura în această oală care deja fierbe și stă să dea peste de indiferență.
În ceea ce mă privește, copilă născută după Revoluție, am trăit vremuri în care părinții erau preocupați de educația pruncilor. Am fost un copil silitor, nu era nevoie să mă trimită mama la teme sau să țipe tata la mine fiindcă nu învățam. Știam să îmi organizez timpul (skill pe care, aparent, l-am pierdut pe drum), după ce mâncam treceam direct la teme, nu acceptam să mi se propună să fac altceva. Nici măcar să mă joc. Toate își aveau timpul lor.
Deși îmi făceam temele și eram cu lucrurile mereu puse la punct, mama îmi verifica toate caietele și îmi rupea zeci de pagini atunci când i se părea că nu am dat tot ce puteam la caligrafie. Și o luam de la început. Când învățam să citesc, mă asculta și mă provoca să repet până până reușeam să citesc fără a mă bâlbâi, cursiv și corect.
Tata mă ajuta mereu la matematică. Știind că nu mă atrăgea foarte tare, obișnuia să mă supravegheze, să verifice exercițiile pe care le aveam ca temă pentru acasă, îmi punea întrebări "capcană" cu înmulțiri și împărțiri - lucruri aparent nesemnificative, dar care s-au dovedit folositoare mai târziu.
Da, părinții mei s-au ocupat sau, cel puțin, s-au interesat de educația mea și de felul în care mă exprimam. Țin minte cum mi se făceau observații atunci când foloseam "sore" în loc de "surori", atunci când mă refeream la gradul de rudenie. Apoi am citit "Soacra cu trei nurori" și învățasem să fac legătura nurori-surori (ca terminație) pentru a evita să mai fac vreo greșeală din cauza căreia m-ar fi amendat ai mei (căci îmi displăcea teribil situația în care mi se făcea observație și îmi dădeam seama că am greșit - întrucât mi-am dorit întotdeauna să știu lucrurile la perfecție, pur și simplu, în urma unui talent înnăscut, dar asta e o altă discuție).
Unde vreau să ajung? Încercam să fac o comparație între vremurile pe care le-am trăit eu și cele din ziua de azi, în care copiii par să crească pentru a deveni... nu doctori, nu avocați, ci agramați.
Cum se dezvoltă copiii în secolul XXI? Lejer, fără grija și ajutorul părinților, înconjurați de băieți și fete care nu oferă un exemplu bun, în ciuda faptului că sunt mai mari.
Nu încerc să jignesc părinții. Sunt conștientă că există și excepții de la situația prezentată mai sus, dar sunt sigură de un lucru:
Mediul în care crește un copil, părinții, persoanele din jur, felul în care este tratat și maniera în care i se vorbește, toate aceste lucruri îl influențează în mod direct și îl conturează. Nu mă surprinde faptul că există copii, elevi și chiar studenți agramați, atâta timp cât există persoane care nu citesc nici măcar o carte pe an. Cunosc oameni care ar putea să îți ofere informații dintr-un domeniu anume, fără a lua pauză, preț de câteva ore bune, dar atunci când încep să vorbească, te frapează pluralul cuvintelor, gramatica aberantă pe care o folosesc sau acordurile inexistente de care fac uz.
Degeaba aruncăm vina strict pe instituțiile de învățământ, pe sistem și pe profesori. Educația începe de la o vârstă fragedă și este conturată de persoanele cu care interacționează copilul. Părinții trebuie să deschidă ochii și să înceapă să înțeleagă faptul că ei sunt primii care oferă exemplu pruncului.
Ce ar trebui să facă?
1. Să își supravegheze copilul, să ciulească ochii și urechile la temele acestuia, să îl îndrume și să îl ajute, să îi ofere suport și să-l provoace din punct de vedere intelectual.
2. Să îl corecteze atunci când greșește. Copilul este vârsta la care învață. Cum îl formezi, așa îl ai. Indiferent că este în mediul familial sau într-un grup mai mare de prieteni, el trebuie atenționat atunci când face greșește în exprimare sau în gesturi, fiindcă va rămâne cu impresia că totul este în regulă.
3. Să îl provoace să citească. Nu vrea? Mai tăiem din plăcerile zilnice, mai negociem și putem ajunge la o întelegere. Dacă părinții sunt delăsători, copiii ajung bine prin voia sorții, dintr-o oarecare șansă, ori moștenind vreo genă a unui bunic mai curios și pasionat de cultură.
3. Să își manifeste interesul față de situația școlară a copilului și să ia legătura cu profesorul acestuia. Nu susțin ideea de a ține copilul din scurt, dar cert este că trebuie ținut sub observație.
Care este problema la nivel de societate?
Mediatizăm prea mult exemplele de "așa nu", ajungând până la punctul în care negativul devine pozitiv sau o variantă demnă de luat în considerare, de vreme ce pare a fi acceptată la nivelul întregii societăți. Știm cu toții succesul domnișoarei EBA. Mediatizarea unei erori gramaticale de asemenea proporții într-o manieră atât de agresivă nu a făcut decât să ofere o altă problemă de exprimare multor persoane care au început să aibă îndoieli în ceea ce privește pluralul cuvântului "succes".
Să punem accent pe ceea ce trebuie învățat, spus și făcut, nu pe greșeli!
Am simțit nevoia de a scrie acest articol după ce am citit câteva perle ale absolvenților de ciclu gimnazial de anul acesta. Situația elevilor se înrăutățește de la an la an. Iată despre ce vorbesc:
„În opinia mea mesajul textului dat este acela că poţi adormi mult mai repede citind sau scriind. Dan a descoperit că citind nu putea adormi, probabil şi datorită faptului că cartea o citise de nenumărate ori. Dan odată ce a început să scrie în jurnal a şi adormit. În concluzie eu cred că textul vrea să ne îndemne că scriind nu numai că ne dezvoltăm vocabularul şi modul de a gândi dar timpul trece mai repede şi adormim mai repede.”
sursa
“Autorul e anonim şi acest basm este alcătuit de la gură la gură, de la om la om”.
“Textul citat aparţine speciei literare a basmului deoarece scrisul este unul moale în tonuri calde”.
sursa
Cristian Shuca a strâns, de asemenea, câteva perle de anul acesta, pe care le puteți găsi aici. Unele sunt chiar înfiorătoare, sfidând orice așteptări. Iată câteva exemple:
„Mesajul este că Dan crezu că cititul îi închide ochii dar sa înşelat pentru că scrisul îi închide pleoapele“
„Dan sa speriat când a văzut că creionul din mâna lui alerga speriat, amenințat pe pagini cu bezna“
„Colegul meu Vali este foarte deştept. El de fiecare dată după ce a citit o carte face un rezumat. Colegul meu spune că din ce citeşti, din aia te faci mai deştept. Dar este adevărat că colegul meu este foarte deştept şi cult. Este clar că colegul meu are să fie deştept în viaţă“
Limba română se rușinează cu vorbitorii ei, fiindcă aceștia o batjocoresc, o jignesc și o târăsc prin noroi. Mai este, oare, limba noastră o comoară? Da, mai este. Însă nemernicii fac tot posibilul să o îngroape și să o dea uitării. Să nu le permitem!
Limba română trebuie învățată, altfel va ajunge să se predea în școli asemenea unei limbi străine.
Când eram copil, nu prea eram capabilă să fac distincția între un om amețit de băutură și unul cu handicap. Ce știam eu? Aveam 10 ani, destul de puțină informație la picioare, trăiam vremuri când părinții încercau să ne ferească și de propria umbră.
Am crescut, însă, și am învățat să fac deosebirea între cele două categorii. Dar am observat, cu mare tristețe, că există oameni în toată firea incapabili să o facă. Oameni care nu știu că cel de lângă ei are handicap și-l consideră doar mai moale, poate puțin băut. Sau, mai grav, oameni care sunt conștienți de handicapul altuia și se amuză pe seama acestuia cu malițiozitate.
Adevăratul handicap nu ține de condiția fizică, ci de cea spirituală. Oamenii demn de milă sunt aceia care nu au nimic de oferit, oamenii răi, egocentrici. Ei au un handicap demn de compasiune. Ei, care au ochi să vadă și nu observă frumusețea oamenilor și a lucrurilor care îi înconjoară. Ei, care au mâini sănătoase, dar nu au nimic de oferit. Cei al căror auz este nevătămat, dar care nu pot percepe vorbele calde și sincere ale oamenilor din jur. Ei, cei care au primit darul vorbirii și nu au nici măcar un cuvânt de încurajare sau un sfat de dat.
Aceștia sunt oamenii demni de milă. Dar nici măcar de ei nu trebuie să râdem.
Trăiesc de ceva vreme cu o teamă nebună că, deși lumea nu se va sfârși în 2012, nici nu se va schimba din prea multe puncte de vedere. Și cel mai mult mi-e teamă de faptul că nu vom învăța să fim oameni. Fiindcă omenia înseamnă mai mult decât un Like, un RT sau un Share.
Adevărata personalitate a unui individ este redată de felul în care tratează o persoană care nu îi poate oferi nimic în schimb.
- Ann Landers
Cred că ar fi cazul să învățăm să ne respectăm cu tot ce avem, calități și defecte.
Handicapul naturii umane se manifestă prin incapacitatea de a aprecia viața. Dacă vom învăța să o prețuim cu adevărat, vom ști să respectăm, să apreciem și să încetăm a judeca viața celorlalți.
Şi cum suntem aşa de buni şi pricepuţi la o paletă atât de diversificată, bineînţeles că avem şi puncte slabe. Suntem oameni, suntem diferiţi şi oricât de strânse, bune, complexe şi sincere ar fi relaţiile noastre, fie că sunt personale sau profesionale, vine un moment în viaţă când drumurile noastre se despart. Există şi excepţii, ce-i drept, ca pentru fiecare altă situaţie şi exemplu din orice sferă, dar în mare aceştia suntem, astfel trăim şi aşa ne comportăm.
Dar vine, mai devreme sau mai târziu, un moment în care drumurile noastre se despart. Însă nu toţi ştim să îi facem faţă aşa cum trebuie. Şi astfel, unii dintre noi o facem cu demnitate, respect şi fiind recunoscători pentru experienţa trăită. Ceilalţi, în schimb, alegem să nu plecăm cu fruntea sus, ci să împroşcăm cu noroi fiecare moment care a trecut, făcând praf tot ce am construit, în speranţa alinării ego-ului şi a împăcării cu sine. Şi mergem în altă parte, căutând acolo tot ce n-am găsit înainte, fără a realiza că, de fapt, şi noi am greşit sau că, în realitate, noi suntem problema.
Toţi greşim, indiferent că suntem avocaţi, actori, tâmplari, oameni cu 4 clase, cu 12 clase sau cu un infinit număr de diplome, indiferent de vârstă, de experienţă şi de personalitate. Toţi greşim! Dar nu toţi depăşim momentul în aceeaşi manieră şi mai dureros este faptul că nu toţi ştim că am făcut o greşeală. Sau alegem să nu fim conştienţi de asta. Încă nu-mi dau seama care dintre cele două este o eroare mai mare…
snowghoul
kianamaiart
vaporwave
2087
dededos
blakekathryn
titsay
discoholicmusic