[la--mer-blog1]

Zilele se scurg tern, ai mai pus un an pe tine, teoretic eşti cu un an mai deşteaptă, practic, eşti aceeaşi. Poate ai prins doar mai mult curaj, poate doar faci aceleaşi greşeli. E perfect ok. Lucrurile se dezvoltă cu o rapiditate imensă şi nu ai preconizat ajunsul pe culmi. Uşor bănuitoare, uşor prea puţin mişcată sau prea pe lângă moment. Ştii că nu simţi la fel ca înainte, dar liniştea asta e pur şi simplu benefică. Ai tot ceea ce îţi doreşti şi oarecum nu prea mai vrei altceva. Cineva a zis odată că pentru a fi un scriitor bun trebuie să tai adjectivele sau mă rog, o cantitate mare de umplutură. Azi nu mă simt scriitor bun. Ţin la inflexiunile mele. Nu trăiesc tocmai în extreme. Pink Floyd a scris un cântec care descrie cel mai bine sentimentul ăsta: Lost For Words. Sunt perfect conştientă că pe nimeni nu intereseaza excesele mele de zel, dar scriu doar pentru a-mi pune niţel gândurile în ordine, eeh, curat la mansardă. Să mai simt şi eu că trăiesc. Nu îmi pasă de notorietate şi chiar nu am chef să îţi dedic catastife ca să ştii ce simt eu pentru tine. Prea puţin relevant, o să presupun doar că ştii. Lucrurile de genul ăsta nu prea se explică, ai zis şi tu asta. Dar cu siguranţă momentele în care râdem sau când îţi vine ţie să îmi demonstrezi cât de prostănac eşti prin glume oacheşe iar eu nu mă pot abţine decât să râd mai mult de tine, momentele astea dictează nişte certitudini. Cum atingerile, săruturile, sexul, mă rog, lucrurile de genul ăsta îţi confirmă nişte chestii. Nu îmi trebuie cuvinte ca să te conving sau ca să te mişc, şi nu e mai bine aşa? Nu sunt poetică sau profundă, nu ţin la titlul de pseudointelectuală sau artistă sau mai ştiu eu ce. Nu e ca şi cum omor o parte din mine dar chiar nu am nevoie de etichete ca să ştiu cine sunt. Mai contează? Memento mori. Sic transit gloria mundi. Hominem te esse. Ai prins ideea. Să curgă momentele, să curgă viaţa. Nimic mai mult.

[la--mer-blog1]

did I just download Freud’s complete works?

ah yessss 5000 pages of fun (and some stand up comedy)

[la--mer-blog1]

cum pot gasi un inteles, un scop, o vocatie vietii mele? - ce pot sa stiu? - ce trebuie sa fac? - este viata dincolo de moarte? - pe cine iubesc? Cine ma iubeste? - ce anume imi limiteaza libertatea? - Cum ma pot elibera de prejudecati sociale, politice ce-mi sunt impuse de familie si cultura? - Carui ideal, carei credinte ma pot incredinta fara sa-mi distrug eul?

nu-ti pot da un raspuns sub specie aeternitatis pe cat te pot sfatui scurt si sincer sa cauti raspunsurile astea oriunde doresti si mai presus de toate sa iti formezi opiniile tale proprii in legatura cu chestiunile astea - ale mele uneori nu mi-s nici mie de folos si ma indoiesc ca pasioneaza pe cineva o autobiografie stangace :))

[metal-plantmom]

gaaaaaaaay

burn in hell am facut cafea de 100 de puncte si am primit emoji-uri cute de la nico HaHa #feministsUnited

[la--mer-blog1]

eu aproape am facut adobe

[la--mer-blog1]

buna il iubesc pe jery gnr ff mult si vreau sa fac SeX cu el pe muzica ,, nobember rain" cu iel dar m-ia dat blok pe FB ke sa fac

sa-i canti november rain ;) sau dont cry:X

[la--mer-blog1]

moli

adevarat stefi

[la--mer-blog1]

Ashes to ashes, dust to dust 

No you can't amuse me, so leave you must 

Ashes to ashes, dust to dust 

If the spell won't kill you, your ego does 

[la--mer-blog1]

Odă eului meu. Paranoie și narcisism, o combinație ideală letargiei pe care o port în suflet. Woodkid îmi șoptește ceea ce trebuie să aud. Ușor. Scoate-ți inima ca să crezi. Să lași. Ușor. Așa e. Lasă praful să se adune peste principii și pierde-te în mulțime. Nu vreau notorietae. Cel puțin nu acum, la naiba. Vreau să știu. În viață ai posibilitatea să mori de mai multe ori. Gândurile mele ca un spectru de lumină din care nu se mai disting nuanțele. Niciodată nu am fost o persoană constantă, am reușit să merg în zig-zag, mă rog, pentru ce preț? E pueril să fii atât de limitat încât să îți accepți pur și simplu condiția. Și ce mai contează, mai contează? Nu pot sta într-un loc, deși îmi doresc, e un fel de blestem pe capul meu, să fug continuu, și poate îmi prea place chestia asta. Un fel de plăcere vinovată, gen. E necesar să îți găsești ceva în care să poți să crezi, dar eu nu cred. Și în mod ironic am pace, și fericire, și tot ce vreau. Și știi de ce? Pentru că în fuga asta continuă m-am descoperit pe mine, iar dacă mă am pe mine și mă cunosc pe mine, lumea devine un loc de joacă mai stabil, mai cunoscut. Mult mai puțin tragic. Vezi, acțiunile tale nu au niciun efect pentru mine, căci la cât am pierdut, la cât am lăsat, sfâșiat și mototolit, nu mă mai atinge niciun fel de durere. Monoloagele lungi pe care le port cu mine se pierd în fragmente ascunse în cotloanele minții. Așa e și asta e. M-am resemnat o perioadă, pentru că îmi place să procrastinez verdicte. Am lungit o tonă de chestii în trecut, tot îmi promit că de mâine mă gândesc serios, nu e amuzant? Normal că e. Mă uit la tine și înțeleg de ce tot pălăvrăgeai acum 4 ani că ești vinovată și părtașă joculețelor copilărești. Tu, o fățarnică, o dubioasă, și am înțeles de ce ne-am înțeles atât de bine toți anii ăștia, și îmi pare rău, că din momentul în care ți-am recunoscut așa zisa putere, te-am trecut în partea lucrurilor cu care o să mă comport cu mare atenție. Nu îmi permit. Asta e. 

[la--mer-blog1]

Calul din Marlboro

Mai clipeşti odată, mai rupi o pagină încercând să fentezi timpul, te plângi şi plângi, e normal, e firesc. Te maturizezi şi încerci să nu rupi atâta din tine, dar se desprind falii întregi de suflet amestecat cu vise şi lacrimi. Se pierd stele ce cară dorinţele şi doleanţele noastre. Anul ăsta a fost vorba despre mine, anul ăsta am fost eu şi prin asta am fost o egoistă. Mi-am întâlnit oamenii, am pierdut ce era necesar să pierd, am râs, am plâns, am fost exagerată, am introspectat până mi-am dat seama cine sunt şi ce vreau să devin. Şi spun nu, spun nu corporatizării sufletului meu ce ţine cu dinţii să rămână pur şi sincer. O să-ţi râd în faţă sau nici nu te voi auzi, nu-mi pasă ce ai de spus, nu îmi pasă cine te crezi, în fond, cu ce mă ajută pe mine? Şi ţin să îi mulţumesc lui, lui care pleacă, deşi probabil nu va citi asta niciodată căci nu am curajul să îi arăt decât poate după mulţi, mulţi ani. Îi mulţumesc că a văzut în mine un om bun, o fată interesantă fără griji, îi mulţumesc că nu mă va uita căci a promis asta, îi mulţumesc că m-a văzut într-o stare oribilă şi a rămas să mă dea în maşinuţe şi să râdă de mine şi să mă mintă că nu o să-şi mai amintească. Ai fost şi eşti omul de care am nevoie. Omul care m-a ascultat şi m-a susţinut. Fiecare te iubesc spus în glumă a fost un adevăr spus în şoaptă.

P.S. tunde-te şi nu mai purta Fedora. Şi nici nu mai fuma Kent, sunt oribile.

[evil-hobbit]

Variabil și necunoscut

Mizerabil și catastrofic am aflat cu părere de rău că dragostea e doar o iluzie folosită de oameni pierduți în propriile gânduri veșnic căutând alinarea și iertarea supremă. Confuză ca intotdeauna am privit viitorul curioasă, știind că astfel rup orice legătură cu omenirea și normalul, am încălcat pactul făurit de Dumnezeu la naștere și am alunecat în păcat de bună voie. Se spune că portalul de smarald vorbește-n limba necuratului și astfel omul de rând cade în plasă cel mai des, doar eu am avut curajul și prostia necesară să testez legenda și să sar în abisul verde al ochilor lui. Fug de adevăr și regret doar ce nu văd, dar adevărul crud nu te lasă să te ascunzi, dragostea e iluzie, o minciună iubită de pământeni pentru că aduce mult a moartea inevitabilă ce se ascunde în gândurile tuturor. Necurabil și înspăimântător sentimentul dispare odată cu frumusețea, cum muzica piere odată cu distrugerea instrumentului folosit în crearea sa.

[la--mer-blog1]

E de datoria fiecăruia să salveze o viaţă. Aşa ai să mori, salvând pe cineva, ai priceput? Altfel nu are niciun rost.

Quasar

[la--mer-blog1]

ceva ce am scris demult şi îmi e încă drag

As Teller would say, you’re a goddamn walking paradox, mi-ai zis atunci şi m-am bosumflat copilăreşte, protestând că nu mă cunoşti.

 Nu ştiam câtă dreptate aveai, dragă prieten. Iar acum că nu mai eşti aici, înţeleg tot ce s-a întâmplat şi inevitabil te înţeleg şi pe tine. Ca şi ceilalţi ai fost un capitol în viaţa mea. Un capitol frumos, da, în ciuda a tot ce s-a întâmplat poate noi undeva, într-o bulă atemporală rămânem prieteni, condamnaţi să trăim la nesfârşit momentele frumoase.

Dar poate e mai bine că ai plecat. A venit toamna. Nu mai suntem aceleaşi persoane. Eu nu mai sunt aceeaşi puştoaică din staţie care râde incontrolabil, naivă şi ciudăţică. Nu mai sunt persoana căruia îi plângeai. Dar sper, sper că într-o seară o să îmi dai mesaj şi o să ieşim să ne plimbăm, să râdem de noi. De mine, în special. O să înjur că mi-am uitat ţigările şi tu o să te bucuri. Să mă iei peste picior şi să nu mă supăr, căci aş ştii că îţi pasă. Să cobor în grabă cu şireturile bocancilor desfăcute, să îmi uit cheile şi să aştept iar treijd’ de minute în faţa scării de bloc să mă deschidă careva. Să îmi spui că doar eu puteam face aşa ceva. Să ştii cât de dubioasă sunt şi să mă accepţi aşa cum sunt. Aşa cum eu îţi acceptasem nesimţirile. Deşi nu trebuia. Deşi toate trec.

[la--mer-blog1]

yaaass. it happens all the time

[la--mer-blog1]

i’m sorry for all my friends who get random nights love you confessions

[la--mer-blog1]

Filozofie la minut

Odată cu libertate vine şi responsabilitate. Să nu uiţi asta. Şi până la urma ce e libertatea? Libertate în limita posibilităţilor. Libertate-înţeleasă-greşit-de-puşlamale. Să fii liber nu înseamnă să sfidezi autoritatea - nu înseamnă nimic din toate astea. Înseamnă să accepţi şi să înţelegi consecinţele alegerilor tale. Independenţă. Şi oricum ce înseamnă să fii liber când nu le ştii pe toate? Oricum nu ai cum să le ştii pe toate. Mergi pe instinct. Ezitare. Citisem undeva că ezitarea aduce a probleme cu stima de sine. Că frica nu e altceva decât stimă de sine scăzută. Paranoie. Înţeleg cât de greu e să redresezi un gând rău şi consecinţele acestuia. Înţeleg poate chiar prea bine. Dar e posibil. Trebuie să rămâi lipit de realitate oricât de urât ţi s-ar părea. Iubire? Îmi vorbeşti mie despre iubire? Iubirea nu e nimic din ce citeşti în romane, din ce trăieşti prima dată, nimic superficial sau carnal, ăia îs hormoni. E estrogen, testosteron, fix ce vrei. Iubirea e mult mai mult, iubirea necesită timp. Altfel eşti îndrăgostit de o idee, de o proiecţie a ceea ce crezi şi a ceea ce ţi se arată. Iubire e atunci când în ciuda carenţelor, încă iubeşti persoana aia, încă alegi să stai cu ea. Îi înţelegi defectele şi încerci să nu schimbi persoana aia. E o parlamentare lungă cu mine în care trebuie să înţeleg că nu mă pot comporta ca o fetiţă răzgâiată. E mult. Prieteni? Oamenii vin şi pleacă. Eşti idem unui peron. Trăieşte şi fă amintiri şi nu urî lumea pentru dezertare. Fix ca o idilă, a fost drăguţ cât timp a durat. Câţiva o să şi rămână, e important să fii bun. E foarte important. Grijile nu au ajutat niciodată. Rămân la memento mori.  

[la--mer-blog1]

Încerci să înţelegi. Trasezi în jurul tău, al experienţelor, al amintirilor, o linie albă, laşi vidul să le înghită pe toate. Sau cel puţin aşa te mai minţi din când în când. Am fost şi sunt un copil cu capul în nori, o fetiţă a mării izgonită din palatul cu pereţii văluroşi. Îţi spui că tot ce contează e echilibrul, dar eşti conştientă de ideea de esenţă. Unde ţi-e esenţa? De ce creşti aşa repede? De ce te maturizezi, de ce te schimbi? Îţi pulsează intens senzaţii prin corp, dormi puţin şi prost, fumezi prea mult,  să mai treacă un an...Machiajul nu-ţi mai ascunde oboseala, dar e o oboseală fericită, e o oboseală conştientă. Înveţi, că până la urmă trebuie să ajungi cineva, să fii cineva. Citeşti, mult, pe ascuns, tot timpul, devorezi informaţie şi contrazici principii. Nu le contrazici că nu ar fi valabile, ci doar că nu ţi se potrivesc ţie. Mi-e dor de naivitate, mi-aş dori să nu trebuiască schimbare. Taci mai mult, încerci rar, dar nu eşti un corporatist trist, nu, nu eşti ceea ce ai urât tu toată tinereţea prematură. Eşti tu. Dar cine eşti? Cine sunt? Ai putea să îmi trânteşti maldăre de manuscrise despre mine, ai putea, dar la ce folos? Cred până la urmă că sunt o sumă de chestii, mereu fugitive, dau din cataliză în cataliză, introspectez până mă fac praf şi o reiau a doua zi, când după ce dau cămaşa pătată şi murdară îmi iau una albă, nouă. Nu îmi amintesc să fi fost o constantă. Mai degrabă o forţă elastică. Atârn cum pot numa’ să nu mă atingă grijile. Am amânat firescul din comoditate. Am frica de eşec ascunsă după ureche, dar să nu spui nimănui că uneori îmi e prea frică să încerc. E secretul nostru, da? Eu rămân o dubioasă-furioasă care calcă şi taie şi spânzură de dragul ţelului. Mai iese ea uneori, dar e ascunsă bine în păru-mi încâlcit, printre vise şi visuri, printre stele căzute şi puţin nisip de vara trecută, câţiva fulgi din acest decembrie necruţător şi lacrimi de când mă ştiu. Am amânat printre altele şi adevărul. Mi-am zis că e de ajuns să îl ştiu eu şi gata. Sincer, nu mă prea mai interesează multe lucruri, tristeţea nu mă mai are, agresivitatea s-a dispersat odată cu nevoia de pace, oamenii s-au rărit, au venit şi au plecat şi nu mă mai deranjează. Felul în care mă vezi, ca un produs meschin şi copilăros, e strict treaba ta. Da, multe lucruri din trecut, dar trecutul e trecut, până la urmă. Fac ce îmi place, până la urmă, încerc să păstrez o linie simplă. Ies cu oameni care mă fac să râd printre sticlele cu mix de grade, deşi dorm puţin scriu mult, deşi fumez idem unei locomotive sunt în continuă mişcare, deşi mai vărs câte o lacrimă mă redresez rapid. Nu mă mai supără multe. Îmi e totuşi dor. Uşor, dar îmi este. O parte din mine rămâne veşnic profund îndatorată că m-ai făcut să simt multe. Da, recunosc asta, că deşi spuneam multe răutăţi, mă rog, copilul speriat spunea multe răutăţi, partea adevărată era conştientă că minţeam cu neruşinare. Acum e mai uşor, ştii, e mai uşor să admit treburile astea. Că ai fost important. Până la urmă cine sunt eu? O creatură cu un trecut dubios. O fată care a încetat să mai fetiţă. O resemnată dar nu foarte. Fericită, mereu. Îndrăgostită raţional (amuzant, dar adevărat). Obosită cronică. Cel puţin în perioada asta când am o tonă de făcut. Un călător cu dor de casă. O pseudo-creaţă care râde dubios. Un suflet transparent, săturat să se mai prefacă.

[theanimalmemes]

IF YOU REALLY CARE ABOUT SOMEONE YOU WORK SHIT OUT YOU DON’T JUST LEAVE.

@sexual-texts

(via

sexual-texts

)