Antroposofice

[antroposofice-blog]

Remarci la ediţia de faţă a Misterelor

 Traducerea a fost perfecționată. Ordinea scrisorilor a fost păstrată ca-n 1943, deși ordonarea scrisorilor care acum circulă public în rusă (l.or.) este alta, mai puțin logică. A fost adăugată o scrisoare, inițial lipsă, cât și aceste câteva cuvinte despre originea scrisorilor.

Intuiţia lui Lazăr Paşca a fost corectă – aceste scrieri între-adevăr au fost alcătuite în regiunea Mării Negre. Ele au fost scrise prin eforturi comune ale unui grup de persoane din Odessa, acum Ucraina.

Izvorul primar și autorul de fapt al acestor mesaje era Gheorghii Osipovici Volskii. Înainte de revoluţia bolşevicilor din 1917, el a fost redactor al unui ziar din Odessa. Thales de Argos este pseudonimul luat de el, pentru că, după spusele-i, acest numele îl purta într-o încarnare anterioară. Chipul lui Volskii, apropos, semăna cu cel al lui Friedrich Wilhelm Nietzsche.

La scurt timp după revoluţia din ’17 Gheorghii Volskii este fost arestat şi abia reușește să evite pedeapsa capitală. El este pe neașteptate eliberat. Neavând posibilitatea de a părăsi Odessa, Gheorghii este nevoit să locuiască în secret la prietena sa spirituală - Anastasia Vasilievna Teodoridi. La ea a și locuit practic până la sfârșitul zilelor sale (anii ’30).

Anastasia era o profesoară bine cunoscută la conservatorul din Odessa. De asemenea, ea era o persoană cunoscută în cercurile ezoterice ale oraşului ca lider spiritual. Ea l-a și introdus pe Gheorghii în cercul strâns al discipolilor săi şi i-a deschis calea spre acel nivel de conştiinţă care i-a deschis amintiri ascunse. Într-o anume stare de conştiinţă, el începea să povestească lucruri extraordinare. Anume datorită celor prezenţi, grupului celor care aveau aceeaşi aspiraţie de înnobilare umană, aceste relatări ale lui Gheorghii Volskii au ajuns la noi.

Notițele făcute de acest grup au fost compilate şi procesate de Anastasia Teodoridi. De fapt, anume Anastasiei, sub numele de Miles Atenianul, i-au şi fost adresate aceste mesaje.

Scrierile au o influență teosofică și antroposofică clară. Rămâne de adăugat că acest cuvânt din urmă – ”Către cei care au citit” – este redat evident în stilul lui Lazăr Pașca, care, cel mai probabil, l-a și adăugat în încheiere.

[antroposofice-blog]

Prefaţă la prima ediţie

a «Misterelor”, apărută în română în 1995 sub denumirea de «Scrisorile lui Thales din Argos către Empedocle Atenianul

- de Lazăr Paşca, atunci Preşedinte al Societăţii Antroposofice din România

 Această scriere a ajuns în ţară (România) cam prin anul l943, când se apropiau de pământurile noastre vremile purtătoare de destin.

Un călugăr tăcut venit de peste Dunăre a poposit în fapt de seară în casa unor căutători de cunoaştere din Galaţi. Ei l-au găzduit, iar la plecare el le-a încredinţat tăcut textul în limba rusă al acestor scrisori.

Aceştia l-au tradus în limba română şi l-au împărtăşit altor prieteni ai lor.

Către anii 1963-66 unui distins prieten al nostru, activ într-un cerc de studii spirituale din Constanţa, i s-a făcut cunoscută existenţa acestor scrisori şi i s-a încredinţat un exemplar din textul românesc al acestora, iar el la rândul lui ni l-a făcut cunoscut nouă, relatându-ne totodată despre provenienţa lor şi afirmând că ”în cercurile din Tomis ar mai exista şi alte texte similare”.

Am dat entuziastului nostru îndrumător şi prieten Ioan Ionaşiu acest text iar el, cu entuziasmul de care numai el era capabil, l-a răspândit făcându-l cunoscut tuturor celor care se ocupau atunci cu studiul Ştiinţei spirituale aici în această ţară.

Textul s-a răspândit în Bucureşti, Timişoara, Braşov, Cluj, Turda, Sinaia, Aiud etc., iar o traducere în limba franceză a fost încredinţată unei înalte personalităţi din Franţa care prin anii 1972-73 a vizitat cercurile antroposofice din Sinaia şi Bucureşti.

Recent revista «Arhetip - Renaştere spirituală» nr. 9 a publicat ”pentru uz intern” textul oferit de noi.

Întrucât unele expresii din text îndrumă spre profunde izvoare de cunoaştere, tot mai mulţi prieteni au început să-şi pună întrebarea dacă nu cumva această scriere ar avea vreo legătură cu marile Centre Spirituale din Zona Mării Negre.

Din acest motiv şi, la fel, ca un omagiu adus celor doi prieteni ai noştri: Dr. Dumitru Mihăilescu, eminent medic homeopat şi distins antroposof, cel care ne-a mijlocit acest text, şi neobişnuitul nostru îndrumător şi învăţător care l-a răspândit în toate cercurile antroposofice din ţară, Ioan Ionaşiu, încredinţă Editurii Triade din Cluj textul românesc precum şi traducerea în limba germană a ”Scrisorilor lui Thales” spre a le putea face cunoscute unui public cât mai larg.

 Dr. Lazăr Paşca

[antroposofice-blog]

Către cei care au citit (x)

/din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere/

 Eu, Thales din Argos, ştiu că sufletul copilăriei din voi tânjeşte de dorul poveştii, de dorul adevărurilor eterne îmbrăcate în haina nepieritoarelor imagini, crainice în lumea voastră de aici a limbii de toţi cunoscută ce se vorbeşte pe tărâmul unde creanga de aur se oglindeşte în apele vieţii, limbă pe care aţi vorbit-o şi voi cândva fiecare şi de care sufletul copilăriei din voi îşi aduce aminte cu drag, tânjind după «mândra-i aromă». Şi deşi mulţi dintre voi pe dinafară aţi trecut de mult de vârsta poveştii, cel însetat de cunoaştere rămâne veşnic copilul ce fericit stă şi ascultă cu nesaţ şi însetat de cunoaştere şi frumos şi se simte mereu îmboldit dinlăuntru, oricât de multe ori le-ar auzi, să spună ca în copilărie mereu: ”mai spune odată”, ”mai spune odată”, ”mai spune”... ”şi... şi... şi...”

E limba pe care voi oamenii acestui veac de sfârșit de mileniu aţi început s-o uitaţi (preocupaţi să vă însuşiţi limba tehnicii şi a ştiinţei materiale, limba adevărurilor prefăcute în mumii), dar pe care va trebui să vă străduiţi să o învăţaţi din nou de acum în forma ei limpezită şi nouă ca limbă a sufletului conştiinței ce se trezeşte acum şi se dezvoltă în voi: limba ştiinţei spirituale.

De aceea, ca impuls de pornire, legând vechi de nou, am trimis în anii când încleştarea cea mare însângera pământurile Răsăritului şi se apropia şi de voi, pe trimisul meu sub înfăţişarea acelui călugăr tăcut, în cetatea pe care Galii (Galatti) au ridicat-o la voi pe Dunaris, pe Istru, ca să vă aducă aceste scrisori (precum odinioară pe «Varlaam şi Ioasaf»), ca ele, tălmăcite apoi în limba voastră, să ajungă la Tomis, poartă de intrare pe aceste meleaguri a înţelepciunii Elladei, iar de acolo, prin discipolul lui Asklepios, fiul lui Apollon, prin doctor, mai departe la voi toţi.

Ştiu că unii din voi şi le-au scris cu propria lor mână şi le citesc an de an, rând pe rând în Săptămâna Mare, seară de seară, iar alţii atât le-au îndrăgit că au ajuns a crede că ei înşişi le-au scris - şi-i bine aşa - căci orice adevăr ce devine în noi izvor de adevăr este al nostru, al tuturor deopotrivă.

Iar Empedocle - cel care la începutul epocii voastre actuale a revenit printre voi sub înfăţişarea lui Faust, căutătorul de Eu - sunteți de fapt voi toţi fiecare, oamenii acestui veac de răscruce, care luptând cu cele două feţe ale Răului vă străduiţi să ajungeţi şi să acţionaţi din Eu, din miezul veşnic, nealterat al fiinţei, ca să puteţi apoi răzbate în chip nou, în libertate deplină, din nou la tărâmul unde creanga de aur se oglindeşte în apele vieţii şi unde se vorbeşte limba cea vie de toţi înţeleasă, limba înţelegerii viitoare dintre oameni şi zei: limba epocii Sinei Spirituale.

Cu binecuvântarea Dumnezeieştii Iubiri ce răs­cumpără şi a Sfintei Înţelepciuni despre om, a Sfintei Sofia care vesteşte în veacul nostru de sfârșit de mileniu revelarea cea mare, tuturor celor care au citit – bucurie!

 Thales din Argos

[antroposofice-blog]

A treia Iniţiere (viii)

/din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere/

 Thales din Argos -

celor prezenţi -

de Înţelepciunea Veşnic Tinerei

Maicii Fecioare - bucuraţi-vă!

 Acum am să vă povestesc despre a treia mea iniţiere.

Şase mii de ani în urmă toate Sanctuarele secrete ale planetei Pământ au primit o notificare că iniţiaţii de gradul doi, care doresc să primească a treia iniţiere, trebuie să se adune în Sala Secretă a Frăţiei Albe, în număr de doisprezece pentru a fi pregătiţi pentru primirea Marii Iniţieri.

Am fost chemat de Marele Heraclit. El şi-a pus mâinile asupra mea şi, privindu-mă în ochi cu privirea-i de foc, mi-a spus:

- Arghive, fiul meu măreţ! Vrei tu oare să primeşti Marea Iniţiere?

- Da, - i-am răspuns.

- Arghive! - continua Heraclit, şi vagi caracteristici de grijă i-au brăzdat fruntea, - Arghive, eşti tu oare gata? Ţine minte că testul Marii Iniţieri ameninţă cu grave consecinţe pentru cel care n-o trece. Cel care nu va rezista probei - va pierde totul, se întoarce drept sărmană monadă incipientă în cireada umană şi începe totul de la început. Aceasta este pedeapsa pentru mândrie, ce nu corespunde cunoaşterii. Iată de ce te întreb: Arghive, eşti tu oare gata? Eu nu aş vrea să te pierd, iubitul meu fiu, mândria Elladei!

- Nu-ţi fă griji, eu sunt gata, - i-am răspuns.

Heraclit a lăsat mâinile-n jos.

- Vezi, Arghive, Iniţierea primită de mine mai mult de o sută de mii de ani în urmă, a lăsat în mine încă multe din cele omeneşti. Eu te iubesc. Însă nu ne este dat să ne ştim viitorul.

 - Tată, eu nu am frică de nimic. Dă-mi drumul, şi cum nu te-am făcut de ruşine în templu subteran al Zeiţei Isis, tot aşa nu te voi face de râs şi acum.

Şi eu am primit binecuvântarea lui Heraclit şi am plecat în Himalaya. În sala subterană a palatului din Himalaya, eu am fost întâmpinat de Trei: Regele şi Tatăl Planetei - Emelsedek, Arraim înfăşurat în mantie albă şi veşnic frumosul Hermes. Am fost doisprezece, şi am auzit discursul lui Emelsedek:

- Copiii mei! Veţi fi supuşi testării în altă lume, şi acolo veţi primi sarcini mari. Însă acolo veţi avea doar propria înţelepciune, căci cerurile vor fi închise pentru voi. Întreaga lume va fi surdă pentru voi, şi numai cu înţelepciunea voastră veţi avea de a face. Eu vorbesc puţin, copiii mei, dar voi mă înţelegeţi. Sunteţi gata? Oricine care se simte că nu este gata, să rămână, pentru că moartea este inevitabilă pentru cel care nu trece proba, iar inima mea de tată se va umple de lacrimi.

Noi toţi tăceam. Nimeni nu a pledat nepregătit.

Am fost conduşi în templu, unde erau douăsprezece loji de piatră. Ne-au dat o băutură aromatizată, ne-au învăluit în farmece parfumate, şi am adormit cu somnul magilor, culcaţi fiind pe aceste paturi de marmură. Când ne-am trezit, ne-am găsit într-un templu aproape la fel, dar ciudată imagine ni s-a prezentat: ferestre nemaivăzute, decorate cu flori şi picturi ciudate, altar, ce nu era ca altarul nostru, de asemenea cu stranii desene şi cu nişte scrieri ciudate... Ne-am ridicat şi ne-am apropiat de ferestre. Ochii noștri au văzut o privelişte minunată: nişte îndepărtări nesfârșite, păduri de culori nemaivăzute, ape argintii iar la maluri aurii... Am fost învăluiţi de nişte arome noi, se auzeau nişte sunete misterioase - erau sunetele emise de florile ce creşteau lângă templu. Şi iată - s-au deschis uşile şi înaintea noastră a apărut un bătrân al cărui corp era acoperit doar cu un bandaj in jurul şoldurilor. El ne-a spus:

- Regele şi Părintele planetei vă invită la el...

Am mers, am trecut printr-o grădină minunată în care erau flori nemaivăzute de noi, ce cântau şi răsunau, acolo şi havuzurile cântau, apa cărora emana muzică minunată. Şi iată am ajuns într-o sală minunată, construită din marmură şi nefrit, care ne-a primit în sânul său. În mijlocul sălii se afla un tron, iar pe tron şedea un bărbat puternic de statură gigantică, cu coamă de păr negru ce se aşternea peste umeri, cu ochi de foc, privirea imperioasă a cărora parcă ne-a îngheţat sufletele noastre înţelepte. El s-a sculat de pe tron, a făcut o plecăciune şi a spus:

- Copii ai îndepărtatului Pământ! Eu am solicitat liderilor dumneavoastră să vă trimită la mine. Eu sunt regele şi părintele planetei mult mai mare decât micul Pământ. Departe în Univers s-a răspândi vestea despre înţelepciunea voastră, şi eu v-am chemat să mă ajutaţi să-mi organizez planeta. Voi veţi fi învăţători, veţi fi preoţi şi conducători ai poporului meu. Poporul meu este bun, dar e sălbatic, şi voi veţi trebui să-l călăuziţi pe calea evoluţiei care domneşte pe micul vostru Pământ!

Ne-am plecat în faţa Regelui şi Părintelui...

Voi reda doar principalul. Munca a început. Minunată raţiune avea Regele şi Părintele planetei: el ştia totul; se părea că el pătrundea în viaţa fiecărui fir de iarbă. Şi iată că noi, înţelepţii, cu zel ne-am apucat de treabă. Am devenit regi, am devenit mari învăţători, am devenit mari preoţi... Poporul era foarte receptiv, dar foarte tăcut. Toţi au început să lucreze, cu excepţia unui singur: unul a refuzat să realizeze misiunea de rege, a refuzat realizarea misiunii de mare învăţător, a refuzat să efectueze misiunea de mare preot. Şi cel care a refuzat eram eu, Thales din Argos! Priveam calm în ochii înfuriaţi ai regelui şi părintelui planetei şi îi ziceam:

-

Rege şi părinte! Pentru a fi mentor poporului tău, trebuie să-l cunosc mai întâi, şi până când nu-l voi studia eu nu voi accepta nici o misiune. Se încruntă regele şi părintele.

- Şi de cât timp ai nevoie, Arghive? – m-a întrebat el.

- Un an de-al nostru pământesc, - i-am răspuns.

- Şi cum îl vei studia? – m-a întrebat el, privindu-mă cu atenţie.

- Voi umbla printre poporul tău, voi privi, voi pune întrebări şi voi gândi.

- Dar tu eşti om si ai nevoi umane, cum deci vei exista?

- Rege şi părinte! - i-am răspuns. – Tu ştii – ca iniţiat de gradul doi, eu pot trăi fără hrană ani de zile. Dar, dincolo de aceasta, oare în micile case chiar nu se va găsi pentru un străin călător o bucată de pâine? Oare în poporul tău nu voi găsi o simplă atitudine nobilă faţă de un călător străin?

- Da, desigur, - a consimţit regele şi părintele, - dar tu mă surprinzi cu rugămintea ta şi cu refuzul tău. Peste un an te voi aştepta aici, altfel pot să cred că abia acum ai decis să renunţi la grijile atribuite ţie, pe când asta trebuia s-o fi făcut pe Pământ.

- Rege şi părinte, - am spus, - credeam că eşti înţelept doar pe planeta ta, dar acum văd că ai şi înţelepciunea Pământului, pentru că ştii totul ce a fost făcut în templele pământeşti ale iniţiaţilor în Himalaya.

Şi eu am plecat, simţind privirea-i de oţel pe ceafa mea.

Am mers prin meleaguri unde fraţii mei depuneau toate eforturile pentru a arunca seminţele înţelepciunii pământene în inimile curate, neatinse. Minunata natură, luminată de doi sori şi trei luni, a fost cu adevărat fabuloasă. Munca i-a implicat cu totul pe tovarăşii mei. Ei ţineau minte legământul necesităţii convieţuirii cu cei apropiaţi, ei au intrat în viaţa planetei, ei chiar s-au căsătorit pe această fabuloasă planetă. Iar femeile de aici erau nedescris de frumoase, şi părea că pe întreaga planetă se manifesta însăşi fericirea cerească. Asta era o continuă bucurie, iar dacă a şi existat un punct întunecat pe planetă, atunci asta am fost eu. În mantie întunecată, cu toiag, eu mergeam pe drumurile frumoase de ţară, pavate de camarazii mei. Adesea ei mă rugau să vin pe la ei, mă invitau să înnoptez în luxoasele lor adăposturi şi mă credeau mort. Şi iată spre sfârşitul anului mă apropiam de palatul regelui şi părintelui planetei. Prăfuit şi nespălat, cu părul încâlcit, eu am urcat scările lucitoare ale palatului. Regele şi părintele şedea pe tronul său, înconjurat de un alai strălucitor, printre care au fost şi unii dintre tovarăşii mei în splendidele lor haine. Şi am stat în faţa regelui şi părintelui.

- Ei bine, Thales din Argos, eşti oare gata să începi munca?

De parcă de pe o cupolă uriaşă într-o linişte totală pe podeaua de marmură ar fi căzut o picătură - aşa a sunat răspunsul meu:

- Nu!

Furios a sărit regele şi părintele.

- Arghive! Îţi semnezi propria pieire: oare ai uitat că eu te-am chemat? Gândeşte!

- Am gândit un an întreg, - i-am răspuns.

Şi ceva de neimaginat s-a întâmplat: străinul obosit si murdar al Pământului a apropiat cu braţu-i mânjit auritul scaun spre tronul regelui şi părintelui şi i-a zis:

- Şi acum vom vorbi...

Furios era Regele şi Părintele, de parcă se sufoca.

- Vierme mizerabil, cum îndrăzneşti? - a strigat el.

Eu am dat liniştit din cap:

- Lasă, lasă şi permite-mi să-ţi pun câteva întrebări. Te numeşti rege şi părinte. Spune-mi - unde sunt Constructorii acestei planete? Spune-mi, cine a stat la leagănul poporului tău? Şi dacă cineva a stat la el, atunci a fost trimis de Unicul Inexprimabil, binecuvântat fie Numele Lui! Şi dacă acel cineva a fost trimis, atunci el doar trebuia să îndeplinească poruncile Unicului? Unde este Înţelepciunea planetei tale? Planeta ta este mare, mare este şi poporul, şi fantastică este atmosfera planetei tale. Dacă atât de minunat este binecuvântată lumea ta, atunci de ce era nevoie de a apela la înţelepţii de pe Pământ, şi încă înţelepţi nu din primii, ci medii? Tu ne-ai spus la prima recepţie: Pământul, renumit în Univers pentru Înţelepciunea sa... Eu nu am crezut asta, rege şi părinte! Căci ce este Pământul? Oare noi, înţelepţii, nu ştim? Noi doar ştim asta! Şi eu am fost extrem de mirat atunci când camarazii mei au uitat aceasta şi au început cu zel să execute însărcinările lor, neînţelegând că aici era pusă o capcană. Unde era binecuvântarea pentru educarea planetei? Au uitat ei oare că binecuvântarea pentru educaţie se dă de Cel Unic? De unde s-a luat această mândrie la ei, care i-a făcut să îţi accepte oferta? Cum pot fi eu mentorul copiilor, ai căror părinţi nu îi ştiu? Numai mândria putea să le întunece mintea lor, dar eu, Thales din Argos, nu am cedat. Tu, rege şi părinte, ai spus chiar tu că poporul tău este bun, că este nobil, că este înţelept. Noi am găsit aici puritate morală, am găsit înţelepciune – atunci pentru ce mai era nevoie aici de înţelepciunea Pământului? Spune-mi asta.

Dar regele şi părinte, care a înţeles ce l-am întrebat eu, Thales din Argos, tăcea, pentru că ştia că discuţiile noastre vor fi periculoase.

- Spune, rege şi părinte, - am continuat, - unde pe planeta ta sunt urmele binecuvântării Celui Unic? Unde sunt Înţelepţii de aici? De ce nu există seminţe divine? Unde e semănatul? Căci secerătorul va veni şi pe planeta ta, numai doar dacă ea într-adevăr există în Univers...

Am întins mâinile şi din toată puterea, dată de marea Înţelepciune, am exclamat:

- Tatăl Cel Unic, Nevăzut, Inexprimabil! Trimite-mi, Unicule, Raza Ta, ca să înving ispitele ce m-au înconjurat! Distruge toate ce îmi apar văzului urmare a mândriei omeneşti a viermilor jalnici... Unicule, Inexprimabile! Aude-mă! Căci iată - eu singur, lăsat cu înţelepciunea mea, am înţeles că doar Tu mă poţi salva...

Şi, sfârşindu-mi rugăciunea, am privit la rege şi părinte, şi o bucurie liniştită a strălucit în inima mea. S-au şters culorile sălii, s-au estompat hainele regelui şi s-a stins mândria lui regală. El parcă s-a încrețit, s-a strâns, şi doar ochii cu milă se uitau la mine. Eu am înţeles totul şi am rostit Marea Formulă a Iniţiaţilor. S-a auzit un geamăt, s-a auzit o bubuitură, de parcă se prăbuşeau lumi, şi eu am zburat în beznă, dar nu mi-am pierdut conştiinţa. Eu am simţit cum nişte braţe minunate, calde m-au îmbrăţişat, şi am simţit fata blândă a Maicii mele Isis, şi am auzit o voce: "Arghive, iubite meu fecior, care a învins prin înţelepciune mândria umană! Arghive, minunatule meu fecior! Eu însumi voi aprinde Focul de Mare Iniţiat pe fruntea ta". Şi eu, mângâiat de vocea Zeiţei, am adormit, iar când m-am trezit, m-am văzut pe o luncă frumoasă a divinei Ellade. Din pădure a ieşit zeiţa Pallas Atena şi mi-a spus:

- Arghive! Prin mine te salută zeii Elladei.

Şi a început să cânte totul împrejur: cânta pădurea, cântau apele, cântau faunii: "Salutare, Thales din Argos, salut, salut..." Aşa m-a întâlnit patria mea. Şi oriunde mergeam, toţi mă cunoşteau, toţi mă salutau. Florile afectuos îmi dădeau din căpșoarele lor, păsările cu încredere se aşezau pe umerii mei, şi oamenii se purtau cu mine într-un fel minunat-amabil. Dar eu mă grăbeam la Învăţătorul meu. El m-a primit afectuos, cuprinzându-mă, şi numai în ochii lui am remarcat tristeţe.

- Arghive, - mi-a spus, - din doisprezece tu singur te-ai întors.

Ne-am dus la Regele şi Părintele planetei, şi, după un drum de câteva zile prin nisipurile deşertului, am fost la Oaza Regelui şi Părintelui. Regele şi Părintele m-a primit şi a sfinţit semnul, aprins pe fruntea mea de mână sfântă.

- Arghive, - a spus el, - tu eşti singurul exemplu. Şarpele mândriei se învinge doar cu inima, iar tu l-au învins cu raţiunea: l-ai învins primul. Dar asta îţi va servi la aceea că nu vei rămâne în sânul umanităţii, căci ai mers pe drumul ce nu-i este specific.

Toate aceste cuvinte mari s-au adeverit în inima mea, a lui Thales din Argos. Căutam şi nu găseam posibilităţi de a păşi pe vreo arenă a activităţii umane. Am avut întotdeauna un fel de răceală faţă de umanitate. De aceea, numai în tainice Sanctuare veţi găsi numele de Thales din Argos, înscrisă în anale cu litere luminoase. Şi pe întreaga planetă Pământ există doar trei-patru locuri cu care eu menţin comunicarea. Acestea sunt cunoştinţele făcute de mine pe vremea lui Hristos-Mântuitorul. Numai pe acestea le păstrez; restul îmi este străin.

În mintea prietenului meu Empedocle citesc întrebarea: Cine a fost regele şi părintele planetei necunoscute? - El însă nu a existat. A fost un vis plastic de magicieni. Un mare test, realizat de Cei Trei. Şi ştii cât timp a durat visul? Nu mai mult de trei minute, căci astfel de vise sunt făcute în zona în care nu există timp. Acestea sunt făcute nu în spaţiul fizic, ci psihic.

  Thales din Argos

[antroposofice-blog]

Învierea lui Christos (vii)

/din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere/

 Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles din Atena:

de nemărginita putere a

Iubiri Răstignite - bucură-te!

 Se înclina spre seară a treia zi după Jertfa Negrăită; amurgul serii nu împrăştiase încă pe cer luminile sale colorate, iar eu, Thales din Argos, în grădina Ghetsimani, lângă piatra care părea că nu se uscase încă de lacrimile divine, mă rugam Unicului Ra, şi pentru prima dată pe planeta Pământ marele iniţiat a adăugat Numelui Mamei sale şi Numele Dumnezeului Răstignit.

Odată ce acest Nume a zburat de pe buzele mele, care pronunţaseră cuvintele tainicii rugăciuni în limba sacră a strămoşilor noştri, imediat din înălţimile Cosmosului, ca un răspuns îndepărtat, mi-au răspuns corurile luminoaselor Evoluţii, şi aripile lor, cu îmbucurătoare mirare, au început a foșni în jurul meu:

- Ferice eşti tu, bărbat înţelept, primul care ai țipat noul Nume al lui Dumnezeu în bezna Cosmosului, - au şoptit gurile lor imateriale.

- Slavă lui Thales din Argos, slavă! – au tunat spiritele stihiei aerului. – Slavă celui care a chemat numele nou al Unicului.

Şi eu, Thales din Argos, am auzit un încet suspin de bucurie al Maicii-Pământ.

- Primeşte binecuvântarea mea, fiule, mare și înţeleaptă odraslă a mea, - a şoptit Pământul, - deoarece numele nou al Dumnezeului Unic l-ai pronunţat ca om, prin mâna mea, prin inima mea! Maica Pământ îți aduce mulţumiri, Arghivele meu înţelept!

Şi din nou am pronunțat doxologie Dumnezeului Atotțiitorul, lui Christos Răstignitul, şi iată toată natura – și valea, și susul Pământului, și bolta cerului – cu şoaptă înceată au repetat cuvintele mele. Și s-a umplut de o imensă putere pieptul meu, de parcă s-a acumulat în el toată puterea Cosmosului divin.

- Cu adevărat eşti curajos şi înţelept, Arghive, - am auzit în spatele meu cuvintele lui Arraim de patru ori măreţ, - că ai îndrăznit înainte de Taina Negrăitului să pronunţi numele nou al Dumnezeului Unic!

- O, nu, nu mai devreme, de patru ori mărite, - am răspuns eu, - căci iată taina aceasta deja s-a realizat în inima mea, şi credinţa mea este altar mare pe care se va ține tot Universul!

Arraim m-a privit ţintă.

- Adevărat, - a răspuns el, - binecuvântată este Ellada din cauza ta, înţeleptule, și din cele patru evoluţii omeneşti pe care le-am văzut eu, Arraim, pe drumul pribegiilor mele pe holdele Atotsupremului, n-a fost nimeni mai înţelept şi mai curajos decât tine. Dară, - a continuat el, punând mâna pe umărul meu, - oare nu veni timpul ca noi, Arghive, să plecăm într-acolo unde odihnește Trupul Dumnezeiesc?

Eu, Thales din Argos, aşteptam această invitaţie şi, dând tăcut din cap, fără grabă l-am urmat pe Arraim. Iar el a ieşit din grădină, a intrat în oraş şi acolo, intrând în una din micile case, s-a întors de acolo ţinând de mână pe ucenicul tânăr al Răstignitului – pe blândul Ioan.

Văzându-mă pe mine, a căzut el pe umărul meu şi plâns-a chinuitor și împovărat.

- Oare tu nu crezi, Ioane? - l-am întrebat serios eu, Thales, şi respiraţia mea, şi puterea mea au căzut peste capul tânărului.

- O, nu, străine înţelept, - mi-a răspuns Ioan, -  de neclintit este credinţa mea, eu însă sunt un om obişnuit, şi oare este în stare inima omenească să suporte durerea zilelor trecute?

- Tu nu eşti tocmai un om obişnuit, Ioane, - am spus eu și, dând umerii un pic în urmă, mi-am țintit tainic privirea în ochii lui. - Adu-ţi aminte, Ioane, îţi poruncesc, adu-ţi aminte de Marea Lemuriei şi de Ţara Adormitului Dragon! Adu-ţi aminte, Ioane, de cuvântarea ta despre Dumnezeiescul şi Unicul Dao. Adu-ţi aminte, Ioane, despre întâlnirea noastră la tronul reginei Balchis! Adu-ţi aminte de numele tău, fiu al Atlantidei!

Şi larg-larg s-au deschis ochii tânărului şi s-au aprins brusc de focul cunoaşterii cosmice.

- Eu sunt Lao-Zî, fiul Ţării Dragonului Adormit! - a şoptit el. - Şi eu… eu ştiam că El, Dumnezeul Meu şi Mântuitorul Meu, mă va chema la El!

Iar din urmă deja se apropia de noi cineva blând, binevoitor și tăcut. Aceasta era Ea, Maica existenței întregi, Etern-Tânără-Fecioara-Maria, Izida făr-de-început, Regina Cerului, Binecuvântata Fecioara Măria. Noi tustrei - eu Thales din Argos, Arraim de patru ori măreţ şi Ioan - am căzut în colb înaintea Ei.

- Ridicaţi-vă, înţelepţi servitori ai Mei: tu Arraime şi tu Arghive, - a răsunat asupra capetelor noastre vocea Ei. – Scoală şi tu, fiul meu Ioan, scoală-te ca să-ți duci Maica într-acolo unde se va face ultima Voință a Celui Preaînalt. Să mergem, înţelepţilor, căci iată înţelepciunea voastră de mult a încetat a mai fi înţelepciune omenească şi ochilor ei li s-a descoperi ceea ce nu pot încă vedea ochii fiilor Pământului.

- Iar tu, Arghive, mi s-a adresat Ea, - tu, care ai împletit firul tău în firele Dumnezeieşti, căci cine dacă nu tu Mi-ai transmis, Maicii tale egiptene, lovitura care a învins carnea ochilor Mei, şi cine dacă nu tu ai deşteptat amintirea fiului Meu Ioan şi i-ai descoperit adâncurile cosmice - tu, Arghive, spun Eu, să-mi fii al doilea fiu; iar tu, veşnic credinciosul Meu slujitor şi regele copiilor Mei cei negri, înţeleptule Arraim, tu-mi vei fi al treilea fiu. Aşadar sculaţi-vă: Iubire, Înţelepciune şi Putere, copiii Mei, feciorii Mei, şi să mergem să întâlnim Învingătorul, pe Fiul Meu după trup şi Tatăl Meu după Spirit.

Şi iată că Aurora asfințitului acoperi deja bolta cerului cu sângele feciorelnicelor săi obraji când noi patru intram în marea grădină a lui Iosif din Arimateea şi ne-am ascuns sub bolta cedrilor ce înconjurau stânca, pe partea opusă a căreia se găsea grota păzită de zece de soldaţi romani.

- Țineți-vă ochii, înţelepţilor, - a spus autoritar Ea - Maica Dumnezeului Celui Răstignit, - căci nu vi se cuvine să vedeţi taina miezului mormântului Fiului Meu. Iar tu, Arraime, încordează-ți voinţa şi cheamă într-aici cele trei Marii, trei inimi iubitoare, și fie să-și găsească ele aici răsplata iubirii şi fidelităţii lor!

Şi iată cu putere au răsunat cuvintele magice de oțel, a ieşit puterea din ochii întunecaţi ai Celui de patru ori măreț şi s-au risipit ca un smoc de fulgere. N-a trecut nici jumătate de oră că și s-au arătat, grăbindu-se pe drumul colbăit, trei figuri feminine. Prima era Maria din Magdala; a doua - acea stranie fată evreiască de sub vălul căreia au sclipit spre mine ochii Dumnezeieşti ai Pallas-Atenei; şi a treia - mama fiilor lui Zevedei, femeie blândă, mamă iubitoare, supusă şi liniştită, mare în iubirea şi în supunerea sa – aspect matern, neprecupețind firea feciorească pentru slujba Jertfei Dumnezeiești. Magdalena a alergat la Maica Domnului şi a căzut în genunchi.

- O Maică, - a spus ea, plângând, - nu ştiu ce ni s-a întâmplat, dar am auzit glasul Tău şi singure nu ştim cum am ajuns aici…

- Aşa trebuie, - a spus încet Fecioara Maria. – Vei fi aici cu mine în rugăciune până la miezul nopţii…

Şi binevoitor dând din cap mie și lui Arraim, Ea s-a îndepărtat cu femeile şi cu Ioan în desişul copacilor pentru rugăciune.

- Să mergem, Arghive, să însemnăm pe sulul memoriei noastre Taina ce vine, - mi-a spus Arraim. Iată ceasul se apropie...

- O! Domnul meu! – deodată a răsuflat adânc Arraim şi s-a prosternat.

Şi eu, Thales din Argos, pe fundalul cerului înroşit am văzut un tablou minunat şi de neuitat: doi ochi gigantici, fiecare cu aripi ce ocupau un sfert din bolta cerească; ochi înaripați minunaţi, cu o putere de nedescris a unei aşteptări neliniştite şi pasionate, ce priveau nemişcaţi stânca ce adăpostea în sine mormântul Celui Răstignit, iar deasupra ochilor se ridica fruntea împodobită cu păr de aur, și era acel păr fire înstelate ale întregului Cosmos, ale întregului Univers, căzând în adâncurile Creaţiei; gura era ca sistrul cu şapte coarde, ce intona veşnica laudă Unicului Creator. Şi am văzut eu, Thales din Argos, că nu există obstacol pentru giganticii ochi şi că ei privesc tocmai în adâncul stâncii, observând acolo ceva minunat-înfricoşător, ce merită aşteptarea pe parcursul miriadelor de veci, ce-au trecut în apus; şi era în Misterul, cuprins în miezul stâncii, ceva, realizarea căruia din toată ființa era dorită de posesorul miraculos al giganților ochi înari­paţi, îmbrăcat în lumile Universului.

Şi am înţeles eu, Thales din Argos, că strania mea soartă mi-a trimis un moment indescriptibil de a-l contempla pe însuși Demiurgul, Luciferul Cel Dulce, Luceafărul Prea-luminosul, Primogenitura Ipostazei Triadei Primare.

- O, lumină Prim-născută, Zi Deşteptată, Copil Prim Născut al Creaţiei, Tatăl Stihiei Focului, primeşte închinăciunea mea! - am strigat eu, Thales din Argos, din plinătatea inimii mele, nefiind în puteri să-mi rup privirea de la minunaţii ochi, în adâncul cărora vedeam patria sufletelor omeneşti, inclusiv şi leagănul meu.

Şi iată în dosul capului măreț al Luceafărului s-a aprins parcă o lumină mare şi în ea mişunau cohorte nenumărate ale Evoluţiilor supraomeneşti, și a plecat acea lumină, acea cale sclipitoare în adâncurile Infinitului, care niciodată n-a fost obiectul gândirii chiar nici al marelui iniţiat. Nu avea sfârșit această panglică – Curcubeu al Creaţiei, strălucind în toate culorile solarei lumi, şi ştiam eu, Thales din Argos, că sfârşitul acestui Curcubeu este abia acolo, la Tronul Negrăitului…

Şi am văzut pe lângă prosternatul în colb Arraim, cel de patru ori măreț, două fiinţe minunate, de o frumuseţe cerească; şi aveau ele după umeri aripi negre cu dungi albastre; ele s-au aplecat asupra lui Arraim şi binevoitor îi şopteau ceva. Și mi-a fost dat să înțeleg că fiinţele acestea sunt fiii rasei autentice a lui Arraim; și Arraim a luat seama la şoaptele lor şi s-a ridicat, şi prima lui privire, aruncată spre mine, era plină de mirare.

- Cum, - a exclamat el, - tu, un om, L-ai văzut pe Luciferul purtător de lumină şi totuşi porţi Raza vieţii în corpul tău?

Și m-am îndreptat eu, omul Thales din Argos, fiul dreptei Mamei Pământului, şi i-am răspuns cu mândrie lui Arraim:

- Ce poate să-mi facă mie, omului Thales din Argos, fiul Pământului, Luceafărul purtător de lumină, dacă eu am stat în deplină conștiință de dreapta lui Dumnezeu însuși în grădina Magdalei?

Și cel de patru ori măreţ mi s-a închinat adânc.

- Adevărat, - a șoptit el, - Pământul, în persoana ta, înțelepte Arghive, a biruit Cosmosul prin puterea Dumnezeului Unic... Şi acum nu eu, Arghive, am să te conduc, - a continuat el, - ci, te rog, tu condu-mă mai departe unde trebuie să-L vedem pe cel Deşteptat…

Şi eu, Thales din Argos, am pornit curajos înainte. În jur, însă, măcar că se lăsase noaptea, nu dormea nimic, ci totul parcă s-a pitit în aşteptarea îndeplinirii Misterului marii victorii a Spiritului asupra Cărnii în miezul ei.

În faţa peşterii pecetluite dormeau soldaţii romani fără ca să observe cum lumina cu razele subţiri aurii deja se vărsa prin crăpăturile pietrei aplecate. În jur era o tăcere nespusă. Pe bolta cerească tot încă ardeau ochii înaripaţi, şi tot ca înainte, pe calea curcubeului, plecau în sus mulţimi de Evoluţii superioare, iar duhurile stihiilor, care s-au adunat în jur, cântau cu voci neauzite imnurile armoniilor fără de sfârşit.

Şi iată s-a auzit în liniște  un singur sunet - înalt, curat și blând, a răsunat şi a tăcut. A răsunat din nou - încă mai curat, încă mai blând… Și deodată, frați și surori, în valuri au pornit sunete, dar nu de triumf, cum crezi tu, Empedocle, ci binecuvântând blând și încet. Aceea nu era imn de sărbătorire triumfantă, ci întoarcerea iubitoare a Dumnezeului Răstignit la răstignita Lui carne omenească; nu triumful răsuna, ci Iertarea deplină, căci iată ce triumf poate fi la Dumnezeu Atotputernic?

Şi încet-încet, întorcându-se, a căzut piatra aplecată, a țâșnit lumina ca un val din peşteră, şi pe pragul ei s-a arătat figura minunată a lui Iisus Christos.

Luminată şi plină de bunătate era figura lui divină, ochii lui blânzi se luminau de Infinită Iubire şi prima Lui privire a fost aruncată într-acolo unde pe cer ardeau ochii înaripaţi ai Luceafărului, care îndată s-au aprins de bucurie Divină. Şi s-a deschis gura Luciferului purtător de lumină şi un imn de o măreţie negrăită s-a scurs din ea, purtând în beznele Haosului compunerea noilor lumi pe un fundament nou de victorie asupra morţii…

Ridicându-și dreapta mână, a întins-o Christos spre Lucifer, şi iată deasupra frunţii Purtătorului de Lumină s-a aprins simbolul unirii Primordiale cu Lumina Iubirii Dumnezeieşti – crucea înfășurată cu flori roşii ca de sânge a Jertfei Divine.

Şi imnul Luceafărului a fost prins de mulțimea Evo­luţiilor supraomeneşti şi ale stihiilor, şi iată - cânta tot Universul, tot Cosmosul, şi chiar sunete joase, deşteptându-se, au răspuns din bezna Haosului.

Şi din nou s-a ridicat binecuvântânda mâna dreaptă a Domnului Deşteptat. Și încetișor a zis El:

- Destul, copii! Mergeți la locuinţele voastre. Lăsaţi-mă deocamdată singur cu sărmanii copii ai Pământului, acum din nou dobândit pentru Împărăţia mea.

Şi corurile au tăcut, şi imnurile s-au risipit, și ochii înaripaţi s-au stins, şi s-au făcut palide cohortele Evoluţiilor supraomeneşti și ale stihiilor. Şi iată în faţa Pământului şi a omenirii stătea din nou blândul Tâmplar, care cu puterea sa divino-umană a biruit Moartea.

Şi Pământul a răspuns: primul sunet a fost sunet de groază, produs de grupul soldaţilor romani deşteptați şi orbiți de lumină; şi am văzut cum o figură singuratică de femeie s-a repezit dintr-o dată la început spre mormântul deschis, iar apoi repede alergă după Christos, care mergea încet pe potecă; eu am recunoscut-o: era Maria din Magdala.

- Domnule…, - începuse ea, dar apoi, privind mai atent, cu strigăt de spaimă plină de bucurie s-a aruncat la picioarele Celui Trezit.

- Nu mă atinge, Maria, - încet i-a spus El, - căci iată eu sunt încă plin de Gloria Cerească, iar ea te va arde... Ridică-te şi mergi făcând cunoscut uceniciilor Mei să mă aştepte în Galileea sub cedrii noştri... Ridică-te, iubire umană, acum prefigurată în iubire divină, ridică-te, blândă Maria, mama tuturor Mariilor care se vor întrupa.

Şi, binecuvântând-o pe Măria care plângea, încet a mers mai departe unde îl aştepta Maica Lui cu încă două femei. Însă pe drumul Lui am fost şi noi: Arraim cel de patru ori Măreţ şi copilul Pământului, eu, Thales din Argos.

Blând şi dezmierdător ne privea tâmplarul deşteptat şi Dumnezeul Neadormit.

- Arghive, - a răsunat vocea Lui blândă, - dezleg legăturile tale cu omenirea şi te binecuvântez pentru noua ta slujire, dar termină-ți întâi misiunea pe Pământ. Eu îţi încredinţez ţie, fiu al Pământului, o parte din Puterea Mea, - şi El m-a atins cu mâna de fruntea mea, -  du-o în depărtatele peşteri ale Etiopiei şi dăruiește-i viaţă nouă Reginei Prim Create a Pământului, care se târăşte în pulbere. Du-o acolo şi pe fiica mea și să rămână acolo la fiica lui Arraim, robul meu, până când îi voi spune să se ridice pentru a-mi sluji...

Şi am văzut eu, Thales din Argos, cum Maica Domnului Meu a adus-o la El pe fata aceea modestă israelită, de sub vălul căreia cândva m-au privit ochii Athenei-Pallada.

- Iată fiica mea, - mi-a spus Domnul meu, - arătată veacurilor ce vor să vină sub numele de Sofia, Înţelepciunea Divină. Ţi-o încredinţez, Arghive, iară ea va aduce suferindei Balchis tot ce ai prezis cândva tu, eline înţelept, mânat de Duhul Meu. Primeşte deci binecuvântarea Mea, Arghive, și nu te reține. Lasă-mă deocamdată aici cu Maica Mea, cea de-a treia Maria şi cu sluga Mea, Arraim. Pleacă, eline, în minunata și lunga cale a binecuvântatei tale vieți.

Și eu, Thales din Argos, prosternându-mă la picioarele Domnului meu, am luat-o de mână pe fecioara tăcută, şi fără să mă întorc, căci eram pe calea Domnului, am mers din grădina lui Iosif din Arimateea.

Abia am ieşit noi din grădină că şi am văzut un om cu barbă albă și lungă care se îndrepta spre noi aducând două cămile albe gata pentru drum. În momentul întâlnirii noastre el s-a aplecat adânc şi a zis:

- Îi va permite nobilul şi înţeleptul Thales din Argos unui vechi cunoscut să-l slujească din nou, oferindu-i cămile pentru lunga lui călătorie cu sfânta lui însoţitoare?

- Picioarele tale tot sunt pe calea Domnului, în­ţeleptule Rabbi Israel din Urr al Caldeei, - am spus eu. - Din numele însoţitoarei mele, îţi mulţumesc, înţeleptule.

Eu n-am mai stat de vorbă cu Rabbi Israel, căci ce oare ar fi putut în materie să se ascundă de privirea bătrânului haldeu?

Zile şi nopţi neobosite alergau cămilele bătrânului Rabbi. Zile şi nopţi tăcea însoţitoarea mea acoperită cu văl, până când în depărtare nu s-au arătat cunoscutele siluete ale munţilor Etiopiei.

În adâncul templului muntos al Zeiţei Iștar am găsit eu adăpostul tainic al reginei Balchis, care de mult lepădase tronul şi schimbase podoabele de regină cu vălul preotesei starețe în retrasul sanctuar feminin.

Lăsând însoţitoarea mea în curtea exterioară a templului, eu singur am intrat în chilia frumoasei Balchis.

Ea ședea aplecată asupra unui teanc de suluri vechi de pergament. Era aceeași femeie de extraordinară, nespusă frumusețe. Doar brazdele unei adânci suferinţe şi unei cugetări seculare își puseseră pecetea pe fruntea ei înaltă.

La prima privire spre mine, un strigăt adânc s-a rupt de frumoasele ei buze:

- Înţeleptule elin!

Şi iată eu, Thales din Argos, am văzut-o pe mândra regină a Sabbei, Balchis, marea şi frumoasa fiică a lui Arraim de patru ori măreţ, prosternată în pulbere la picioarele mele.

Eu n-am ridicat-o, căci iată nu a mea era vorba și mesajul de pe buzele mele, ci ale Dumnezeiescului Martir.

Doar după ce-am redat totul, i-am dat voie Balchisei să se ridice şi atunci i-am văzut faţa renăscută de șirul de lacrimi dulci şi înviorată de Iubirea Dumnezeiască.

- Neputincioasa Balchis nu găseşte cuvinte pentru a-ţi exprima mulţumire ţie, dumnezeiescule sol, - a zis ea. - Și oare ai tu nevoie de ea? Dar unde-ți este însoţitoarea tainică pe care trebuie să o îngrijesc după porunca Marelui dintre Cei Mari?

Şi iată când am intrat în chilia Balchisei cu Sfânta Sofia, regina s-a schimbat, văzându-i faţa deschisă şi înspăimântată și-a întins mâinile înainte.

- Arra, Arra! - a pronunţat ea răguşit şi din nou a căzut în praf înaintea celei sosite.

Şi pentru prima dată am auzit eu vocea Dumnezeieştii Sofia şi a fost vocea aceasta ca unirea a miriade de alte voci care s-au ridicat din adâncurile cosmice şi era aidoma plângerii sistrumurilor tuturor templelor Zeiţei Mame şi mai răsunătoare decât corurile îngereşti.

- Eu nu sunt Arra, soră mea, frumoasă Balchis, ci maica Arrelor întregului Univers, deoarece toate Arrele timpului s-au născut în inima mea cea necreată, - a spus ea, şi mâinile ei s-au adăpostit cu iubire pe cozile negre ale Balchisei. - Ridică-te, sora mea, înţeleaptă Balchis, ridică-te şi primeşte-mă în așezările tale până când vocea Domnului şi Tatălui meu mă va chema în lume. Iar tu, eline de trei ori binecuvântat, - mi s-a adresat Dumnezeiasca Sofia, - primeşte și binecuvântarea mea şi pentru călătoria nouă, şi pentru încheierea drumului tău omenesc…

Şi eu, Thales din Argos, m-am prosternat la picioarele Noii Enigme a Cosmosului, am ieşit din templu şi mi-am continuat drumul către Prim-creata Regină a Pământului.

Timp de şase zile am mers eu, Thales din Argos, prin ganguri subterane şi albii de râuri în sânul Pământului, treceam neînfricat prăpastii întunecate pământești şi mă târâiam prin coridoare și crăpături înguste ale stâncilor de granit de veci create. Și drumul îmi era luminat de Farul Eternităţii aprins de mine deasupra frunţii, iar ghid îmi era marea înțelepciune a sanctuarului Tebei.

Într-un sfârșit am ajuns până la stratul zăcămintelor de rubin și acolo, într-un adăpost săpat într-un smarald imens, am găsit-o pe minunata Regina Șerpilor, care atât de credincios mi-a slujit înţelepciunii mele în ziua primei mele vizite la regina Balchis. Şi s-a îndreptat minunata Regină a Șerpilor până în vârful cozii sale şi şi-a apropiat ochii rubinii de mine: miriade de ani de aşteptări chinuitoare străluceau în privirea ei.

Și cu îndrăzneală am ridicat eu, Thales din Argos, mâna mea și cu putere făcând apel la noul numele al Dumnezeului Unic - am poruncit prin părticica Puterii Lui dată mie să se ridice din adâncimi de neant Marea Ființă - Regele Primordial al Pământului, strămoșul rasei umane, minunatei creații a Înțelepciunii Constructorilor.

Şi, ascultător chemării mele puternice, s-a ridicat el, Adam Întâiul Născut, în deplina și nedescrisa sa frumuseţe, s-a ridicat plin de blândeţe şi de iubire, s-a ridicat în deplina lui necunoaștere angelică a existenţei sale de rai.

Şi m-am atins, eu, Thales din Argos, de fruntea Reginei Șerpilor și am zis:

- Cu voia Domnului nostru Iisus Christos, care a venit în trup spre a salva fiinţele păcătoase din întreaga lume de la ziua Facerii, îţi poruncesc, Înțeleaptă Lilith[1], să lepezi forma Înțelepciunii târâtoare şi iarăși să iei chipul tău primordial şi să te alături soţului tău!

Parcă mii de tunete s-au împrăştiat prin peştera de rubine şi coada şerpoaiei a căzut şi în faţa mea s-a arătat în deplină putere şi frumuseţe de nedescris Ailith Prim-creata, luminoasă şi bucuroasă, căci iată a primit ea ceea ce nu a avut de la crearea sa - o părticică a Iubirii Dumnezeieşti.

Şi i-a întins Adam Prim-creatul brăţele sale, şi s-au contopit ei, şi în valurile armoniei astrale au dispărut în adâncurile Lumii schemelor şi proiectelor cosmice.

Şi atunci am ridicat eu, Thales din Argos, o rugăciune de mulţumire Domnului Iisus Christos şi, cu puterea înţelepciunii mele, m-am transportat în trup din sânul Pământului în pustiul Arabiei, unde începea noul meu drum.

Binecuvântarea Blajinului Tâmplar din Galileea – Dumnezeului Cel Preaînalt – o chem asupra ta, prietenul meu Empedocle!

Amin.

 Thales din Argos

[1] Lilith – a fost, după una din tradiții, prima soție a lui Adam, creată din lut de către Dumnezeu, care și-a abandonat curând soțul din cauza refuzului acestuia de a o considera egală cu dânsul. După asta Dumnezeu i-a făcut lui Adam o soție din coasta lui. Conform tratatului kabbalistic ”Zohar”, Lilith a devenit soția îngerul morții și stăpânul iadului Samael, mama demonilor.

[antroposofice-blog]

Ahaşver (v)

/din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere/

 Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles din Atena:

de Înţelepciunea Dumnezeului Răstignit

- bucură-te!

 Ascultă, Empedocle,  - am să-ţi povestesc o mare întâmplare despre aceea cine a pornit la drum în ziua fatală a răstignirii lui Dumnezeu, cât şi despre aceea cine este pe acest drum până în prezent şi va călători până se va îndeplini totul ce este prezis de Răstignit despre ultimele zile ale planetei Pământ.

Larg era drumul pe care urca spre Golgota Jertfa Dumneze­iască, căci larg este orice drum ce duce la suferinţă, şi îngust este drumul ce duce la fericire. O căldură chinuitoare a înfierbântat solul argilos presărat cu gropi şi brazde adânci de la roţi. În tăcerea mormântală a căldurii de amiază s-a oprit stihia aerului, care încă nu îndrăznea să creadă ceea ce se săvârşea pe Pământ...

Pe drum cu răcnete şi urlete se mişca o gloată u­riaşă de oameni. Înainte cu un pas regulat de ostaş mergea un centurion vârstnic fără patimă, iar după el - doi soldaţi. O mulţime nenumărată de băieţi huiduind înconjurau ceea ce urma după ei - un grup din trei oameni însângeraţi, bătuţi, care târâiau pe spinare cruci gigantice.

Eu, Thales din Argos, n-am să-l descriu pe Acela care mergea înainte şi spre care au fost îndreptate huiduielile şi urletele turmei omeneşti din jur. N-am s-o fac fiindcă în limba ta, Empedocle, nu sunt nici cuvinte, nici culori pentru reda­rea Iubirii Dumnezeieşti, amestecate cu suferinţă omenească, ce luminau faţa blândă dar totodată de o înţelepciune supraomenească a Galileeanului. Urmele de sânge pe el numai adânceau marea şi cumplita taină ce lumina această faţă cu aripile-i.

După El mergea un uriaş idumeean care mândru şi uşor purta pe umeri povara giganticei cruci. Ochii lui mari ardenţi cu mare dispreţ priveau gloata - ochi în care se reflectau privirile muribunde a zeci de victime care au căzut de mâna celui mai cumplit tâlhar de pe drumul Tyrului. Tăcut, scăldat de şiroaie de sudoare şi sânge, mergea el, şi numai uneori, când mulţimea înghesuia prea mult pe cel care mergea înainte, el slobozea un răcnet dens şi sălbatec a unui leu îmbătat de sânge, şi mulţimea se arunca în părţi, iar soldaţii romani care mergeau pe lături tresăreau şi strângeau mai tare mânerele săbiilor. Complet aplecat la pământ sub povara crucii, abia-abia se târa după ei al treilea. Sângele şi sudoarea se amestecau pe faţa lui cu lacrimi; acestea însă nu erau lacrimi de disperare – erau lacrimi de frică dezgustătoare; el urla trist aidoma unei hiene vânate, întruna plângându-se cu voce tare de nedreptatea judecăţii, ce l-a condamnat la moarte ruşinoasă pentru o crimă nesemnificativă. Iar pe faţa lui, cu ochi tulburi şi puroiaţi, erau clar vizibile toate viciile şi căderile lumii întregi, amestecate cu cea mai josnică şi dezgustătoare frică pentru viaţa sa.

Mulţimea care năvălea din urmă, ca oricare turmă omenească, - era puturoasă şi proastă. Trântori, care abia s-au trezit după beţia de noapte, mulţime nenumărată de săraci mizerabili, fanatici, urlând frenetic despre hulirea Aceluia care mergea înainte şi batjocorindu-l cu plăcere răutăcioasă, pur şi simplu animale indiferente, bucurându-se de apropiata privelişte, femei desfrânate, etalându-se cu haine de lux şi culorile false ale feţei, iar între aceştia - grupuri de oameni cu importanţă, bine îmbrăcaţi, raţionalizând motivat despre necesitatea de a-l executa pe îndrăzneţul Nazoreu, care a cutezat a critica clasa dominantă din stat şi a submina din rădăcină orice respect faţă de ea. Aceştia erau saducheii.

Doar ocazional în înghesuială se observau cărturarii palizi, meditativi, obosiţi şi neglijent îmbrăcaţi – savanţii, pe feţele cărora se putea citi efortul chinuitor de a ghici enigma nedezlegată: De ce atât de trist era aseară, la şedinţa de noapte a Sinedriului, marele şi înţeleptul Caiafa; de ce el a poruncit să se distrugă toate înscrierile despre cel care acum mergea spre răstignire din neştiute motive - Învăţătorul din Nazaret, care cunoştea aşa de bine Scriptura şi proorocii, Învăţătorul, care era atât de respectat de înţelepţii Nicodim şi Gamaliel, şi, în sfârşit, cel mai important - despre ce şopteau atât de mult şi trist într-un colţ al curţii Caiafa cu tânărul ucenic al condamnatului spre răstignire, Ioan? Şi ce însemnau ultimele cuvinte ale lui Caiafa: «Onorabili fraţi, aleşii lui Israel! Saducheii cer executarea lui Iisus Nazarineanul, numit în popor Christos. Dacă noi nu ne asociem cererii lor, ei ne vor acuza în faţa conducătorului Iudeii de complicitate cu El, care neagă notorietatea, bogăţia, nobleţea şi meritele pe tărâmul de stat, care propovăduieşte sărăcia şi sărăcia mizerabilă. Romanii ne vor bănui de dorinţa de a ridica o răscoală, vor dizolva Sinedriul, vor pune poporului şi mai mari biruri şi, la sfârşit, totuna îl vor răstigni pe Nazarinean. Aşadar, fraţilor, nu-i mai bine oare dacă un om va muri pentru popor?»

Asta este adevărat, - gândeau cărturarii, - dar totuși de ce să fie distruse scrierile despre marele fapte ale Nazarineanului? Dar ce ar fi spus ei dacă ar fi prezenţi la şedinţa tainică a marelui, inaccesibilului pentru ei, Sinedriu, compus din doisprezece haldei care au pierdut socoteala anilor, sfinţiţi de semnul Marelui Spirit al Iniţierii Lunare al tainicului Adonai, care domnea în Babilon sub numele dumnezeului Bel?

Zăpăcit, fără încrederea obişnuită, răsuna vocea aceluiaşi Caiafa care spunea Sinedriului:

- Iniţiaţi ai Dumnezeului lui Avram, Isaac şi Iacob, copii ai lui Adonai, binecuvântat fie-i Numele! A sosit ceasul groaznic la care nu ne-am aşteptat. Înţelepciunea noastră este neputincioasă, stelele tac, stihiile nu se aud, Pământul a amuţit, în Sfânta Sfintelor Templului nu pot să primesc răspuns de la Marele Sanctuar al Lunii. Fraţilor! Noi am rămas singuri cu în­ţelepciunea noastră în faţa marii enigme a simplului lemnar din Nazaret. Fraţilor! Din toate colţurile Pământului v-am adunat pentru marea consfătuire, căci se apropie ceasul cel mare pentru viaţa poporului aflat sub protecţia noastră. Aceasta o ştim. Ce să facem, fraţilor? Cum să salvăm poporul şi ce atitudine să luăm faţă de strania enigmă a lemnarului nazarinean?

Îndelung, profund îngândurată, adunarea tăcea, netezindu-şi bărbile lungi. Şi iată s-a ridicat marele haldeu Daniil, care a fost mare preot al Babilonului şi încredinţatul puternicilor regi:

- Fraţilor! Nici eu nu pot să vă spun nimic. Previziunea mea tace, nu am revelaţii de la spiritele luminoase ale lui Adonai, nu găsesc dezlegarea în scrisurile tainice ale Cabalei. Cine este acest Iisus? Acela pe care îl aşteaptă întreaga lume, ori o stranie, neştiută de noi creatură a adâncurilor altui Cosmos? Cum să aflăm? Misterioase şi mari sunt faptele Lui, dar stranie şi neaşteptată-i este învăţătura, care pune fioroasele taine ale Vechii Înţelepciunii la voinţa şi judecata mulţimii. Iar noi, doar, suntem chemaţi a păstra tainele acestei Înţelepciuni. Deci, cine este el: cel mai mare criminal în Cosmos sau, mi-e teamă să spun - Dumnezeu? Şi cine vom fi noi, opunându-ne lui sau ajutându-l? Înfricoşată oră, fraţilor, pentru noi, lăsaţi de Adonai, binecuvântat fie Numele Lui! Toate puterile Înţelepciunii voastre să fie încordate, fraţilor, căci este clar că nu zadarnic suntem lăsaţi singuri: această chestiune trebuie rezolvată numai cu Înţelepciunea Pământeană!

Aici s-a sculat bătrânul haldeu Rabbi Israel din Ninive şi a spus:

- Fraţilor, înţelept este reprezentantul nostru în sinedriul laic Caiafa! Eu văd colo după perdea trei reprezentanţi ai altor sanctuare ale înţelepciunii vechi. El i-a poftit aici. Eu aprob fapta, şi măcar că regulile Sanctuarului Lunii ne interzic să ne folosim de înţelepciune străină, ceasul este prea mare şi teribil ca să nu renunţăm la literă. Eu văd semnele la doi înţelepţi, şi întunecat îmi rămâne doar semnul celui de-al treilea. Fraţilor! Să-i rugăm să se expună în acest groaznic moment: fie ca înţelepciunea străină să ne-o întărească pe a noastră.

Cu tăcute înclinări ale capetelor, adunarea şi-a exprimat aprobarea cuvintelor înţeleptului Rabbi Israel şi hotărârii încă şi mai înţeleptului Caiafa. De după perdea au ieşi trei, care erau: eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Sanctuarului Thebei, purtătorul Farului Eternităţii; înţeleptul Toma, iniţiat al Triunghiului şi discipolul Nazoreului; şi al treilea – el nu purta nici un semn, însă toată figura-i strălucea miraculos de o lumină azurie, iar faţa lui era ascunsă de ochii străinilor cu un văl alb.

Primul a vorbit Toma. Cu voce liniştită el a spus:

- Fiilor Înţelepciunii Lunii! Eu nu pot spune nimic, căci triunghiul meu este depus de mine la picioarele Aceluia Care după o zi va fi înălţat pe cruce. Fraţilor după înţelepciunea pământească! Eu sunt discipolul Nazoreului şi nu eu trebuie să vă vorbesc despre El…

Tăcut s-au plecat capetele membrilor Sinedriului la cuvintele simple ale lui Toma. Modest şi tăcut el s-a dat la o parte. Locul lui l-am ocupat eu, Thales din Argos:

- Nouă celor prezenţi, de Înţelepciunea Marelui Tată şi Fiului Înţelepciunii, Heraclit, bucurie! - aşa am începi eu. - Farul Eternităţii care arde pe fruntea mea - farul aprins de Hermes de trei ori măreţ - mi-a luminat adâncurile Cosmosului şi eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Sanctuarului din Theba, am cuprins Marea Enigmă din Nazaret!

Deodată s-au ridicat toţi doisprezece haldei, iar cu ei şi Toma, discipolul Nazoreului, şi acela al cărui faţă era ascunsă cu văl alb şi mi s-au închinat adânc:

- Salutăm Marea Înţelepciune a Sanctuarului Thebei, - a răsunat prin sală şoapta înceată.

- Însă, - am continuat eu cu putere, - enigma cuprinsă de mine este o taină, dar nu este Taina Pământului, ci Taina Cosmosului şi Haosului. Şi voi ştiţi că astfel de adevăruri nu pot fi transmise, ci trebuie pricepute. De aceea eu tac. Pot doar să vă spun că Frigul Marii Prevederi m-a îngheţat şi straşnica enigmă a Cosmosului şi a Haosului mi-a dărâmat chiar iubirea pentru Marele Far al Eternităţii care arde pe fruntea mea! Eu am spus totul...

Uimiţi şi tulburaţi au sărit de pe locurile lor haldeii. S-a auzit din nou vocea stridentă a înţeleptului Daniil:

- Fraţilor! Cuvinte mari am auzit noi acum, dar ele mi-au îngheţat inima. Ce fel de taină straşnică este aceasta care a cuprins cu frig puternica inimă a marelui iniţiat? Ce fel de taină straşnică este asta, care a putut să frângă iubirea cosmică a marelui iniţiat faţă de simbolul iniţierii sale? Măriţi-vă precauţiunea, înţelepţilor haldei!

Pe locul meu stătea deja al treilea, cel necunoscut. Pânza albă era dată la o parte: spre adunare priveau ochi negri, adânci ca o beznă pe faţă smolită, înţeleaptă, liniştită ca cerul de amiază a Elladei.

- Arraim cel mare! - a şoptit Daniil şi a căzut la picioarele regelui şi domnitorului celor negri. Exemplul lui a fost urmat şi de alţii, chiar Toma şi-a aplecat un genunchi. Numai eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Thebei, urmaş al dinastiei regale a Oraşului Porţilor de Aur, am rămas nemişcat, căci ce era pentru mine, purtătorul marelui frig al cunoaşterii, măria Pământului?

- Caldei, - s-a auzit vocea metalică, liniştită, dar puternică precum stihia, a lui Arraim, - ascultaţi-mă pe mine. Voi, lăsaţi astăzi de ocrotitorul vostru doar faţă în faţă cu Înţelepciunea voastră, singuri trebuie să găsiţi ieşirea din situaţie. Marele iniţiat al sanctuarului de la Theba, Thales din Argos, care a aflat adevărul, nu poate să vi-l transmită, căci adevărul nu se dă, el se află. Trebuie să mergeţi pe calea mijlocie, calea urmării voinţei Negrăitului. Nu ajutaţi la nimic şi nu vă opuneţi la nimic. Fie Voia Celui Unic. Pe Iisus Nazarineanul, dacă nu I-aţi pătruns taina, socotiţi-L ca pe un om. Distrugeţi toate scrierile despre învăţătura Lui, despre viaţa şi faptele Lui. Deoarece dacă toate acestea vin de la Negrăit, atunci El, Unicul, va și avea grijă ca opera Lui să nu se piardă, iar dacă acestea nu sunt de la El, atunci totul se va stinge, căci ştiţi cu toţii că numai sămânţa bună dă roade bune. Aşa că poate acolo, în adâncimea veacurilor, veţi găsi dezlegarea enigmei Lemnarului din Nazaret...

O linişte a cuprins adunarea. Mult timp au gândit haldeii netezindu-şi lungile lor bărbi.

- Să fie aşa! - a pronunţat Daniil, şi toţi ca unul s-au sculat şi, închinându-se încă o dată în faţa lui Arraim, au părăsit unul după altul locul adunării.

Acum, Empedocle, să ne întoarcem la începutul povestirii mele. Soarele ardea de parcă voia să ardă pământul plin de păcate. Gloata parcă s-a făcut mai leneşă, stăruind să meargă pe marginea drumului unde, din când în când se găseau niscaiva copaci. În sfârşit, în apropierea Golgotei mulţimea s-a apropiat de un rând lung de case mari, înecate în verdeaţa splendidelor grădini. Acestea erau casele bogaţilor saduchei. Pe lângă una din ele stătea un grup de femei, care, probabil, aşteptau venirea mulţimii, iar între ele – tânărul ucenic al Nazarineanului, Ioan. Ei înconjurau o femeie suferindă, înaltă, cu faţa acoperită cu văl. Prin vălul lăsat am cunoscut ochii Maicii Celui Măreţ, Maicii cu care eu, Thales din Argos, am vorbit odată. Despre această întâlnire am să-ţi povestesc altă dată, Empedocle, atunci când, dacă va fi voia Negrăitului, vei deveni mai înţelept. Căci taine mari am să-ţi povestesc, dragul meu amic, iar raţiunea ta de acum nu este în stare să le înţeleagă.

Când cedrul ce acoperea acest grup a aruncat o umbră de ospitalitate pe faţa Condamnatului Divin şi când, în acelaşi timp, El a fost luminat de ochii vii ai Maicii Lui suferinde, El s-a clătinat şi a căzut pe un genunchi. S-a auzit atunci un hohot dezgustător şi râsetele mulţimii, înmulţite de scheunatul murdar al celui de-al treilea condamnat, şi numai cel de-al doilea - gigantul tâlhar s-a aplecat aproape cu duioşie asupra Lui şi chiar i-a ţinut cu o mână marginea crucii ce-l apăsa greu pe Nazarinean.

- Marele Arghive! - a răsunat lângă mine vocea înceată a lui Arraim. – Au vezi tu răsărirea timpurie a seminţei Dum­nezeieşti în ochii cruzi ai tâlharului?

Observând oprirea mulţimii, centurionul care mergea în capul coloanei s-a apropiat. El a aruncat mulțimii o privire soldățească cruntă:

- Porci ai Ierusalimului! - a strigat el tare. - El vă este dat spre batjocură, aveţi dreptul să-L răstigniţi, dar în drum spre moarte eu nu vă dau voie să-L batjocoriţi. E sleit de puteri. Crucea Lui e mai mare ca a celorlalţi. Poate cineva îl va ajuta?

Mulţimea a încremenit. Cum? Să ia crucea unui condamnat? Prin aceasta iei asupra ta o parte din dezonoarea lui. Cine din iudeii cei drepţi se va hotărî să facă aceasta?

- Jur pe Osiris! Ai dreptate, ostaşule! – brusc s-a auzit vocea tunătoare a cuiva şi prin mulţime cu putere s-a strecurat un om de statură gigantică cu barbă deasă, deja argintie. - Ai dreptate, ostaşule! Numai iudeii spurcaţi pot glumi pe socoteala suferinţelor unui om care, precum am auzit, a fost condamnat numai pentru satisfacerea boga­ţilor. Ridică-te, amice, eu am să duc crucea Ta, fie ea şi de plumb. Jur pe Osiris şi Isis, să nu fiu eu fierarul Simon din Cirene.

Gigantul a apucat crucea Mântuitorului şi cu o mişcare a ridicat-o pe umerii săi, şi în acelaşi moment, ochii lui au exprimat o mare mirare:

- Chiar adevărat că este ca de plumb, - a mormăit el. - Cum de a putut să o ducă El până acuma?

- Marele Arghive, - iarăşi am auzit vocea lui Arraim. – Ia atenţie! Tâlharul din Fenicia, ostaşul din Roma şi durul fierar din Egipt! Ce vei spune tu de semănătura modestului lemnar din Galileea?

Deodată, grupul de femei fu despărţit de o mână albă puternică şi lângă Suferindul Divin s-a arătat un iudeu în vârstă, înalt şi subţire, îmbrăcat în haină bogată de saducheu. Ochii lui străluceau de răutate sălbatecă. El apucă furios pe Galileean de umăr şi L-a împins înainte:

- Mergi! Mergi!, - numai aceasta putu el pronunţa sufocându-se de ură şi furie.

Cu blândeţe l-a privit Mântuitorul.

- Te salut, Ahaşver, - încet de tot au şoptit buzele Lui însângerate şi El, ridicându-se încet din praf l-a urmat pe Simon care-I ducea crucea. Mergea încet, sprijinindu-se pe mâna tâlharului, binevoitor întinsă Lui.

Cu ţipete şi urlete a pornit mulţimea după ei, precum si grupul de femei. La portiţa casei sale de lux a rămas singur Ahaşver, continuând a arunca blasfemie şi blesteme în urma Condamnatului. Într-o clipă în faţa lui a apărut Arraim. Nu l-am recunoscut. El nu mai era un pelerin modest sau un învăţat care îndruma haldeii învăţaţi la marea ştiinţă. Acum el era Marele Preot al lui Lucifer, sluga lui de foc, care a adunat în sine toată puterea magică a Planetei. Cu o forţă de neînvins a Haosului îi străluceau ochii lui şi o inexprimabilă groază de gheaţă a încleştat trupul răului Ahaşver. Încet-încet s-a ridicat mâna lui Arraim.

- Ahaşver! - ca de oţel a răsunat vocea lui. - Îţi repet cuvintele tale: Mergi! Mergi! Mergi, până când El se va reîntoarce. Mergi! De la est la vest stă calea ta. Mergi! În fiecare sută de ani îţi dau trei zile de odihnă. Raţiunea ta să lucreze fără încetare! Mergi! Examinează, învaţă şi pocăieşte-te! Mergi! Primeşte blestemul meu, al lui Arraim, regele şi domnitorul negrilor! Mergi! În numele Aceluia al cărui nume este Tăcere şi care este Marele Preot al Negrăitului, îţi spun ţie: Mergi!

Şi Ahaşver, de parcă în vis, a tresărit, s-a clătinat şi s-a dus. El merge şi în prezent, Empedocle. L-am văzut şi în taigaua Siberiei, şi pe străzile Parisului, şi pe culmile Anzilor, şi în nisipurile Saharei, şi în gheţarii Polului de Nord.

Ghebos, cu barba lungă, prăfuit, cu ochii arzători, el merge cu pas socotit de la un pol la altul, de la est la vest, merge pătruns de marea Înţelepciune şi cu o Căinţă tot aşa de mare.

În prezent, uneori el nu umblă singur. Ochii unui iniţiat pot vedea pe lângă el o figură albă, strălucind cu o lumină albastră lină, care parcă îl duce sub braţ pe bătrânul Ahaşver. Ceva încet şi blând îi şopteşte ea cu duioşie la ureche şi ochii bătrânului Evreu Veşnic se învăluiesc de lacrimi arzătoare şi buzele-i uscate şoptesc:

- Domnul meu şi Mântuitorul meu!

Minunate fapte ţi-am povestit, Empedocle, prietene. Cândva, dacă lumina sfântă a vieţii va mai licări în tine şi inima de stihie va fi în stare să-şi aducă aminte de trecut fără cutremur, atunci am să-ţi povestesc despre ultimele momente ale lui Dumnezeu în arătare omenească.

Pacea să fie cu tine, amicul meu, Empedocle.

 Thales din Argos

[antroposofice-blog]

MARIA. De vorbă cu Maica lui Dumnezeu (iv)

/din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere/

 Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles din Athena:

de Înţelepciunea Etern Tinerei

Fecioare Maria - bucură-te!

 Odinioară, Empedocle, eu nu am găsit de cuviinţă să-ţi comunic că n-am părăsit Palestina de îndată, după ce întâlnirea din grădina Magdalei a umplut inima mea de Frigul Marei Previziuni.

Eu, Thales din Argos, am simţit cu toată fiinţa mea, că adâncile taine ale unirii între Catapeteasma de Foc şi manifestarea existenţei în Cosmos nu sunt încă bine însușite de înţelepciunea mea, că taina întrupării lui Dumnezeu în chip de om nu poate fi concepută de mine până când eu n-am să înţeleg Izvorul Vieţii care a produs în lume acest trup dumnezeiesc.

Simţeam necesitatea să pricep aceasta căci înţelegeam - cât de înfricoşător n-a fost Frigul Marii Viziuni care a îngheţat înţeleapta mea inimă, dar Abisul Înţelepciunii de pe drumul meu cosmic trebuie să fie cercetat pe deplin. Marele Iniţiat nu putea să rămână la jumătate de drum.

Erau liniştite şi goale străzile încurcate, strâmbe şi colbăite ale Nazaretului, când eu, Thales din Argos, am păşit pe ele în lumina tainică a răsăritului Selenei. Casele mici, ce adăposteau populaţia paşnică, erau înconjurate de măslini. Eu, Thales din Argos, nu aveam nevoie să întreb pe cineva despre drum, deoarece vedeam un stâlp de lumină palidă-albăstruie care se ridica deasupra unei căsuţe mici drept în cer şi se pierdea acolo în drumurile stelare. Aceasta era o lumină de nuanţă deosebită, proprie izvorului unei Mari Vieţi, lumina Zeităţilor Feminine, lumina care împodobea capul Etern-Tinerei-Fecioare-Maici din Atlantida şi care înconjura apariţiile Divinei Isida din Sanctuarele Thebei.

Încet dar hotărât am bătut la uşa acelei căsuţe. Uşa s-a deschis îndată, iar pe prag s-a ivit o femeie înaltă, zveltele forme ale cărei se pierdeau în cutele largi ale unei simple rochii albastre. Faţa ei era ascunsă sub o groasă muselină feniciană.

- Ce doreşti tu, călătorule? - a răsunat vocea ei de un timbru jos, care a reînviat imediat în memoria mea sunetul coardelor de argint ale sistrumului din templul Divinei Isis.

- Eu sunt străin, Maică, - am răspuns eu. - Caut un adăpost să mă odihnesc şi să mănânc ceva. Este în obiceiul copiilor lui Adonai să primească un călător obosit la oră atât de târzie?

- Eu sunt numai o sărmană văduvă, străine, - s-a auzit un răspuns încet. - Învăţătorii în sinagogă condamnă femeile singure care primesc străini, iar eu sunt singură, deoarece fiii răposatului meu soţ lucrează pe câmpurile din apropierea Betleemului la nişte saduchei bogaţi, iar Unicul meu fiu..., - aici femeia s-a oprit, - a plecat la Ierusalim. Dar n-am curaj să te refuz, călătorule obosit, şi dacă o cană cu lapte de capră şi o azimă te vor îndestula, atunci...

- Atunci eu voi chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Ta, Maică, - am răspuns eu. - Câteva zile în urmă L-am văzut pe Fiul Tău, Maică, şi am vorbit cu el...

- Tu ai vorbit cu El? Ce el... - Ea brusc s-a pornit spre mine, dar îndată se opri. - Iartă-mă, călătorule. Iartă o mamă care este îngrijorată pentru Unicul ei Fiu. Intră, odihneşte-te şi mănâncă...

Eu, Thales din Argos, am intrat în mult prea modesta locuinţă a Maicii Domnului. Două bănci, o masă mare, un pat sărman de stuf în colţ, un fus lângă o fereastră strâmbă şi un opaiţ vechi pe o policioară mică în colţ - iată toată podoaba Noului Templu in care am intrat eu, Thales din Argos.

În grabă a pus Ea pe masă o cană mare de lut cu lapte şi o turtă, neagră din pricina cărbunilor ce se lipiseră de ea, şi, închinându-se, a spus:

- Primeşte, călătorule, şi gustă pâinea noastră...

M-am închinat şi eu şi, aşezându-mă la masă şi privind-o pătrunzător pe femeia din faţa mea, am spus:

- Binecuvântată fie pâinea Ta, Maică, iar din laptele Tău eu am băut deja...

Femeia a ridicat capul.

- Tu ai mai fost cândva la noi, străine? - a întrebat Ea.

O nouă înfricoşătoare enigmă a existenţei Negrăitului a răsunat pentru mine din gura Ei.

Dar oare eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Thebei, care poartă simbolul Farului Eternităţii pe frunte şi Frigul Marii Premoniţii în inimă, să mă retrag în faţa tainelor existenţei? Mi-am încordat puterile şi am înconjurat-o cu căldura Înţelepciunii mele care a acoperit suflarea Maicii Isis…

Femeia a tresărit şi s-a aşezat pe bancă în faţa mea.

- Tu ai chemat binecuvântarea lui Dumnezeu asupra casei mele, străine, - a spus Ea, - aşa şi este, căci eu îndată am simţit linişte în inima mea. Tu L-ai văzut pe fiul meu şi ai vorbit cu El?

- Da, eu L-am văzut şi am vorbit cu El, Maică, - am răspuns, - şi El m-a binecuvântat. Ce înseamnă chemarea mea, sărman vierme ce sunt, a binecuvântării Divine asupra casei Maicii lui Iisus, dulgherul din Nazaret, în comparaţie cu binecuvântarea Lui?

Femeia a tresărit din nou.

- Tu... tu ai crezut în El, străine? El te-a luat în mijlocul ucenicilor Lui? - a întrebat Ea încet, dar impulsiv.

- Nu Maică, - am răspuns eu. – Eu n-am crezut în El, deoarece eu L-am recunoscut şi nu pot să fiu discipolul Lui, căci până azi şi în veci sunt şi voi fi doar un sărman rob al Lui…

- Ciudate sunt vorbele tale, străine, - după o tăcere a rostit Ea. - Pe faţa ta, însă, eu citesc înţelepciune şi suferinţă enormă, iar inima mea, inima sărmanei văduve, te compătimeşte şi mă atrage spre tine. Spune-mi, străine înţelept, cine socoteşti tu că este fiul meu?

- Dar tu însăşi drept cine-L socoteşti, Maică? – întrebasem şi eu, Thales din Argos.

Femeia a oftat şi începu a aşeza cu degetele colţurile vălului Ei.

- Tu, străine, - a zis Ea, - parcă ai adus într-aici suflarea fiului meu... El parcă este aici... Şi plină îmi este inima mea de încredere faţă de tine... Toată viaţa mă chinuie întrebarea pe care mi-ai pus-o şi - crezi tu, străine - câteodată dezlegarea ei mă îngrozeşte. Cine e Fiul Meu? Parcă eu ştiu asta, străine? Parcă raţiunea mea slabă de femeie e în stare să priceapă tot ce s-a întâmplat pe drumul vieţii mele modeste?

Şi, cu şoapte grăbite abia auzite, Ea începu a-mi reda mie, Thales din Argos, cuvinte simple despre copilăria ei curată într-o familie cu părinţi simplii, neprihăniţi, despre nevăzutele voci care neîncetat îi şopteau cuvinte stranii şi minunate, despre visele Ei neobişnuite, despre arătarea luminosului tânăr cu aripi care i-a vestit Vestea cea Bună, despre căsătoria Ei imaculată şi despre feciorelnica naştere a Fiului, căruia la naştere i s-au închinat trei bărbaţi cu aspect regesc…

- Ei semănau cu tine, străine, - a spus Ea, - nu la faţă, nu, dar cu marea pace care adia de la ei şi prin trăsăturile înţelepciunii pe care o văd şi la tine... Doar că pe faţa lor n-au fost cute de mare suferinţă, străine călător necunoscut.

- Dar ce a fost mai departe?

Şi din nou au curs povestiri despre înţelepciunea timpurie a Minunatului Copil, despre minunile ce se făceau în jurul Lui şi de El personal, despre marea Lui dragoste faţă de tot ce există... Numai părea că una nu înţelegea Maica însăşi: negrăita iubire cosmică pe care Ea însăşi o pune în cuvintele Ei despre Fiul Ei... Şi în agitaţia vorbirii a dat Ea la o parte vălul de pe faţa Ei şi - fie binecuvântat numele Etern-Tinerei-Maici-Fecioare! - eu, Thales din Argos, am văzut minunatele, frumoasele trăsături ale feţei şi ochii ale căror adâncime a împrăştiat îndoielile mele, dar parcă au mai adâncit bezna enigmei ce se desfăşura înaintea mea.

- Maică! – i-am spus eu. - Oare nu crezi că Fiul Tău este Mesia, cel prezis de prooroci şi de Moise? Dar se prea poate, - am adăugat eu încet, - şi mai mare decât Mesia?

Femeia s-a uitat la mine speriată.

- Dar... dar El este om, străine, - a şoptit Ea nedumerit.

- Dar şi Tu eşti o simplă femeie, Maică, - am răspuns eu. – Doar şi Tu cu nimic nu Te deosebeşti de surorile Tale. Ori poate, Maică, nu mi-ai povestit totul?

Femeia, stingherită, a plecat capul.

- Numai un lucru, - a spus Ea, - tulbură inima mea, străine. - Eu sunt o evreică foarte credincioasă care împlineşte cu stăruinţă totul ce este prescris de Lege şi învăţătorii noştri, ... dar visele mele mă neliniştesc...

- Eu sunt tălmăcitor de vise din Egipt, - am zis eu repede. - Povesteşte-mi visele Tale, Maică, şi eu voi încerca să le tălmăcesc...

- Aşa?! - a exclamat bucuroasă Femeia. - Binecuvântată fie venirea ta, străine. Poate tu vei ridica greutatea necunoaşterii de pe sufletul meu...

Şi sfios, de parcă-i era ruşine, Ea a început a-mi povesti visele Ei. Din primele Ei cuvinte aurora Marii Înţelegeri s-a aprins în raţiunea mea. În faţa privirii mele spirituale treceau, în zgomotul stihiilor cosmice şi suspinele lumilor emergente, tablouri de nedescris şi grandioase ale vieţii Atotputernicei Marii Zeiţe care hrănea cu pieptul Ei noi şi noi Universuri, călcând cu putere cu Divinul Ei călcâi sfărâmăturile celor vechi, Zeiţă care orânduieşte existenţa întunecatelor bezne ale Haosului, Zeiţă care asculta rugăciunile a sute de bilioane de ţări, popoare, omeniri şi evoluţii, Zeiţă care porunceşte legiunilor de duhuri luminoase, de strălucitoarele priviri ale căror fuge Stăpânul Întunericului, Zeiţă care a auzit vocea mea - a Marelui Hierofant al templului Eternei Tinerei Maici Fecioare...

Şi minunat mă simţeam eu, Thales din Argos, ascultând povestirile acestea rostite cu buzele tremurătoare ale unei simple, sărmane şi modeste văduve a unui dulgher din Iudeea...

- Spune-mi, Maică, - am întrebat eu, - ai spus Tu vreo dată despre visele acestea Fiului Tău?

- Am spus, - a răspuns Ea abia auzit.

- Şi ce-a spus El, Maică?

- Straniu a fost răspunsul Lui, - a zis Ea. El mi-a spus afectuos: «Uită, Maică, deocamdată, minunatele tale viziuni. Însă nu este nici un păcat în ele, deoarece sunt de la Dumnezeu.» Şi încă a mai spus El aşa: «Când se va termina crucea ta, maică, pe care ai primit-o pentru mine, te vei întoarce în viaţa visurilor tale…» Dar ce mai înseamnă şi asta, eu nu ştiu…

- Spune, Maică, - iarăşi am întrebat eu, - oare nu mă ţii Tu minte de prin viziunile Tale?

Femeia m-a privit cu atenţie şi gânditor şi-a îndreptat privirea în colţul întunecat al cocioabei.

- Cum numai ai intrat tu, străine, - încet a zis Ea, - am simţit că nu-mi eşti străin. Dar tot în zadar până ce-o fi răscolesc în memoria mea... Dar… stai... aşteaptă… - Şi deodată Ea m-a pătruns cu privirea-i fără fund. - Ce au însemnat cuvintele tale că tu ai băut deja din laptele Meu?

Şi Ea a sărit din loc fără să ia de pe mine privirea în care ardeau miriade de sori.

M-am ridicat şi eu, Thales din Argos, înţelegând că s-a apropiat marele şi înfricoşatul moment al biruinţei Luminii asupra întunericului, a Spiritului asupra Materiei, a Cerului asupra Pământului, a Zeiţei asupra femeii.

- Stai, Mi-aduc aminte, - încet spunea Femeia, - şi încet au răsunat din colţurile întunecate ale cocioabei sunetele gingaşe ale sistrumului şi clopoţeilor de argint. - Văd... templu... Eu... şi tu, prosternat la picioarele Mele, credinciosul Meu slujitor... Alt templu... şi iar tu, mare şi înţelept... Tu... tu... bei laptele Meu, Thales din Argos, credinciosul Meu rob!..., - a izbucnit din gura-I ca nişte acorduri răsunătoare şi în acest moment am căzut la picioarele Marii întrupate Zeiţe Isis...

Mult am stat eu, Thales din Argos, prosternat, neîndrăznind să ridic capul, deoarece m-am socotit nedemn a privi faţa Zeiţei care se redeştepta. Iar sunetele frumoase ale melodiilor nepământeşti tot se lărgeau şi creşteau şi doar din când în când mi se părea că în ele domină acum un sunet măreţ dar trist şi dureros, de parcă întreg Cosmosul se jeluia lui Dumnezeu de orfelinajul său după plecarea, nu se ştie unde, a Zeiţei-Mamă.

- Ridică-te, Thales din Argos, ridică-te iubitul meu slujitor, - a murmurat de asupra mea vocea Zeiţei. - Ridică-te şi stai. Uită Cerul, căci aici nu suntem pentru Cer, ci pentru Pământ...

Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi m-am aşezat. Totul era ca şi mai înainte: cocioaba, colţurile întunecate, modesta femeie îmbrăcată în haina aspră şi închisă cu vălul pe faţă.

- În adevăr, minunată este soarta ta, Arghive, - continua Isis-Maria. - Când te-am hrănit cu laptele Meu, Eu însămi nu ştiam că îţi este sortit să joci un rol în faptele şi viaţa Mea: să apari în momentul când trebuie să se sfârşească visul Meu pământesc. Dar el s-a terminat şi de acum ştiu că aproape este ceasul pentru care am şi venit pe Pământ. Tu ştii despre care ceas vorbesc, Arghive, acesta este anume ceasul cela, din previziunea căruia a îngheţat inima ta înţeleaptă şi plină de bărbăţie, fiu al Elladei. Se apropie Marea Jertfă. Şi azi am înţeles despre care sabie, ce trebuie să treacă prin sufletul Meu, mi-a vorbit prorocul, când Eu am păşit întâia oară pe treptele Templului lui Adonai... Înfricoşător lucru este, Arghive, să ai aici pe Pământ inima unei mame iubitoare, dar încă şi mai înfricoşător este de a o ilumina cu conştiinţa divină... Iată, deci, despre ce Cruce Mi-a vorbit Acela pe care îl socotesc Fiul Meu... Iată de unde această Mare Dragoste care leagă inima Mea de manifestările Negrăitului.

S-a aşternut tăcerea. Jos era aplecat capul Isidei-Maria, gânduri divine se învârteau în jurul frunţii Ei acoperite de văl.

- Arghive, - a continuat Ea încet. - Ţi-a revelat oare ţie înţelepciunea ta de ce anume eu acum sunt o simplă femeie, sub acoperământul căreia nimeni, afară de trei, iar acum şi tu, Hierofant din Egipt, nu o recunoaşte pe Zeiţa-Mamă? Dumnezeiescul Meu Fiu trebuia să vină pe Pământ ca om, deoarece numai un om poate salva omenirea, şi de aceea i se cădea să se nască dintr-o mamă pământeană. Nimic, însă, nu trebuia să tulbure văzul şi mintea oamenilor la ivirea Dumnezeului în chip de om. Şi iată, Eu, după voia Negrăitului, am luat chip de om... Mai mult ca atât, Arghive, eu am consimţit chiar să-mi dau conştiinţa mea, schimbând-o pe conştiinţa unei femei simple pământene, până când voi avea nevoie de puterea şi forţa unei Zeiţei pentru a împlini misiunea ce Mi s-a încredinţat. Şi acum Eu nu voi da putinţă nimănui să observe deşteptarea Mea. Rămân aceeași Mărie până la sfârşitul zilelor mele pământeşti care nu se va deosebi cu nimic de sfârşitul oricărui om... În viaţa fiecărei Fecioare-Maici, care naşte un Pământ nou sunt, Arghive, astfel de momente când Ea, îndeplinind înalta-I misiune, absoarbe în sine toată tristeţea şi mâhnirile a toate născute de Ea, şi pentru acest moment este nevoie de toată puterea şi toată înţelepciunea Ei ca să rămână într-adevăr Maică a toate cele ce există, căci numai născându-L pe Dumnezeu cunoşti întreaga Dragoste a lui Dumnezeu care până atunci dormitează paşnic pe câmpiile Raiului Celui Prea Înalt, în grădina Maicilor Dumnezeieşti... Când acel înfricoşat moment va veni, să fii acolo, Arghive, lângă Mine. O, nu ca să Mă ajuţi, deoarece Mie nu-mi va ajuta nimeni şi nu trebuie să mă ajutate, dar pentru ca mare ta înţelepciune să devină şi mai mare de la vederea a două Jertfe Dumnezeieşti... Iar acum, Arghive, încordează-ţi înţelepciunea şi evocă în faţa Mea imaginea Fiului Meu, deoarece Eu, redeşteptată din somn, am nevoie de încurajarea privirii Lui... Eu nu am dreptul să ies cu ceva din limitele putinţei unei femei pământene obişnuite...

Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi poruncitor am apelat la duhurile viclene de reflecţie, ordonându-le să trimită imaginile noastre în spaţiu, iar împreună cu ele am trimis şi săgeţile de foc ale gândurilor mele. Ca viforul au început a se învârti tremurând în jurul nostru reflecţiile drumurilor, câmpiilor, grădinilor, copacilor, satelor... s-au cutremurat şi s-au oprit.

Şi iată am zărit noi un măslin singuratic în mijlocul câmpiilor înverzite. Câţiva oameni liniştit dormeau lângă copac. Unul, însă, şedea nu departe aplecat la o piatră. Acesta era El – Fiu şi Dumnezeu. Cu o afecţiune lină, adevărat dumnezeiască, privea El la Maica Sa...

- Binecuvântarea Tatălui să fie cu Tine, Maica Mea deşteptată, - a zis El. - Se împlineşte ce-a fost dat din veac Pământului acesta. Vino la Ierusalim, Maică. Se apropie ţinta drumului crucii noastre...

Şi privirea Lui Divină s-a oprit la mine.

- Tu ai îndeplinit totul ce trebuia să faci, înţeleptule fiu al Pământului, - a spus El. - Termină căile călătoriei tale pământeşti, căci atât de mari sunt tainele ce ţi s-au descoperit, încât Pământul nu te va putea purta, Arghive. Eu văd pe spinarea ta aripile care se deschid, fiu al Elladei. Vei zbura de la stea la stea şi Semnul Crucii Mele îl vei duce la marginile Creaţiunii. propovăduind Numele Meu şi Numele Maicii Mele…

El a întins mâinile Lui în semn de binecuvântare şi viziunea a dispărut.

Şi din nou eu m-am prosternat în faţa Maicii Isida.

- Mare Maică! - am spus eu. – Totul ce eu am şi totul ce voi avea, totul aduc la picioarele Tale, Mare Maică a tot ce există, căci totul este dat de laptele Tău. Maică, marea viziune a îngheţat inima mea şi raţiunea mea şi iată eu văd că sunt complet sărac şi nu am nimic şi nu am nevoie de nimic...

Isis-Maria cu afecţiune m-a atins cu mâna:

- Ridică-te, Thales din Argos. Clipa aceasta a marii suferinţe Eu am prevăzut-o în sanctuarul din Theba, închinat Mie. Ridică-te, slujitorul Meu, robul Negrăitului Dumnezeu. Ceea ce a spus Fiul Meu trebuie să se împlinească. Dar niciodată, nici un fel de aripi de-ale tale nu te vor îndepărta de la iubirea şi de la suflarea Mea, Arghive... Iar acum pleacă la drum, înţelepte fiu al Elladei. Încă o dată ne vom întâlni la picioarele Crucii Fiului Meu...

Şi eu am plecat. Şi erau tăcute câmpiile, şi erau tăcute drumurile, şi încet Selena îşi trimitea lumina ei slabă, şi toate acestea se oglindeau în luminiţe reci în inima îngheţată a călătorului singuratic care purta în pieptul lui înfricoşata înţelepciune a viziunii...

Şi numai undeva în înălţimi, sub bolta albastră, încă răsunau coardele sistrumului nevăzut, de parcă îngerii Celui Negrăit, păzind pacea întrupatei Maici Isis, le atingeau cu aripile.

Pace ţie, Empedocle!

 Thales din Argos

[antroposofice-blog]

În grădina Magdalei (iii)

/ din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere /

 Thales din Argos către Empedocle,

fiul lui Miles Atenianul,

despre Înţelepciunea Marelui Învăţător Galilean

– bucură-te!

   Ascultă, amicul meu, cu atenţie, căci iată niciodată o întâmplare mai ciudată, mai tainică n-a pătruns urechea unui muritor. O întâmplare spun eu, Thales din Argos, şi nu legendă!

 Când Farul Eternităţii mi-a încoronat fruntea cu raza-i luminoasă în semn de Iniţiere Supremă a Sanctuarului din Theba, eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul, care s-a învrednicit de acelaşi grad, am primit din mâna Marelui Hierofant băutura Cupei Vieţii şi el ne-a trimis în adăpostul tainic al Fiului Înţelepciunii – Heraclit, pe care glasul poporului l-a numit Întunecatul, pentru că oamenii nu-l înţelegeau nici pe el, nici Învăţătura lui.

 Câţi ani au trecut de când absorbeam Înţelepciunea lui, de câte ori am părăsit adăpostul ca să ducem oamenilor fărâmiturile cunoașterii şi iarăşi ne întorceam – nu e necesar a socoti.

 Într-una din aceste întrupări, când mă găseam în lume sub înfăţişare de filosof stoic, te-am găsit pe tine, amice Empedocle, lângă înţeleptul Socrate şi am legat mai tare firele ce ne uneau de pe vremea adormitului sub valuri Oraş al Porţilor de Aur.

 Într-o zi înţeleptul Învăţător ne-a chemat la sine şi ne-a zis:

 - Duceţi-vă în lume să-l salutaţi din numele meu pe Noul nostru Învăţător care vine în lume. Nu vă voi spune unde Îl veţi găsi. Înţelepciunea voastră fie-vă călăuză...

 - Dar dacă acest Învăţător este atât de mare, - a spus Claudiu Macedoneanul, - atunci de ce tu însuți, Înţeleptule, nu te duci în întâmpinarea Lui?

 - Deoarece, - ne-a răspuns Heraclit, - eu ştiu cine este El. Şi iată ştiinţa mea îmi spune că nu sunt vrednic de întâlnirea cu El. Iar voi nu-L cunoaşteţi, ci cunoașteţi doar de la mine că El este un Mare Învăţător, şi nimic mai mult. Numai orbii pot să se uite la Soare cu impunitate...

 Eu pe atunci încă puteam să mă supun şi tăcut am plecat cu Claudiu. A doua zi cămilele ne duceau spre nord, la Sanctuarul smolitei Iştar. Acolo, cei din urmă preoţi negri, tăcuţi ca pietrele deşertului, ne-au îndrumat spre Marele Centru, către acela al cărui nume este Tăcere, contorizarea anilor căruia e pierdută de calendarul planetar şi al cărui menire este de a aştepta sfârşitul, pentru a fi ultimul gropar al Pământului. Când noi cu Claudiu ne-am prosternat în praf în faţa lui, el ne-a ridicat afectuos şi ne-a spus:

 - Copii! L-am văzut când El era prunc. M-am închinat Lui. Dacă fiul meu Heraclit v-a trimis la El, duceţi-vă. Acum El deja seamănă sămânţa. Dar ţineţi minte, copii: când îl veţi găsi, veţi pierde totul...

 Nimic mai mult nu ne-a spus fiul Stelei de Dimineaţă al cărui nume este Tăcere, al cărui existență este taină, al cărui menire este de a fi naşul şi groparul Pământului, al cărui denumire este Preotul Negrăitului.

 Nimic nu ne-a spus el, ci doar ne-a arătat cu mâna spre nord. Din nou am rătăcit prin pustie. N-am vorbit nici un cuvânt, ci doar prindeam curentele magnetice ale Înţelepciunii cunoscute de noi. Nu ne era frică că vom ”pierde totul”, fiindcă puteam să ne supunem...

 Şi iată am ajuns în Palestina, de unde ni se părea că veneau curentele Înțelepciunii, atât de straniu amestecate cu urâtele fluide ale poporului – servitor al puterii Lunare. Ne înăbuşeam în sufocarea atmosferei templelor, unde domnea falsa înţelepciune, prefăcătoria şi cruzimea. Noi am vorbit cu preoţii - oameni şireţi şi bogaţi - întrebându-i de sunt printre ei Învăţători Înţelepţi. Se întâmpla că ne arătau la al de ăștia, dar, vai, găseam oameni şi mai mincinoși, și mai proşti decât gloata, şi încă şi mai cruzi.

Poporul - simplul popor, batjocorit şi prostit de preoți - ne împărtăşea cu bucurie le­gendele, pline de superstiții și alterări. Dar eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul auzeam aici răsunetele măreților povestiri ale Rasei Roşii[1], reflectate prin prismele savante ale Caldeei solare, desfigurate de neştiinţa sălbatică a preoţilor iudei - mizerabilă moştenire a renegatului şi dementului Hasarsif. Acest popor aştepta un Învăţător, însă Învăţător în purpură şi bronz, care trebuia, în opinia lui, să supună lumea conducerii preoţilor avari. Nu știa nimic el despre Învăţătorul deja venit.

Însă iată că într-o zi am auzit de la un nobil iudeu, care s-a născut şi a trăit aproape toată viaţa la Atena, o astfel de adresare:

- Eu, Nicodim, vă pot arăta, filosofilor, un om ciudat. El trăieşte în peşteră pe malul Iordanului. Duceţi-vă la el şi-i puneţi întrebările ce vă interesează. El e gol şi sărac, ucenicii îi sunt sălbateci la vedere şi par mizantropi. Numele lui e Ioan. Grăbiţi-vă, căci am auzit că s-ar fi dat poruncă să-l întemnițeze pentru permanentele atacuri împotriva preoţilor şi chiar contra împăratului. Totuşi, filosofilor, - a adăugat Nicodim cu zâmbet, - puțin probabil că veţi găsi în el ce vă trebuie... Dar de ce voi, Înţelepţilor, să nu faceţi cunoştinţă cu cel pe care poporul nostru îl numeşte prooroc?

 Şi noi l-am văzut pe acest Ioan. Într-adevăr, el era groaznic: un corp lipsit de îmbrăcăminte, slab, istovit și păros; pletele părului şi bărbii nicicând pieptănate cădeau pe umeri şi piept; vocea-i era răguşită şi stridentă. Noi l-am văzut șezând pe piatră pe malul râului în faţa unei mulțimi de oameni îngenunchiați. El gesticula cu mâinile și cu furie şi spumă la gură blestema şi ocăra. El chema asupra acestei nenorocite turme omeneşti mânia Dumnezeiască, el ameninţa această jalnică, murdară, flămândă mulțime cu suferințe groaznice. Supus, robește îl asculta poporul…

Dar noi, pe capul cărora ardea Farul Eternităţii, îi vedeam ochii de foc și am recunoscut în ei focul sacru al Fiilor Vieţii, îi vedeam curentele fluidice în care nu era nimic asemănător cu fluidele omeneşti... Şi eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul am plecat capetele noastre cugetând la căile necunoscute prin care Unicul Desăvârşit își trimite curentele spre lumea materiei, căci iată în faţa noastră sub înfăţişarea murdară era, fără tăgadă, un Fiu al Vieţii[2], şi nu om.

- Am ajuns, Arghive, - mi-a spus Claudiu. – Asta este ţinta pribegiilor noastre?

Dar eu, Thales din Argos, eram mai rece şi mai liniştit decât Claudiu, şi agila mea rațiune nu atât de fierbinte era mai mult pământească şi de aceea – of! – mai înţeleaptă.

 - Învăţătorul poate fi numai un om, Claudiu, - am răspuns eu. Acesta însă este Fiu al Vieţii!

Noi am aşteptat până când acel care se numea Ioan şi-a scufundat toată gloata în apele Iordanului, şi ea, certată, scuipată şi udă la corp, dar fericită în spirit, a plecat spre oraş urlând nişte cântece nearmonioase. Noi liniştit ne-am apropiat de proorocul rămas singur pe malul râului scăzut şi murdar. Eu, Thales din Argos, am ridicat mâna şi am acoperit ceafa şi spinarea lui Ioan cu nişte curenţi de salut călduros al Sanctuarului şi am pronunţat în limba tainică a înţelepciunii oculte o formulă de chemare a Fiilor Vieţii.

 Ioan încet s-a întors către noi. De o nespusă blândeţe îi străluceau ochii, care un minut în urmă erau încruntaţi.

 - Ce trebuinţă au fiii înţelepciunii pământeşti de la robul Domnului? - a răsunat vocea lui liniştită şi armonioasă, care numai ce tuna furios şi teribil de blesteme şi injurii.

- Noi îl căutăm pe Marele Învăţător, - am răspuns eu, Thales din Argos. - Noi îi ducem salutul Sanctuarului şi Adăpostului. Unde Îl vom găsi?

Blând şi cu dragoste ne privea Fiul Vieţii cu înfăţişare omenească – Ioan.

- Dar ştiţi voi, - a întrebat el, - ce veţi pierde când îl veţi vedea?

- Da, - am răspuns noi. - Dar noi suntem doar ucenici as­cultători ai Sanctuarului. Şi apoi, oare plânge apa când, încălzită de razele Soarelui, se înalţă-n sus, pierzându-şi însuşirile de apă?

Ioan a zâmbit cu blândeţe.

- Cu adevărat, înţelepţi sunteţi voi, nobili greci, - a răspuns el. - Cum să-L găsiţi pe Învăţătorul? Mergeţi în Galileea. Să vă binecuvânteze Cel Preabun cu întâlnirea cu Iisus Nazarineanul…

Şi el, întorcându-ne pacea noastră, a plecat.

Eu, Thales din Argos, i-am spus lui Claudiu Macedoneanul:

- Reţine-ţi zborul raţiunii, Macedonene. Căci iată - dacă Fiul Vieţii primeşte înfăţişarea murdară şi dezgustătoare a unui profet iudeu, - atunci prin ce înfăţişare se va manifesta Învăţătorul? Nu privi spre stele, priveşte spre pământ: în pulberea pământească va trebui să se manifeste Adevărul…

Şi, iată, noi, seara târziu, ne-am apropiat de adevăr simplu, căci totul în lumea Celui Preaînalt este simplu.

Era seară şi era lună plină. Ni s-a spus:

- Iisus din Nazarineanul, pe care-l căutaţi, a intrat în casa lui Lazăr, pe care l-a înviat din somnul morţii. Iată casta asta…

O grădină deasă înconjura casa. Când am intrat în grădină, drumul ne-a fost îngrădit de doi oameni: unul în floarea maturităţii bărbăteşti, grosolan şi întunecat, altul - un tânăr blând cu păr lung ca de in ce-i cădea pe umeri.

 - Ce vreţi, străinilor? - ne-a întrebat cu brutalitate primul.

 - Să-L vedem pe Marele Învăţător, - răspunse Claudiu Macedoneanul.

 - Învăţătorul n-a venit pentru voi, păgânilor, - a răspuns supărat iudeul. - Voi nu sunteţi vrednici să-L vedeţi.. Plecaţi de aici…

 - Eu văd că tu eşti un bărbat sfânt şi drept, - am răspuns eu, Thales din Argos. - Ce-ţi va adăuga Învăţătorul la sfinţenia şi dreptatea ta? Dar noi - păgâni şi sărmani, ignoranţi păcătoşi - dorim să învăţăm de la Învăţător… Măcar ca să fim şi noi sfinţi şi drepţi ca tine, mare şi bun bărbat…

Atunci cel tânăr repede l-a tras de mâneca chitonului pe iudeul pierdut şi care se uita la mine supărat. El i-a şoptit ceva şi apoi, zâmbind blând, mi-a spus:

- Nu cheltui, nobile străin, săgeţile agerimii tale atice pentru umilirea unui sărman iudeu. Luaţi loc pe banca aceasta; am să vă trimit îndată un tovarăş de-al nostru; lui îi veţi spune totul ce vă trebuie…

 Noi, obosiţi, ne-am lăsat pe bancă. Însă o mare flacără ardea în inima lui Claudiu Macedoneanul şi lumină minunată îmi umplea raţiunea mea: noi ştiam că L-am găsit pe Învăţător, căci iată – oare se putea ascunde de privirea Iniţiatului Lumina Eternităţii care se revărsa deasupra modestei grădini de măslini din Magdala.

Şi iată s-a prezentat în faţa noastră un bărbat în haină albă curată cu pecetea înţelepciunii pe frunte; deasupra-i ardea tainicul semnul de Iniţiere al Rasei Roşii, ale cărei sanctuare le ascundea îndepărtata Asie, de unde ne-a venit Cel de Trei-ori Măreţ[3], unde oraşe întregi sunt locuite de înţelepţi şi unde domneşte semnul Triunghiului. Şi am văzut noi că pentru el nu sunt un mister semnele noastre ale Farului Eternităţii.

El s-a înclinat şi ne-a spus:

- Vă salut, fraţi din Theba. Eu sunt Toma, smeritul ucenic al Celui pe Care voi Îl căutaţi. Spuneţi-mi scopul călătoriei voastre. Cine v-a trimis?

Şi a decurs convorbirea noastră în limba ocultă a Sanc­tuarului Lunii. Într-o oră noi am aflat de la fratele Toma totul ce a precedat venirii Învăţătorului şi cum şi prin ce a binevoit El să se descopere în lume… O mare şi evlavioasă nedumerire ne-a pătruns: căci iată - învăţaţi a căuta mic în mare, cum de puteam să cuprindem în mic marele?

- Adevărat, - cu fervoare exclamă Claudiu Macedoneanul, - Învăţătorul acesta a însuşit în Sine toate proorocirile şi toate miturile lumii!

- Şi le-a întruchipat în Adevăr, - am spus eu, Thales din Argos. - Sau tu, Claudiu, ai uitat ce ne-a spus Marele Heraclit? Sau ai uitat tu cum preotul Celui Negrăit, al cărui nume e Tăcere ne-a povestit despre cum s-a închinat Învăţătorului la naşterea Lui? Pregăteşte-te să vezi însuşi Adevărul, Macedoneanule...

Toma s-a sculat şi s-a înclinat în faţa mea:

- Nu mai am nimic de a vă spune, fraţilor, - a rostit el. - Înţelepciunea voastră într-adevăr vă serveşte ca un far... Mă duc să anunţ Învăţătorul.

Numai cum el a plecat, eu, Thales din Argos, invocând numele tainic al Negrăitului, m-am cufundat în contemplarea viitorului şi mi-a fost dat să văd ceva ce s-a pus la baza întregului trecut.

Când am deschis ochii în faţa noastră stătea o femeie încă tânără, frumoasă şi cu pecetea unei mari griji pe faţă.

- Învăţătorul vă cheamă, străinilor, - a rostit ea încet.

Noi am urmat-o - Claudiu Macedoneanul în grabă, neputând înfrâna elanul inimii înflăcărate, iar eu, Thales din Argos, liniştit, căci raţiunea mea era plină de Înfrigurarea Marii Cunoaşteri, date mie în scurta contemplare a viitorului. Frigul întregii lumi îl purtam în mine – de unde dară să se ia căldură?

Aşa am ajuns pe terasa luminată de lună. Într-un colţ al ei, în umbra unui măslin, şedea El, Învăţătorul. Iată ce am văzut eu, Thales din Argos: El era de statură înaltă, mai degrabă subţire. Îl acoperea un chiton simplu cu margini prăfuite; picioarele desculţe se odihneau pe o rogojină de stuf; părul şi barba de culoare castanie-închis erau pieptănate; faţa slabă şi suptă de Marea Suferinţă a Lumii, iar în ochii Lui am văzut toată Iubirea Universului. Şi am înţeles totul, independent de ceea ce mi-a deschis, ca unui iniţiat, înconjurarea spirituală a Învăţătorului.

Iar Claudiu deja era prosternat la picioarele Învăţătorului şi le săruta, făcând să răsune grădina şi terasa de plânsul lui. Mâna Învăţătorului cu dragoste odihnea pe capul lui. Iar femeia care ne-a adus, parcă speriată şi nedumerită, se uita la mine, Thales din Argos, care stăteam domol în faţa Învăţătorului ei.

Cu o liniştită dezmierdare cerească m-a cuprins privirea Iubirii Întrupate. Vocea, similară vocii maicilor lumii întregi, mi-a spus:

- Aşază-te alături, înţelepte Arghive. Spune-mi de ce m-ai căutat? Eu nu-l întreb pe amicul tău despre asta, căci lacrimile-i îmi spun totul. Dar tu?

Şi eu, Thales din Argos, m-am aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu, căci frigul întregii lumi era în raţiunea mea.

- Am venit la Tine, Negrăitule, - am răspuns eu calm, - şi Ţi-am adus salutul Învăţătorului meu, Heraclit. Ţi-am adus salutul celui, al cărui nume este Tăcere. Ţi-am adus salutul Sanctuarului şi Adăpostului. Am venit la Tine ca să pierd totul, căci iată eu port în mine Frigul Marii Cunoaşteri…

- De ce dară amicul tău, pierzând totul, poartă acum în sine Căldura Marii Iubiri? - m-a întrebat El încet.

- El n-a văzut ceea ce am văzut eu, Negrăitule, - am răspuns eu calm.

- Şi tu, înţelepte Arghive, m-ai recunoscut de mă numeşti aşa?

- Tu nu poţi fi cunoscut, - am răspuns eu. - Este posibil a cunoaşte numai ceea ce binevoieşti Tu să ne arăţi. Şi iată, eu nu cer nimic de la Tine, căci eu am pierdut totul şi nu vreau să am nimic.

Şi încet-încet s-a atins de capul meu mâna Lui. Dar Frigul Marii Prevederi domnea în inima mea şi eu, Thales din Argos, şedeam temperat.

- Maria, - s-a auzit vocea Lui. – Fie ca floarea Iubirii Divine, care a înflorit în inima ta, să-ţi spună cine din aceşti doi mă iubeşte şi mă cunoaşte mai mult?

Ochii femeii s-au înflăcărat.

- Învăţătorule, - cu o voce care abia se auzea a spus ea. - Te iubeşte mai mult acela, - a arătat ea la Claudiu, - dar acesta... acesta... mi-e frică, Învăţătorule!

- Chiar Iubirea Divină s-a speriat de Marea ta Su­ferinţă, Arghive, - mi-a spus El. - Fericit eşti tu, Arghive, că e plină de curaj inima ta şi ai suportat Frigul Marii Cunoaşteri, al cărui nume este Marea Suferinţă…

- Învăţătorule! - L-a întrerupt femeia emoţionată. – Acesta, însă, acesta pe care Tu îl numeşti Arghivean, el Îţi este mai aproape.

Un zâmbet a atins faţa Nazarineanului.

- Tu ai spus drept, Maria, - a rostit El. – Arghiveanul îmi este mai aproape, căci iată el acum a presimţit în inima sa ceea prin ce degrabă voi trece eu. Însă el este doar om… Aşadar, Claudiu - s-a adresat El Macedoneanului, - tu mergi după mine?

- Eu sunt al Tău, Învăţătorule, - a răspuns Claudiu lăcrimând.

- Te iau cu mine…

Şi mâna Negrăitului cu putere a stins Farul Eternităţii ce ardea pe fruntea lui Claudiu.

- Am stins crucea de pe fruntea ta şi o depun pe umerii tăi. Vei merge şi vei duce Jugul meu şi Cuvântul meu în ţările necunoscute de tine. Oamenii nu te vor şti şi nu-şi vor aminti de tine; Înţelepciunea ta o înlocuiesc prin Iubire. La sfârşitul vieţii tale, crucea, pe care Eu o pun acum pe umerii tăi, îţi va fi patul tău de moarte, dar tu vei birui moartea şi vei veni la mine. De acum te despart de tovarăşul tău Thales; drumurile voastre sunt despărțite. Iar tu, Arghive, - mi s-a adresat Negrăitul, - tu de asemenea ai pierdut totul… Ce-ţi voi da dară în schimb?

- Eu Te-am văzut şi am vorbit cu Tine, - am răspuns eu calm. Ce poţi să-mi mai dai?

Cu mare dragoste odihnea asupra mea privirea Negrăitului.

- Într-adevăr e sfinţită Înţelepciunea pământească în tine, Arghive, - a zis El. - Şi tu mergi după Mine?

- După Tine nu pot să nu merg, - am răspuns eu. - Dar niciodată n-am să merg după acei care merg după Tine...

- Fie, - cu tristeţe a spus Nazoreul. - Du-te, Arghive. Eu nu sting Farul Eternităţii de pe fruntea ta. Doar îţi întorc termenul vieţii omeneşti. Nu-ţi iau Înţelepciunea, căci ea este sfinţită de Marea Suferinţă. Du-o în beznă, unde tu, Înţeleptule, vei duce Farul tău.

Întoarce-te la Învăţătorul tău şi spune-i că-i poruncesc să aştepte până când Eu voi veni din nou. Să nu mergi la acela al cărui nume este Tăcere, căci iată Eu sunt întotdeauna cu el. Apoi întoarce-te aici şi retrăiește sfârşitul Meu, căci numai sfârşitul Meu te va despovăra de Frigul Marii Cunoaşteri…

Şi eu, Thales din Argos, m-am sculat şi, lăsându-l pe Claudiu Macedoneanul la picioarele Nazoreului, încet m-am închinat Lui şi am coborât de pe terasă. În drum am dat de un grup de discipoli tăcuţi. Şi iată – acela, care mă întâmpinase cu brutalitate, s-a despărţit de grup şi, apropiindu-se de mine, a zis:

- Domnule! Dacă te-am ofensat, iartă-mă.

Şi eu, privind, am văzut în adâncul ochilor lui duşmănie şi neînduplecare.

- Nu port obidă în sufletul meu, iudeule, - am răspuns. - Stinge duşmănia ce arde în ochii tăi cu Iubirea Învăţătorului tău. Noi ne vom reîntâlni atunci când suferinţa ta va fi mai mare decât a mea. Întretimp… de înţelepciunea ma­rii zeiţe Pallas Athena, bucură-te, iudeule, căci iată ea, Măreaţa, mi-a destăinuit că între spinii coroanei Învăţătorului tău va fi şi spinul tău, spinul marii trădări a Negrăitului!

 Ca fript a sărit de la mine iudeul. Cu teamă s-au dat la o parte discipolii din faţa mea, Thales din Argos, care duceam Frigul Marii Cunoaşteri în sufletul decedat. Numai Toma şi cu un alt tânăr discipol au venit după mine până la ieşirea din grădină. Aici Toma s-a prosternat în faţa mea, Thales din Argos, şi a spus în limba Ştiinţei oculte:

- Marea înţelepciune a Sanctuarului din Theba acum este sfinţită în tine cu Lumina Negrăitului, Arghive. Eu mă închin, hrănitoarei mele, căci iată prin ea noi suntem fraţi…

Eu stăteam liniştit, iar tânărul ucenic m-a atins, zâmbind timid.

- Îţi simt Marea ta Suferinţă, Arghive, şi mi-e milă de tine. Ia acest trandafir din grădina Magdalei. Fie ca el să-ți încălzească cu umila mea iubire inima ta rece. Nu respinge darul meu, Arghive, căci trandafirul acesta a fost rupt de Învăţător şi noi amândoi suntem discipoli ai Lui...

Luând trandafirul, l-am sărutat şi, ascunzându-l la piept, am răspuns:

- Pentru iubirea ta îţi dau vechea mea pace, căci nu o mai am în suflet. Ea este lângă mine, ia-o. Ne vom revedea şi am să-ţi numesc locul Adăpostului, ca să-l poţi vizita pe Învăţătorul meu, Heraclit, căci iată eu văd că vieţile voastre converg într-un punct - a lui, marelui vestitor al Înţelepciunii Stelei de Dimineaţă, şi a ta, marele Apostol al Negrăitului! Dar tu te înşeli: eu nu sunt discipol al Învăţătorului tău, nu pot să fiu, căci eu ştiu cine este El...

Şi eu am părăsit Palestina.

Sosind la Adăpostul tainic, l-am văzut pe Învăţătorul meu, care cu mare turburare s-a repezit la mine:

- O, Arghive!  - strigă el. – Inimile noastre sunt legate cu lanţurile vieţii Spiritului, şi iată - ce frig de moarte vine de la tine? Înţelepciunea mea nu a putut pătrunde prin cercul Marelui Învăţător şi eu nu ştiu nimic ce ţi s-a întâmplat. Povesteşte-mi totul, Arghive!

Şi eu, stând lângă coloană, fără grabă i-am povestit totul. Şi iată l-am văzut pe Marele Heraclit prosternat la picioarele mele.

- Te salut, Thales din Argos, înţeleptule meu elev care a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu! - a strigat el. – Îţi mulţumesc pentru Marea Cruce a aşteptării pe care mi-ai adus-o de la El, Negrăitul! Fie voia Lui!

Şi eu, Thales din Argos, l-am părăsit fără regret pe Învăţător, căci ce mai putea fi el pentru mine, care purtam Frigul Marii Prevederi în sufletul meu.

Am navigat până la Pallas şi acolo, în liniştea Sanctuarului muntelui Pelion, am invocat zeiţa Pallas Athena, şi ea strălucitoare a venit la mine, Thales din Argos, în liniştea nopţii dumbrăvii răcoroase, la rădăcinile platanului sfânt.

- Am auzit chemarea înţeleptului fiu al Elladei, drag inimii mele, - a spus zeiţa. - Ce doreşti, Fiu al Înţelepciunii, de la maica ta?

Şi eu iarăşi i-am povestit totul ce s-a petrecut cu mine. Gânditoare m-a ascultat Înţeleapta, şi iată mâna maicii era pe fruntea mea rece.

- Şi tu, Arghive, ai venit să-mi spui că te lepezi de mine? - a întrebat Ea. – Fie! Ţie, care ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, nu-ţi este locul la picioarele mele. Dar, Arghive! Cine ştie dacă nu vei găsi şi părticica mea acolo, când se va împlini groaznica ta prevedere? Cine ştie dacă nu vor sclipi ochii mei sub densul acoperământ al femeii evreice? Cine ştie, Arghive? Este mare recea ta înţelepciune, fiu al Elladei, însă totuşi noi, locuitorii cerului, ştim mai mult decât tine. Tu l-ai lăsat pe Claudiu la picioarele Negrăitului? Dar de unde ştii că n-am şezut eu la aceste picioare mai înainte de el, atunci încă când răsăritul vieţii nu era aprins asupra planetei voastre? Priveşte, Arghive, - şi Înţeleapta mi-a indicat spre Calea Lactee, - câte grădini ale Magdalei sunt împrăştiate prin Palestinele cereşti! De ce nu aş fi putut fi cândva o modestă Mărie în ele? Gândeşte-te, Arghive, ai destul timp, înţelepte şi iubite fiu al meu, fiu al iubitei mele Ellade, care ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu! Îţi primesc recuzarea, căci prevăd una şi mai mare, ce germinează în inima ta. Adevărat, nu poţi să nu mergi după El, dar nicicând nu vei merge cu cei care merg după El!

Şi zeiţa a atins uşor cu mâna trandafirul, dat mie în grădina Magdalei, şi trandafirul din nou a înflorit, iar iubirea înviată ca un val fierbinte a ţâşnit în inima mea, dar, întâlnind Frigul Marii Prevederii, s-a oprit...

A plecat zeiţa, iar eu am rămas singur cu gândurile mele sub umbra platanului sfânt. Am rupt legăturile cu Înţelepciunea, am rupt legăturile cu zeii. Rămăsese să rup ultima legătură - legătura cu omenirea; şi eu, Thales din Argos, liniştit m-am dus spre această ultimă ţintă.

Şi iată din nou am venit în Palestina. Aici, sub acoperământul unui nobil arab l-am întâlnit pe acela, care odinioară conducea Rasa Neagră[4], şi care împreună cu cel al cărui nume este Tăcere s-a închinat copilului Iisus. El nu s-a mirat că nu i-am dat lui, Măreţului, închinarea cuvenită, căci toate tainele îi sunt descoperite. Privirea-i, care liniştit urmărea lanţul Manvantarelor, odihnea pe mine cu compătimire.

- Thales din Argos, - a spus el. - Eu te văd păşind pe potecă străină. Tu, care ai păstrat pe totdeauna Farul Eternităţii pe fruntea-ţi, te vei mai întâlni cu mine în bezne şi vom conlucra în Numele Celui de-a dreapta căruia tu ai şezut în modesta grădină a Magdalei…

Prietene Empedocle! Să-ţi repet oare ceea ce ştii deja despre cea mai mare trădare, care a avut loc vreodată în adâncurile Universului, despre marea crimă - răstignirea de către omenire a Dumnezeului ei? Am să spun numai că la picioarele crucii am fost eu, Thales din Argos, împreună cu fostul domnitor al Rasei Negre, şi pe noi cu dragoste nespusă se odihnea privirea pe moarte a Dumnezeului răstignit. Şi privirea aceasta mi-a topit Frigul Marii Cunoaşteri şi a scos cătuşele de gheaţă de pe inima mea, dar nu mi-a schimbat hotărârea Înţelepciunii mele.

Şi în acea grădina, unde a fost îngropat El şi a înviat, am întâlnit o modestă femeie evreică, de sub al cărei acoperământ dens m-au privit ochii zeiţei Pallas Athena. Numele ei era Măria. Şi încă un alt nume mi l-a comunicat tânărul Ioan, discipol al Răstignitului, dar buzele mele păstrează taina acestui nume. Şi l-am văzut pe acel ucenic, care mi-a vorbit brutal în grădina Magdalei. El fugea scăldat de sudoare, cu ochii bulbucaţi de groază şi cu spumă la gură. Răcnea ca o fiară sălbatecă. Şi văzându-mă pe mine, s-a prosternat şi a urlat:

- O, înţeleptule domn! Ajută-mă, căci L-am trădat şi suferinţele întregii lumii îmi sfâşie inima!

Şi eu, Thales din Argos, tăcut i-am dat frânghia şi i-am arătat un copac apropiat. El a ţipat şi apucând frânghia s-a aruncat spre copac... Şi eu priveam liniştit cum în persoana acestui iudeu primea moartea întreaga omenire dezgustată de mine…

Discipolii Răstignitului m-au rugat să rămân cu ei, dar eu, Thales din Argos, i-am părăsit şi am mers spre acela al cărui nume este Tăcere, şi i-am spus:

- Rege şi Tată! Iată eu, Thales din Argos, fiu al Elladei libere, iniţiat de gradul superior al Sanctuarului din Theba, urmaş al dinastiei regale a Oraşului Porţilor de Aur, mă lepăd acum de tine, Rege şi Tată, şi mă lepăd de omenire. Înţelepciunea mea mi-a deschis că Stăpânul Stihiei Aerului îmi primeşte spiritul meu. Lasă-mă, Rege şi Tată!

Şi el m-a lăsat, căci pentru asta a fost binecuvântarea Răstignitului.

Mulţi ani mai târziu am întâlnit în calea zborului meu un mănunchi al luminii omeneşti. Acesta era prietenul meu Claudiu. El cu entuziasm mi-a povestit cum a fost răstignit pe cruce în numele lui Iisus şi cum pe pământ erau chinuite mama şi surorile lui, şi cum chiar el, Claudiu Macedoneanul, le ajuta să meargă la chinuri…

Atunci deja nu mai aveam în inima-mi de stihie frigul liniştii, şi i-am răspuns:

- Te salut, Claudiu Macedoneanul, înţelepte elev al Înţelepciunii pământene şi copilul Iubirii omeneşti! Cum să nu te salut eu, sărman duh al stihiei, pe tine, lumina omenirii, pentru aceea că tu, dându-L spre răstignire pe Dumnezeul său, te-ai gândit să-L serveşti prin aceea că ai dat spre răstignire şi chinuri pe maica sa şi pe surorile sale! O, omenire, jalnică şi crudă chiar în dorinţa sa de a sluji pe Mântuitorul său răstignit de ea! O, copii de şarpe, cum puteţi fi voi fi pui de porumbel?!

Şi gălăgios şi mândru de înstrăinarea mea de omenirea blestemată, eu, Thales din Argos, în vifor şi furtună am zburat înainte.

Iar sărmanul mănunchi de lumină omenească, speriat îmi făcea semnul crucii în urma mea.

Fă, fă crucea! Chiar crezi că Farul Eternităţii, care arde pe fruntea mea, nu este mai curat decât crucea ta, pe care ai pătat-o cu marea trădare? Eu, însă, nu l-am primit pătat de groaznică crimă, şi nimic omenesc, nici chiar sfinţenia voastră omenească, nu-i va păta palida, dar nobila-i lumină stihinică.

Să fie cu tine pacea Dumnezeului răstignit, prietene!

                                                            Thales din Argos

 [1] Poporul Atlantidei

[2] Înger

[3] Hermes Trismegist

[4] Poporul Lemuriei

[antroposofice-blog]

Balchis - regina Sabbei (ii)

/din scrisorile lui Thales din Argos – Mistere/

 Thales către Empedocle, fiul lui Miles din Atena:

de înţelepciunea Zeiţei Pallas-Atena – bucură-te!

 Să dăm deoparte ceaţa trecutului, prietene Empedocle, şi haide cu mine în sfera aceea pe care oamenii secolelor viitoare o vor numi poveste, iar noi – fiii conştiinţei nemuritoare a înţelepciunii din analele universului – numim faptă.

Era noapte şi Selena ca o bandă de diamant se reflecta în apele tainice ale Nilului. Eu, Thales din Argos, stăteam pe turnul templului Isidei şi notam pe ruloul papirusului calculele mele despre ridicarea unei stele noi - Gora - în constelaţia Câinelui.

Şi, iată o mână afectuoasă s-a lăsat pe umărul meu şi a răsunat glasul liniştit al învăţătorului meu - marele Heraclit:

- Arghive! – mi-a spus el. – Cunoşti tu oare istoria strălucitei regine a Sabbei , frumoasei Balchis?

- Învăţătorule! Tu ştii că de mii de ani sunt cufundat în cercetarea marilor scripturi ale Existenţei, - şi am arătat la cupola fără de margini a cerului înstelat care se întindea deasupra noastră. - Când să fi avut timp să mă ocup de istoria reginelor Pământului, chiar dacă ar fi tot atât de frumoase ca şi regina cerului înstelat - Steaua Dimineţii?

Heraclit a clătinat încet din cap.

- Arghive! - a spus el. - În răspunsul tău se simte ironie, ce nu poate lipsi minţii fiului nobilei Ellade, dar să-l crezi pe învăţătorul tău, că nu în van ţi-am pus această întrebare. Aşează-te, fiule, şi ia ascultare.

Şi eu m-am aşezat lângă învăţătorul meu şi a început să curgă vorbirea lui, atât de lină şi armonioasă, încât uneori se contopea cu răsunetul razelor palidei Selene, ce-şi revărsa lumina asupra mea, asupra învăţătorului, asupra templului Isidei, asupra apelor tainice ale Nilului şi asupra adâncimii tainice a pustiului mut ce se întindea dincolo de fluviu.

Şi iată ce mi-a povestit învăţătorul:

Când Focul Pământului a înghiţit Pământul Negru în preajma naşterii fericitei Atlantide şi masivele primei Lemurii au devenit fundul oceanului - catastrofa nu a atins templul Zeiţei Vieţii, reşedinţa veche a regelui negrilor, tainicul Arraim. Însă cu mult înainte de catastrofă, marele rege a dispărut fără urme, lăsându-şi pământul, poporul, templul şi unica sa fiică, care a devenit prima preoteasă a Zeiţei Vieţii. Înconjurată de şapte preoţi înţelepţi, ea, această fiică, frumoasa Balchis, a întâmpinat curajos teribila catastrofă şi curajos a suportat-o. Iar când, în sfârşit, după multe luni, s-au împrăştiat norii de cenuşă şi fum, ce acopereau bolta cerului, iar locuitorii templului Zeiţei Vieţii s-au văzut pe o insulă mică, înconjurată de ape tulburi, spumoase ale unui ocean nou, fru­moasa Balchis a săvârșit primul său serviciu sacru la altarul Zeiţei Vieţii şi în glas a făcut făgăduinţă de a-şi consacra viaţa găsirii tatălui ei, tainicul Arraim, deoarece ştia că pe el era pecetea suflării Zeiţei Vieţii Veşnice şi el nu putea să moară.

Şi a ieşit preotul cel mai vârstnic, Kainan, al treilea ochi al căruia încă văzuse marea rasă dispărută a titanilor nordici, şi a zis:

- Balchis, cum faci tu făgăduinţă neştiind dacă marele nostru suveran, Arraim, fiul înţelepciunii, vrea ca tu să-l cauţi? Căci iată când pe pământ încă trăiau titanii nordului, tainicul Arraim deja era pe Pământ, care nu este deloc leagănul lui; căci un alt cer şi alt pământ în alte adâncuri ale Cosmosului au fost martorii naşterii lui. Cât de frumoasă şi cât de înţeleaptă n-ai fi tu, Balchis, tu eşti totuşi numai un fir de iarbă pe drumul lui misterios, de neînţeles... Va trece termenul vieţii tale şi pământul va primi corpul tău gârbovit de bătrânețe, dar el, mare şi tainic, va merge mai departe şi fiecare pas al lui va fi egal cu mii de vieţi ale tale…

Încruntată şi nerăbdătoare asculta frumoasa Balchis cuvintele înţelepte ale preotului cu trei ochi.

- Kainan! - a strigat ea. - Departe vede ochiul tău al treilea, dar el nu este în stare să vadă adâncimea inimii mele, inima fiicei lui Arraim, înţeleapta Balchis. Aduceţi-o aici pe Arra, - a poruncit ea scurt preoţilor şi şi-a întors faţa spre statuia zeiţei.

Kainan a clătinat din cap cu dezaprobare.

- Balchis, Balchis! - a spus el. - Gândeşte-te ce puteri vrei să atingi, ce legi vrei să întorci în favoarea ta! Doar de capacităţile Arrei s-au folosit până în prezent numai pentru legătura cu stăpânii vieţii şi cu zeiţa însăşi...

- Pleacă bătrâne! - a strigat supărată Balchis. - Sau eu nu mai sunt fiica lui Arraim şi preoteasa supremă a zeiţei?

Ea s-a îndreptat şi în figura ei minunată a fost atâta frumuseţe dumnezeiască, plină de putere nespusă, încât bătrânul preot a plecat capul şi, bâlbâind ceva, încet s-a dat îndărăt.

Preoţii întretimp au adus în templu o minunată fată de statură mică. Ea era de altă rasă, necunoscută, deoarece pielea ei era albă ca zăpada în contrast cu pielea brună închisă a lemurienilor, iar ochii nu-i erau de un albastru închis ca la frumoasa Balchis, ci negri; părul nu se aşeza în bucle ondulate pe umeri, ci cădea ca o cascadă până la podele; întreaga-i făptură parcă era pătrunsă de ceva nepământesc; parcă o suflare a altei lumi a intrat odată cu ea sub bolţile templului.

Preoţii bătrâni ştiau că în zadar ar fi să-i caute pe tatăl şi mama Arrei printre lemuri. Se cunoştea că bravul marinar Falasail a adus câteva familii de astfel de oameni ciudaţi din călătoria spre tainicele pustietăţi de gheaţă de la polul sud. Înţeleptul Arraim a poruncit să se pună femeile pe lângă temple şi a învăţat preoţii să se folosi de ciudata şi tainica lor capacitate. Bărbaţii tribului necunoscut degrabă au murit toţi şi numai femeile continuau să trăiască pe lângă temple aidoma florilor de seară.

Fata care a intrat, s-a uitat speriată împrejur.

- Vino încoace, Arra! – i-a spus poruncitor Balchis. - Vino şi şezi pe locul sfânt.

Fata s-a apropiat ascultătoare de jertfelnic şi s-a aşezat la piedestalul lui într-o într-un fel de fotoliu din bazalt incrustat cu pietre scumpe de diferite culori. Balchis i-a pus pe cap un cerc de aur, dinainte având fixat un disc poleit dintr-un mare diamant, şi a mişcat încet capul Arrei în aşa fel încât centrul discului să prindă reflecţia Soarelui de la un disc gigantic concav de aur, atârnat de un stâlp în mijlocul templului. Stâlpul era mişcător şi se învârtea cu ajutorul unui mecanism astfel încât razele soarelui se adunau întotdeauna în mijlocul lui.

Îndată cum focarele discurilor au coincis, s-au închis ochii Arrei şi ea s-a cufundat într-un tainic somn de altă viaţă, somn ale cărui principii îţi sunt cunoscute, Arghive, ca unui iniţiat.

Şi iată, cea adormită a început să vorbească:

- Ce vrei de la mine, Balchis?

- Găseşte-l pe tatăl meu, - Balchis i-a spus porun­citor.

- Eu îl văd, - aproape imediat a urmat răspunsul.

- Întreabă-l cum să-l găsesc.

După o scurtă tăcere adormita a răspuns:

- El spune că ţie nu ţi se cade să-l cauţi, de­oarece picioarele-i sunt pe calea lui Dumnezeu pe care tu nu poţi să mergi, Balchis. Nu pentru cei muritori este această cale.

Furios şi-a încruntat sprâncenele Balchis.

- Spune-i, - a strigat ea, - că el nu este în drept să renunţe la fiica lui! Oare pe ce cale i-au fost picioarele când el m-a conceput? Eu vreau să fiu lângă el.

- El nu renunţă la tine, Balchis, - a spus Arra, - de­oarece el este totdeauna cu tine. Dar şi la conceperea ta el îndeplinea Legea Divină. Oricum, cu el, tu, muritoare, nu poţi să fii...

Întunecată se uită Balchis la faţa Arrei.

- Bine dară, - a spus ea cu greu. – Întoarce-ţi privirile de la tatăl, Arra. Ascultă-mă: tu poţi, cu minunatul tău duh, să găseşti drumul spre marele foc al vieţii pământeşti?

Preoţii au tresărit. Cu un gest de disperare şi-a acoperit capul bătrânul Kainan. Pe faţa adormitei s-a revărsat paloare de moarte. Buzele ei abia auzit au şoptit:

- Pot... ştiu... văd... Dar dacă-ţi voi spune, se va stinge scânteia mea de viaţă.

Balchis a ridicat din umeri cu nerăbdare:

- Care-i treaba? Tu trebuie să-mi spui… Eu te voi ajuta pe urmă să te reîncarnezi şi să fii lângă mine...

- Asta nu e în puterea ta, Balchis, - a răspuns adormita. - Eu niciodată n-am să fiu lângă tine... Eu mă tem de toţi cei care nu fac voia Celui Unic…

- Destul! - a bătut din picior Balchis. - Eu vreau să ştiu, chiar dacă din cest motiv s-ar ruina tot Pământul. Vorbeşte, eu ascult!

Mulţimea preoţilor a dat buzna din templu urmându-l pe Kainan, nevoind să audă înfricoşatul răspuns. Să nu-l auzim nici noi, Arghive; îţi este destul să cunoşti că frumoasa Balchis a primit ceea ce a cerut cu preţul vieţii sărmanei Arra.

Ea a aflat drumul spre focul veşnic al vieţii pământeşti, a găsit acest foc şi a primit în moştenire viaţa planetei. Tu eşti uimit, Arghive, de îndrăzneala fără margini a Balchisei? Cine ştie, Arghive, dacă împreună cu viaţa planetară ea nu a primit și o tot atât de lungă suferinţă?

Actualmente ea domneşte în Saba, mai spre nord de pământul Or, şi domneşte înţelept deoarece ea a avut timp destul să devină înţeleaptă. Oricum, nicicând nu oboseşte ea să-l caute pe tatăl ei.

- Dar noi îl cunoaştem doar pe marele în­văţător de patru ori măreţ, - am spus eu, Thales din Argos.

- El a binevoit să ni se descopere, - mi-a răspuns He­raclit, - dar niciodată nu se va descoperi fiicei lui ne­ascultătoare. Acum, la fiecare mie de ani, ea dă o mare ser­bare de înţelepciune şi strânge reprezentanţii tu­turor iniţierilor, pe marii înţelepţi ai lumii, în zadarnica spe­ranţă de a afla de la ei taina tatălui ei. Şi aici este o viclenie, Arghive, deoarece mulţi înţelepţi schimbă fidelitatea semnului iniţierii lor cu devotamentul celei mai frumoase femei a planetei şi rămân ataşaţi pe veci de minunatul ei tron.

- Dar aceasta este doar o cădere, învăţătorule?, - am întrebat eu.

- Da, - mi-a răspuns trist Heraclit, - dar frumoasa Balchis imediat îi dăruieşte celui căzut focul vieţii pământului şi prin aceasta împiedică moartea lui. Dar oricum, puternicul Arraim stinge imediat amintirea despre el în cei care l-au cunoscut... Sanctuarul de la Theba, - a adăugat după o mică pauză Heraclit, - a pierdut la tronul ei trei fii ai săi...

- De ce dară sanctuarul trimite la serbarea aceasta pe iniţiaţii săi?- am întrebat eu, Thales din Argos.

- Dar care sanctuar are voie să renunţe la încercare? - mi-a răspuns cu întrebare înţeleptul. – Acum se apropie timpul serbării şi frumoasa Balchis a trimis deja invitaţia ei.

- Şi tu ai hotărât să mă trimiţi pe mine, învăţătorule, - am adăugat liniştit eu, Thales din Argos.

- Da, fiul meu, - mi-a răspuns înţeleptul. - Numai sufletul tău, fecior al Elladei, este aidoma liniştii stâncilor de bazalt în adâncurile oceanului şi sanctuarul nostru este liniştit în privinţa ta.

- Să fie! - am răspuns eu, căci iată atunci eu puteam să mă supun...

[antroposofice-blog]

misterele – scrisorile lui thales din argos:

A două cupă de Iniţiere

 Thales din Argos celor prezenţi –

despre Înţelepciunea Pururea Tinerei Maici Fecioare – bucurie!

 Cu nouă mii de ani in urmă înţeleptul Heraclit întunecatul a spus:

- Thales din Argos! A venit ceasul tău! Azi, când Ra-Sfântul va apune, tu vei coborî în templul subteran al Zeiţei Isis şi vei primi acolo a doua Cupă de Iniţiere din mâinile Divinei Maici. Thales din Argos, îţi este puternic sufletul tău? Thales din Argos, îţi este curată inima ta? Thales din Argos, îţi este înţeleaptă raţiunea ta? Dacă nu ai aceste trei calităţi, muritorule, nu vei putea suporta privirea Marei Zeiţe Maici!

- Învăţătorule! – i-am răspuns eu. - E puternic sufletul meu, e curată inima mea şi mare e raţiunea mea.  Cu permisiunea ta, fără teamă mă voi coborî în încăperea templului subteran şi elevul nu-l va face de ruşine pe Învăţătorul său.

- Du-te, Thales din Argos! - a spus Heraclit.

Şi când umbrele amurgului au acoperit suprafaţa măreaţă a Nilului, când brizele de noapte au început a respira din pustiu răcorindu-şi arşiţa, eu, Thales din Argos, învăluit în mantie şi cu o lampă aprinsă de focul Pământului, m-am coborât în templul subteran al Isidei.

Mult timp am mers prin coridorul îngust, care pe alocuri se micşora până la crăpătură prin care eu treceam târâș în genunchi, neştiind dacă este ieşire înainte şi dacă voi putea să mă reîntorc.

Am mers pe scările umede, am mers prin catacombele imense de pe bolta cărora picura apă şi iată... patruzeci şi nouă de trepte. Am urcat. Uşă căptuşită cu fier şi pe ea semne de foc: «Muritorule, opreşte-te!»

Dar eu, Thales din Argos, mă duceam după Nemurire şi ce îmi păsa mie de aceste semne de precauţie?! Cu mână sigură am deschis uşa şi am intrat. Mi-a venit o a­diere de umezeală a unui imens subteran. Am mers mult timp. Răsunător se auzeau paşii mei pe lespezile de piatră. Deodată deasupra capului meu, undeva sus a strălucit lumină, apoi mai mare, mai largă, mai azurie... Palpitând, au fugit în toate părţile umbre. S-au conturat coloane, grote, statui şi m-am văzut stând în centrul unui templu imens. În faţă era altarul: simplu, de marmură albă. Pe el stătea un potir de aur, iar colo, după altar, se înălţa statuia unei femei cu faţa acoperită cu văl. Într-o mână femeia ţinea sfera, iar în cealaltă un triunghi cu vârful în jos.

Templul era gol. În el eram numai eu, Thales din Argos, faţă în faţă cu statuia Zeiţei Isis. Nici un sunet, nici un freamăt... Tăcere de moarte. Încoace, însă, vine cel care cere a doua cupă a Iniţierii, fără să ştie ce să facă, fără să ştie cum să întrebe, fără să ştie cum să cheme! El vine într-aici singur, cu înţelepciunea sa, cu curăţenia inimii sale şi cu puterea sufletului său.

Şi eu, Thales din Argos, fiul înţelept al luminoase Ellade, ur­maşul dinastiei regale a oraşului Porţilor de Aur, cu paşi îndrăzneţi m-am apropiat de Altar. Am ridicat mâinile şi poruncitor am chemat pe Acela care întotdeauna răspundea la chemarea mea ca Stăpân al stihiei aerului.

O uşoară suflare a trecut prin templu şi am auzit:

- Eu sunt aici, Arghive! Ce vrei tu de la mine în acest loc groaznic şi neobişnuit pentru mine?

- Ajutor şi sfat, - i-am răspuns eu. - Cum s-o chem pe marea Zeiţă Isis?

- Ah, Arghive, eu nu cunosc aceasta.

- Atunci pleacă! – i-am ordonat.

Şi eu, Thales din Argos, am rămas singur cu înţelepciunea mea. Am pătruns în trecutul meu şi mi-am adus aminte totul ce era în măreaţa Atlantida. M-am înălţat curajos în Planurile Superioare ale Raţiunii. Cu îndrăzneală mă apucam de toate învăţăturile tainice. Eu ştiam că dacă n-o voi chema pe Zeiţă, atunci nu voi ieşi din acest templu, cum nu au ieşit toţi cei care s-au coborât în templul acesta înainte de mine.

Iată înţelepciunea mea mi-a spus ce să fac. Curajos am început să rostesc marile şi tainicele rugăciuni care răsunau în Atlantida, în templul Pururea-Tinerei-Maici-Fecioare.

- Maică Isis, - am chemat eu, - ridică vălul Feţei Tale! Eu te cunosc ! M-am rugat Ţie în măreaţa Atlantida. Ridică vălul Tău ! Eu Te cunoşteam pe Tine sub numele de Pururea-Tânără-Maică-Fecioară. O, Maică Măreaţă, descoperă faţa Ta preotului Tău!

Şi încet-încet din colţurile îndepărtate ale templului s-au întins sunete argintii tremurătoare de sistrum. Undeva sus au răsunat clopoţei luminoşi. S-a făcut auzit un cântec depărtat. Şi templul a început să se umple cu o ceaţă argintie-albastră, iar norul acestei ceți s-a lăsat pe Altar. Şi prin ceaţă s-au aprins doi ochi. Dacă voi, asemenea mie, în apropierea de marginea Universului, aţi fi văzut adâncimea beznei Haosului, doar atunci aţi putea să vă formaţi o imagine a profunzimii acestor ochi.

Iată şi conturul capului în klaft, un chip de frumuseţe nepământească. Iată giganticul tors cu linii de frumuseţe neînchipuită. Iată şi corul de îngeri... Nu, asta este vocea Zeiţei. Şi eu aud:

- Arghive! Mare e înţelepciunea ta! Arghive! Mare este îndrăzneala ta! Arghive, mare va fi şi răsplata ta! Am venit la tine, Arghive. Am venit la tine, preotul meu bătrân, care mi se ruga în templele Atlantidei. Am venit la tine, marele luminător al sanctuarului Thebei, ca ocrotitoarea ta Isis. Apropie-te, fiul meu! Dă să suflu peste tine suflarea mea.

Puternic era sufletul meu. M-am apropiat cu curaj de altar şi am îngenuncheat. Şi aici am primit suflarea Zeiţei Maici.

- Thales din Argos! - a spus Ea. - În nesfârșitul Universului Eu viu sub multe chipuri şi numai înţelepţii ca tine, Arghive, ştiu să mă recunoască în nesfârşitele mele apariţii. Arghive, am ştiut că mă vei recunoaşte. Am ştiut aceasta din cauză că atunci când tu, înţeleptule, primind prima iniţiere, vorbeai în Ellada cu luminoasa mea fiică, pe care voi o numiţi Pallas-Athena, eu şi atunci am citit în gândurile tale că toate acestea sunt una - Înţelepciunea ce merge în întâmpinarea Marei Revelaţiuni. Chiar atunci te-am pecetluit cu degetul meu. Am ştiut că şi azi înţelepciunea ta va rămâne biruitoare. Cu ce am să te răsplătesc, marele meu fiu? Eu văd răspunsul tău: «Cu nimic, Măreaţă Maică!» Dar Eu te voi răsplăti cu cuvintele mele, Arghive! Stranie, neînţeleasă, neobişnuită va fi soarta ta! Tu, fiind om, vei fi ne-om. Puterea ta va fi de neînvins. Dar, Arghive, puterea aceasta va fi adusă de tine la picioarele mele. Vor trece mii de ani, ei vor fugi deasupra capului tău şi numai atunci tu, mare în înţelepciunea ta, vei înţelege ce ţi-am spus în acest templu.

Zeiţa a ridicat potirul, l-a apropiat de sânul drept, şi din sân a pornit o țâșnitură în potir. Când potirul s-a umplut, Isis mi l-a întins mie.

- Bea, fiul meu! Bea laptele mamei tale!

Şi eu am băut... Un trăsnet s-a dezlănţuit în pieptul meu; un zgomot de sute de mii de universuri a trecut deasupra capului meu, parcă nemărginit cădeam eu în beznă, parcă eu mă înălţam spre Perdeaua de Foc.

Când m-am deşteptat, am văzut la capul meu faţa îngrijorată dar blândă a Învăţătorului meu Heraclit.

- Scoală, fiul meu! Scoală, noul luminător al sanc­tuarului Thebei!

Aceasta să fie scris deosebit de către Cleon.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

 Thales din Argos